Tinerete fara batranete

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linişitit, pe mine
Mie redă-ma! 

Nota:

Despre Eminescu nimeni nu poate vorbi ca el.

Multumesc Doamnei Constanța Abălașei-Donosă pentru minunatul desen.

Colindati poeti, colindati

Vremea colindelor a trecut.

Nu mai ştim unde s-a mutat iarna.

Oameni cu halate albe

şi mineri au ieşit pe străzi

la miting, încă de ieri.

S-o caute prin cotloane,

s-o găsească tăvălită

prin tomberoane, undeva…

Doar poeţii ştiu amănunte,

cu spiritul lor viu.

Iarna  răzvrătită e-n noi.

Să-i chemăm pe poeţi

s-o înfrunte.

Staţi

o secundă

stimaţi cetitori

şi votaţi poezia.

Urgenţă 2. Pe scut sau sub scut.

Era normal să revin la subiect, e ştiut _ şi criminal să fii, tot  revii de cele mai multe ori la locul crimei, din senin, după vre-un obiect pierdut, pistolul, sau nişte sfori, sau să bei o cană cu vin. Destin pur şi simplu, sau vii cu flori.

Eu ce-am făcut ieri, decât să cad devastat în implozie, dând fiori după ce am constatat că Lucica, blonda cu caprele din copilăria mea, a devenit probabil bozie sau poate, stea.

Adică Făt Frumosul ei surd, n-a ajuns la timp călare pe Smurd, în cătunul copilăriei mele, să-i facă respiraţie gură la gură, sau cu aparatele performante, acupuntură, cum învăţase el la cursurile de paramedici, dovadă că sistemul girat de Raed Arafat în cătunul copilăriei mele încă e ied, n-a performat.

Îmi iertaţi probabilitatea clamată, nu vreau să-mi supăr nevasta, nu am toate datele, eu dau un exemplu, nu ştiu sigur dacă Lucica asta, e aia din templu.

Evidentă în acest caz, dreptatea preşedintelui. Adică, iniţiativa privată. Dacă ar fi fost plantată pe deal, în livada cu pruni, în aşteptare, o salvare dotată cu cele necesare, puteam eradica toate boziile de pe raza comunii.

„Şi în rest, când nu-i pericol de moarte vie, ce să facă salvarea!?...” Ar zice unii zevzeci.

„Cine are ceva de zis, poate să tacă în veci!”

Cum ce să facă! Se ştie că privatul  nu e ca statul ăla prăpăditul, lui trebuie să-i iasă profitul. Un principiu integrator, zice: ca să fie bine,  dă-i ţuică la popor!

Ai deci dubla salvare la purtător.

Cât n-ai urgenţe şi stai în livada cu pruni, răbdător, dai drumul la cazanul ataşat din dotare. Şi profitul e mare şi mai iei o salvare...

Post scriptum serios.

Mie unul mi se pare ca amandoi combatanţii, au dreptate. De ce unul pe faţă, altul pe spate, unul sus, altul jos, atunci !?...

1.1.2! Să vină Smurdul vă rog frumos!
O găină beată a-nţărcat doi prunci.

Pe scut sau sub scut. Urgenţă.

Coexistau paşnic în mine, două lumi. Nu vestul şi estul, nici lumea- lume şi a treia lume, nici lumea reală şi lumea din vis, n-aţi ghicit!... N-are treabă nici cu lumea literaturii, deşii, rostirea în versuri ar putea genera oarece confuzie, e lumea văzută de Ion I, specială, dar nu opusă, cumva geamănă cu lumea celorlalţi.

Cu ochii în sus, pe izlaz, urmărind pasărea de oţel ce mă străfulgera pănă-n adâncurile fiinţei mele, alergam manifestându-mi spontan dorinţa fierbinte în cuvintele acelea descoperite la partenerii de joacă mai mari, văr’miu Cornel şi Lucica, păzind împreună caprele, neînţelegând pe moment de ce ei alergau în direcţia opusă, pierzându-se în tufişuri.

 „Avion cu motor ia-mă şi pe mine-n zbor!”.

Şi nu mă lua, nu ţinea cont de dorinţa mea. Curând apăreau din pădure cei doi, strălucind. Susţineau că ei zburaseră deja un tur, povestind cum toate ceasurile într-un anumit moment înţepeniseră în carlingă de fericire, noroc cu pilotul că nu şi-a pierdut firea.

Uimirea mea tâmpă se oglindea neîncrezătoare în ochii Lucicăi, dar nu aveam argumente, eram prea mic.

În epoca postmodernistă în care ne aflăm, cu altă rezonanţă, dar tot uimit am aflat:

„Raed Arafat a zburat!”... Şi-a dat demisia pilotul. Versul e sec, sentenţios, frizând absurdul, sunt păreri... va să zică să înţeleg, Smurdul dezaripat şi Lucica, bozie.

Nu mai e ce-a fost ieri. Pe cine întreb. Sunt în implozie.

Alge

Cu piciorul gol

în nisipul ud

ocolesc cu grijă algele verzi

Gândurile celor înecaţi

au înotat toată noaptea

luptând cu valurile

Şi-au părăsit trupurile umflate

de apa sărată

agăţându-se de  ţărm

Soarele crud

la orizont le va smulge

ultima picătură de sânge

Marea s-a liniştit

doar pescăruşii

mai aud ţipetele

Intru în cort şi adorm

mulţumit că

am prins răsăritul

Triple Toe Loop

Eşti

pe patine

şi te desprinzi

de linia continuă,

deja simţi respiraţia ascuţită a gheţii...

te abandonezi

într-un Triple Toe Loop,

sau în faţa calculatorului,

ninge, fulgi albi îţi intră în ochi,

furnicile ies de sub buricele degetelor,

alergând

pe tastatură

invadează ecranul,

se îmbulzesc precum

umbrele, rostogolite dintr-un pian...

Eşti

pe corabie

întrupând cuvântul

dans ne’ntrerupt ca o sabie

a ceţii, ca un sâmbure rupt din stea

Gheară de vultur

vanatorul.ro

Se spune că trecutul a fost mai bun. N-ai să găseşti omul care să afirme:

Uite domnule ce tineret cumsecade, cum ştie el să-şi aleagă idolii, cum reuşeşte să discearnă valorile, ce disciplină în gândirea creativă şi căt de riguros şi plin de respect îşi trage ghilimelele, ca pe nişte mănuşi de chirurg,  când operează pe un text esenţial al înaintaşilor.

Dimpotrivă, ai să găseşti totdeauna tuşe groase, stridente, mânjite pe faţa congestionată de neîncredere a insului, Gheară de vultur sau cum s-o fi numind, scăpat temporar din rezervaţia indienilor şi proferând consideraţii de genul:

Uite domnule căte elucubraţii şi etnobotanice în atitudinea ţâncilor ăştia zgomotoşi care au deturnat tramvaiul 40, în dreptul Liceului Nichita Stănescu şi li se pare că sunt deja stăpânii inelelor. Pe vremea mea, fetele erau decente nu atacau bieţii profesori cu limba slobodă şi goliciunile expuse ostentativ pe simezele expoziţiilor futuriste.

Halal de vremi! 

Un pâlc de elevi traficanţi de fluturi şi eleve fotomodel, coborâţi din tramvai, fac bezele ghearei de vultur din capul meu...

Anul maimuţei

Am intrat în anul maimuţei. 2012, cu noi odată, a păşit oficial într-o zodie nouă, în lumea junglei. Nici o noutate, de mult timp ne afundăm în sălbăticie tulburând armoniile naturale alcătuite de aşezarea timpului.

Nu am curiozitatea şi nici curajul să parcurg previziunile, oricum, ştiinţific se reia totdeauna un ciclu. Suntem pe fundul unei gropi istorice? Am degenerat într-atât încât să fim acceptaţi lângă cimpanzei, să o luăm de la capăt? Poate să vina Apocalipsa?...

Tare mă tem că încă rătăcim în deşert. În deşertul banilor. Nisipul ne intră în ochi, în urechi, sub unghii, săpăm, săpăm, când vom da de filonul adevărat al apei?...

Ar fi bine, când vom da de apă să zidim o fântână. Lângă fântână, în umbra unui nuc, până către seară să umplem heleşteul cu peşti.

Dimineaţa, către deal, pănă sus la cer să plantăm un rând de meri şi unul de pruni.

Noaptea la lumina lunii sa culegem o salbă de stele iubitei şi să i-o dăruim cu un prunc.

Să cioplim cruci în cimitirul neamului.

Şi grijă mare să nu uităm să citim şi să scriem cărţile vieţii.         
Nisipul să-l dăm risipei în cele patru vânturi.

        Am intrat în anul Maimuţei. Ne maimuţărim şi noi.

Note de lectura. Dreptatea invingatorului. Victoria Milescu.

I s-a dat un câmp cu pietre, bolovani de pietre şi o daltă, într-un ţinut uitat undeva lângă Râmnicul Sărat.(Una lume a stabilit că în zonă puteau fi doar bolovani de sare). Apoi i s-a spus:

" E pădurea ta, dă-i suflet! "

Nu s-a dat îndărăt şi-a luat dalta şi a început să cioplească poeme. Şi-a zdrelit sufletul de colţurile cuvintelor, i-au trecut aşchii pe la urechi, sângele  i s-a scurs din degete, dar ea cu cerbicie a continuat să cioplească. Lucrul trebuia bine făcut.

" Cine s-ar putea îndrăgosti/ de un scelerat/ proclamându-se rege/ peste tomurile puhave, trăndave, laşe/ un rege strigând lumii cu disperare/ vreau un poem, un poem adevărat/ dau un regat pentru un poem " (Dreptatea învingătorului).

Nu e deloc uşor să ciopleşti poemul, să-i dai forma care să te reprezinte, nu-l poţi gasi din întâmplare aşa cum doreşti,  " cu un ţăruş  înfipt în inimă ".

Dialogul constant cu himera, ţine poeta mereu în stare de graţie:

" Mă urmărea spărgând stelele/ poemul era în cer/ eu eram pe pământ/ am făcut schimb de locuri/ pentru o noapte şi-o zi " ( Proba deposedării). Sau :

" Să fi pregătită, îmi spune/ trăiască moartea să strigi/ sirenelor de pe stânci/ sprijinind cerul cu ţipătul, cu spinarea/ cănd în aer miroase a poem/ să nu aştepţi ajutor, nici amânare/ să fii pregătită/ pe pământ, în aer, pe mare/ mai bine înfricoşătoare decât înfricoşată/ înarmează-te cu literele negre tipărite pe/ trup/ şi în măruntaie, aprinde torţa… " (Vae Soli !)

În încercarea sa, îngerul o însoţeşte ca o călăuza statornică :

" Sânge, sudoare şi lacrimi îmi cere îngerul/ târându-mă de funie/ prin deşertul unei picături de cerneală/ scurgându-se din cotorul unei cărţi de /aramă/ Sunt o carte/ îmbrăcată în piele de om " (Pars pro toto)

Oricui i se poate întâmpla, pentru câteva clipe să evadeze din încleştare, să se liniştească, să-şi ia o pauză şi să respire, dar obsesiile revin dominatoare, i se întâmplă şi poetei :

" Vîntul trece pe lăngă/ adăpostul femeilor maltratate/ ele mor râzând/ pe gardul înalt cu colţi de fier/ au pus cerul cu stelele la uscat/ vine femeia nopţii/ tocurile ei ascuţite/ se înfig sacadat/ în carnea trotuarului/ vântul trece prin părul ce-i ascunde faţa surâzătoare/ îî fură mica poşetă cu rujul maron/ îî trage trotuarul de sub picioare/ rulează iarba/ sub care se zbenguie peştii…" (Oricui i se poate întâmpla)

În partea a doua (Ora et labora) lucrarea pare că se îseninează, liniile sunt precis conturate, poeta e stăpână pe mişcările ei, spaţiul devine mai larg şi capătă profunzime.

Şi dacă începutul cărţii (Vae soli) se alcătueşte din mici piese şlefuite, oglindind disparat poemul, variaţiuni pe aceeaşi temă a artei poetice, obositoare prin  densitatea alăturării, fie şi măcar ca tehnică repetitivă a construcţiei, – ansamblul riscă să scadă cumva din strălucirea metaforelor – poeta simte şi se opreşte la timp dezvăluind o nouă stare poetică.

Se deschide un nou capitol al libertăţii ce nu-şi mai asumă zona demonstrativă, poeta şi-a însuşit arta poemului şi e liberă să-i trădeze canoanele, este victoria ei şi dreptatea de totdeauna a învingătorului.

" Eram în piaţa cu oameni liberi/ cu cel pentru care/ băteau clopotele/ oh, libertatea cu arma ei/ credincioasă până la capăt/ drumurile ducând spre ele însele// pescăruşi singuratici aterizau la punct fix/ inima fiecăruia ardea/ odată cu celelalte lucruri/ şi el alerga/ cu o săgeată înfiptă în piept/ iertându-mă că nu bănuiam nimic/ risipitoare până la saţiu/ aproape că l-am atins/ printre crăpăturile întunericului… "

Las plăcerea cititorului să descopere o densitate a poemelor care cu siguranţă emană o impresionantă forţă artistică, adăugănd un singur poem :

"Mâncăm la aceeaşi masă/ dormin în acelaşi pat/ pe lună nouă pleacă de-acasă/ afundându-se într-o văgăună/ se reîntoarce în zori/ înfrigurat, duhnind a război/ îmi pune pe raft câteva bacnote/ într-un plic/ nu-l deschid/

lasă, lumea mai are încă de ispăşit/ să nu-i judecăm pe îngeri/ cum se salvează/ lasă, poate vin alte vremuri…"

          Cu siguranţă Victoria Milescu, cu o pădure de cărţi în spate, ar merita mai multă aplecare din partea criticilor adevăraţi. (mai sunt ?...)

Cuvinte&Imagini 2012