La răspântii

 

Această carte s-a născut din dorinţa de a da nouă făţuire unor arginturi mai vechi şi altora meşteşugite recent, pregătite să facă faţă după pandemie unei recrudescenţe a poeziei, sper. E o staţie într-un parcurs al conceptului Argintarium 2, care latră în mintea mea probabil de prea multă vreme, autoizolat în singurătate. L-am deschis la Crucea de piatră pentru că semnul acela de uitare de sine în prejma unei femei fără nume, se află întotdeauna la o răspântie de drumuri, mai aproape de Dumnezeu decât de lume. Cât de revelatoare pot fi pentru această carte, cuvintele decriptate la prima lectură şi dăruite mie de Adrian Alui Gheorghe!

”… poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la ”adulter” la ”schimbarea de ochi”, de la ”glezna apei” la a pipăi ”carnea umbrei” sau sânii femeii ”cu cinci sâni”; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre ”vanitatea vanității”, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări.”

Există Everest(rescriere)

 

Sunt înălţimi la care visezi, dar pe care nu le atingi niciodată.  Pentru că nu ai curajul, îţi cunoşti limitele, nu eşti pregătit să escaladezi, sau te temi pur si simplu că ai rău de înălţime, fără  să încerci să-ţi înnozi şirete la ghete, cu fuioarele norilor. (Sper că n-am comis o crimă că ursitoarele, nu mi-au găsit rimă la şireturi!...)

Pe munte nu te aventurezi, nu-l poţi păcăli, de aceea trebuie să te gândeşti bine când ai început ascensiunea. Să simţi sub talpă ca nu-ţi fuge piatra de sub picioare. Altfel muntele nu te iartă.

În viaţă, dar mai ales în sport, fiecare domeniu îşi are Everestul său. Accept că personal, având  la îndemână în copilărie doar o pantă umilă de deal, m-am antrenat  desenând pe o coală de hârtie, o parapantă banală - o animală ce semăna cu o fiinţă vie - un Guştere rebel cu aripi de şindrilă. Şi e drept, şi că n-am riscat să plonjez cu el de pe vârful vreunui munte, nici măcar de pe Turnul Eiffel.

Dar nu vă pierdeţi în amănunte, aveţi încredere şi citiţi mai departe textul, chiar dacă contextul nu vi s-ar părea cel mai potrivit, cel mai bun, cel mai sigur. Urcaţi cu mine, cunosc muntele bine şi mai ales ştiu ce spun, vă asigur!

Când a plecat de la Constanta, de pe plajă, încălţată în adidaşi şi având în geantă racheta, speranţa Simonei Halep era să cucerească planeta, după ce va urca muntele cu un careu de aşi în rucsac.  Numai Năstase mai crezuse în vise şi urcase pe platoul acelor culmi. Şi pentru că venise din altă lume, s-au strâns statui, toţi zeii curioşi în jurul lui, să asculte bancuri şi glume, iar ca supliment, într-un impuls de înţelepciune de moment, răsărit din cotloane obscure, i-a venit aşa pe moment, pentru că acolo se vorbea pe bune doar zeieşte, să-i înveţe pe zei să înjure, româneşte. Drept e ca Nasti al nostru, bijutier rar, înnăscut, avea har, îşi alegea cuvintele numai de la origini… şi le-a plăcut!...

Când Simona a ajuns la Paris, finalistă la Roland Garros,  mai întâi a vrut să se convingă că există Everest. A catapultat un lob din balansul unui hârzob, şi mingea s-a dus ca săgeata, mai sus de Turnul Eiffel, la înălţimea Munţilor Tatra, în soare. A văzut de acolo Everestul şi n-a mai vrut să coboare.  

Simona are deja doi aşi în poveste(Roland Garos, Wimbledon)! Dar vă aduc o veste, circulă prin oraş, veselă nu tristă, pentru restul de aşi, rămaşi.

Există încă Everestul, dar există acum şi Iuruc, cu nimic mai caduc!... Va ştii Simo cum să joace şi să-i împace pe amândoi?

La o cafea

 

Ca să pot descuia aburul dimineţii cu Cheile Grădiştei, mai întâi, în tihnă, o cafea…

Cărţi de colecţie Art Creativ

Colecţia Regal şi începutul Colecţiei Esenţial. 

Art Creativ - pasiune în expansiune! 

Felicitări Daniela Toma!

Psalmul zilei

 

1.     a privit împrejur cumpănind, iscusitul meşter, cerul cu focul luminătorilor, apele şi pământul cu verdeaţă, lucrul era bun.

2.     şi-a împreunat mâinile şi-n rugăciunea lucrării sale l-a zămislit pe om după propriul chip,

dându-i duh, scrie scriptura.

3.     şi-a mai trecut o zi, dar şi o noapte, cum să laşi pradă omul singur să păzească via.

4.     cu grijă mare a scos o coastă din somnul lui şi a străpuns cu ea bulgărele albastru, storcând deasupra boabe de rodie.

5.     îi plăcea cum se împlineau în căuşul palmelor rotunjimile coapselor şi ascunzişurile femeii.

6.     astfel a fost seară, cerul apele şi pământul s-au ostoit traversând împreună ispitele nopţii.

7.     în dimineaţa celei de-a opta zi i-a poruncit omului, cu gândul curat, toate zilele vieţii lui să-şi zidească femeia în iubire.

8.     şi înluminându-se s-a depărtat…

  

Extract de urzică

Sylvi Jean, o prietenă de pe facebook, cere scriitorilor un mic efort faţă în faţă cu necunoaşterea pandemică. Un posibil răspuns:

 

Nu s-ar spune după aparenţe, că în bătălia cu pandemia m-am lăsat luat de val şi târât de viu în incoerenţe, cu ochii la cer, aşteptând pur şi simplu să depăşesc aventura. Un schelete olog ascuns în propriul lui şifonier, continuând să-mi scriu literatura de blog, scuturându-mă de zăpadă. Cu experienţa mea limitată de aventurier nu am prevăzut nimic special; sub apa din cadă nu mi-am ţinut respiraţia exaltată, să-mi îmbunătăţesc suflul spiritual şi turaţia, pentru un fel de vânătoarea de cormorani, şi nici saci cu bolovani n-am cărat în spate, să-mi întăresc condiţia fizică într-o metafizică generoasă.

Aş fi putut măcar să ies din casă, să iau câteva lecţii de autoapărare, dar când am ajuns în sală, era de serviciu o blondă penală. Mi-ar fi dat poate inima ghes s-o văd întinsă la şes deschis într-un armistiţiu de vis. Dar trei bărbaţi cât uşa, zburau peste umerii ei şi păpuşa cu bucle bălaie îi privea cu interes şi blândeţe, de mă minunam la fel ca-n tinereţe când soţia arunca în tavan clătitele, şi le prindea înapoi în tigaie. Cum zburau nefericitele şi eu ca lupul mâncat de oaie, salivam!

Mi-a fost teamă de Covid, o teamă ca de mineri! Mi-a fost şi îmi e în continuare o frică de nepătruns într-un act, dar m-am vaccinat, m-am tuns şi m-am uns ieri cu extract de urzică…

Capăt de linie

 

În vremi bântuite, bucuriile sunt rare sau nu sunt deloc! Poezia e ultima dintre terapii la care poţi să gândeşti că are şansa să dea rezultate.

Nu-i uşor să iei în deşert pădurea de tristeţi, să-ţi pui masca de ceară pe faţă şi să călătoreşti singur cu poezia ta, să te bucuri de ea, când te răsfaţă, într-un tren care ştii sigur DINAINTE că nu va opri în nici o gară.

Dincolo de cuvinte, poţi să te gândeşti că totuşi  se va întâmpla undeva, cândva…la un capăt de drum, cum ar zice refrenul, un refren oarecare...

Se vede Crucea de piatră. Se fac semnale cu felinarul roşu. S-a oprit şi trenul acum…

*

„Poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă „floarea de suflet” din fiecare cititor”

 
    Poezia lui Ion Toma Ionescu este mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă, ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la „adulter” la „schimbarea de ochi”, de la „glezna apei” la a pipăi „carnea umbrei” sau sânii femeii „cu cinci sâni”; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre „vanitatea vanității”, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări. Ion Toma Ionescu este un poet greu de alăturat vreunui curent literar actual, acest lucru conferindu-i autoritatea unei voci lirice care vorbește în mod propriu limba poeziei de azi și dintotdeauna. Uneori o face în pustiu, ca orice poet adevărat, totul e ca eventualul cititor/ receptor să aștepte răbdător răspunsul pustiului la „agresiunea” frumuseții: înflorirea cactusului care
nu își arată fața decât atunci când simte că soarele îl cercetează numai și numai pe el. Asta face poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă „floarea de suflet” din fiecare cititor. Cu un pic de răbdare, cititorul poate să depună mărturie că această carte se transformă, îngânând-o cuvânt cu cuvânt, într-o grădină cu flori frumoase și rare.

Adrian Alui Gheorghe

N.A. Mulţumiri, Danielei Toma, şeful de tren, lui Frederik Weerkamp, Iuliei Toma, Corinei Rezai şi celorlalţi din personalul însoţitor şi bineînţeles lui Adrian Alui Gheorghe, controlorul care a fost îngăduitor cu mine şi nu m-a dat jos din tren, chiar dacă nu aveam bilet!...