Înluminări. La vernisajul lui Ion Pantilie

Am ajuns în timp util, plecând din Bucureşti, la vernisajul expoziţiei pictorului Ion Pantilie pentru a-mi umple de culoare şi lumină o zi altfel ploioasă, scăpând dintr-un accident pe autostrada spre Piteşti, graţie divinităţii sau şoferului microbuzului ce şi-a stăpânit cu abilitate volanul strecurându-se dintr-un carambol. Slavă Domnului n-am văzut pe simeza uşor şifonată a bolidului grăbit, pete de sânge, doar nişte vânătăi urâte şi ceva oscioare de metal ieşite prin pielea caroseriei.

În schimb am văzut cum a coborât deschizând uşa o minune blondă, studiind cu rapiditate dintr-o aruncătură de ochi, ca la ora deschisă de pictură, dacă liniile formelor ei fuseseră cumva tulburate din izbitură. Am privit atent, aveam la ce ca la un nud şi i-am garantat cu încântare în gând că totul a rămas OK, cum o plăsmuise în viziunea lui pictorul.
Cu siguranţă însă dacă personajul se grăbea să ajungă şi el la vernisaj, ea n-a mai ajuns trebuind să aştepte poliţia. Ne-am mişcat mai departe cu microbuzul şi peste umărul meu un glas afectat de femeie, care până atunci făcuse ordine la telefon în viaţa unui nepot, aruncă vorbe grele cu răspundere limitată şi adresă precisă:
Firea-ţi ale dracului de ştoarfe, pericole publice, la cratiţă!...
M-am uitat mustrător la ea dar mi-am înghiţit vorbele, de ce să mă risipesc în dezbateri fără nici un sens. Mai bine mă gândesc dacă aş fi întrebat ce aş spune la vernisajul spre care mă îndrept despre omul Pantelie şi pictura dumisale. Îl cunosc pe om de peste 45 de ani, dar n-am făcut parte din cercul lui de prieteni, de la Claudia Duminică şi Lucian Cioată. L-am văzut şi dascăl dezghiocând spre artă inimile copiilor.
Sunt familiarizat cu felul lui de a picta. Esenţa culorii şi luminii poate fi probabil cel mai bine percepute desenând pe nisipul zbuciumat al unui pustiu. Nisipul spulberat de vânt abia de filtrează o formă geometrica, o umbra, o cruce, un copac lumină, o fisură în infinit. E un univers al lui care dacă ai puterea să te aduni îţi atinge sufletul.
Mi-am adus aminte că în volumul meu de versuri Norduri am un poem care i se potriveşte şi dacă voi fi prin absurd întrebat la vernisaj, pus să vorbesc pe acela aş fi vrut să-l citesc.

crochiu

la început a fost pictorul
înmuindu-și în spuma mǎrii penelul 
ea privind cǎtre nord ţinea deasupra 
un glob luminos
abia de-i cuprindea inelul cu braţele

în jur aerul se înroșea dimineţii 
sub tǎlpile  goale tot mai albastrele
fremǎtau valurile
trupul ei liber între cer și pǎmânt
cumpǎnea malurile… astrele

el rob frumuseţii se deda risipei
urca pe dealuri cobora șesuri … 
în umbra tușelor potrivea înţelesuri
rǎscolind peste culorile clipei
nisipuri

La vernisaj lume multă, lume bună, ca peste tot, prieteni şi duşmani. Oare de ce artiştii, în general oamenii nu pot fi doar prieteni?

Înşir'te mărgărite

Budapesta era pregătită să-şi serbeze campioanele după ce îngenuncheaseră pe rând pe toţi granzii Europei. Spectacolul magnific de înscăunare a celor şapte regine, trebuia să arate lumii că în epoca modernă nu degeaba s-a investit construindu-se terenuri şi săli de sport pe locul vechilor herghelii în pusta maghiară, şi că amazoanele lor se ţin în şa călare indiferent ce adversar ar avea în faţă.

Ce plăcere mai mare să ai ca român decât să le trânteşti pe unguroaice de pe cai mari în propria pustă şi să le laşi fără fustă!...(Scuze, sunt şi eu român!)

Acu fie vorba-ntre noi, nu e totdeauna pentru cine se pregăteşte. S-a dovedit până la sfârşit că mingea mică n-are inimă de gheaţă şi n-a uitat să vorbească româneşte. E adevărat nu mai avem săli de sport, campionatele şcolare au devenit o noţiune abstractă, au dispărut orele din programă, dar plăcerea românilor de a tăvăli unguroaicele a rămas în genă, intactă.

Eu totuşi cred că am bătut cu inima, inima noastră, a antrenorului Kim Rasmussen şi a câtorva jucătoare străine de excepţie.(Număram golurile lui Gullden de parcă ne-ar fi intrat în tezaur guldeni de aur…) Nu cu istoria de la Posada, nici cu cine ştie ce strategie, nici cu talentul, nici cu balada lui Caşai (Nu ştiţi balada lui Caşai? C-aşai românul…)

E momentul să recunoaştem că dacă vrem ca această mare performanţă să nu rămână un miracol singular într-o seară magică, să facem ce au făcut pentru sport ungurii. Să investim în copii, în săli de sport, în entuziasm! Să profităm de acest basm care ni l-a povestit Dumnezeu în săptămâna luminată şi să-l continuăm. Altfel va veni ca şi până acum ISU după dezastre, să stingă focul.

Atât am avut de spus despre finala câştigată magnific la handbal în Liga Campionilor, finala Challenge Cup la volei tot a fetelor, sau caştigarea titlului de campion al Simonei Halep la Madrid. Şi băieţii? vin şi ei e drept mai greu, Mergea, Tecău…

CSM București: Gullden 15, C. Martin 4, Manea 3, Torstensson 3, Rodrigues 2, Brădeanu 1, Vărzaru 1. Au mai jucat: Grubisici, Pessoa, Curea, Jorgensen, Fisker. Antrenor: Kim Rasmussen

Mulţumim frumos!

Festival la Majestic

Domnul Nicolae Georgescu, eminescologul de reputată valoare, aprecia la sfârşitul întâmplării de la Majestic din 07 mai, că prin numărul mare al participanţilor, valoarea şi diversitatea lecturilor, însoţite de muzica sensibilă a lui Nicu Nicuşor şi Irinei Munteanu, nu a fost vorba de o sărbătoare a poeziei, ci mai degrabă de un FESTIVAL.
Realitatea este că nu am simţit pe unde au trecut cinci şase ore intense care n-au „reuşit” să ne „plictisească” şi ameninţarea că nu vom putea duce maratonul până la sfârşit a trecut ca o ploaie de vară.

O seamă de poeţi şi poete din diverse locuri ale ţării, Sibiu, Ploieşti, Roşiori, Râmnicul Sărat, Constanţa şi Bucureşti am vrut să încheiem săptămâna luminată punându-ne pe masă în poeme, nu că am fi fost toţi genii, sufletele curate ca să ardă precum lumânările într-un altar. Au fost de faţă doi dintre puţinii critici care încă mai joacă în echipă cu noi, Mioara Bahna şi Nicolae Georgescu.
S-a îngrijit să stingă focul cu o cafea şi o bere, înainte să apară cei de la ISU, iniţiatoarea  manifestării Liliana Popa. Felicitări meritate pentru cadru civilizat şi toate cele!
Doar piteştenii mei au lipsit, spre părerea de rău nu doar a mea cât mai ales a lui Fintiş. Poate altădată…
N-am să înşirui numele celor prezenţi de teama de nu a scăpa pe cineva. E mai simplu să strecor printre fotografii, afişul…

Condurul cenuşaresei

Cuvintele nu pot acoperii în haină obişnuită trăirile în stare pură, momentele rare când inima ta se deschide ca un cuib să primească o bucurie împlinită pe care ţi-ai dorit-o şi ea s-a săvârşit. Am vrut ca Simona Halep să câştige la Madrid, dar mărturisesc n-am crezut că-şi poate duce concentrarea fără fisuri până la capăt.

Setul pierdut la zero cu Camelia Begu e tot din filmul acesta, chiar dacă pare rupt din altă realitate. Nici atunci nu şi-a pierdut controlul, s-a grăbit să cedeze ca să scape de o haină mai veche şi să-şi îmbrace ţinuta potrivită pentru balul de la curtea regală a Spaniei. Semifinala cu Stosur şi finala cu Cibulkova ne-a arătat ce bine se simte Simona în noii ei conduri.

Se pare că Darren Cahill a fost într-o viaţă anterioara ori prinţ, ori cizmar.

Felicitări la primul trofeu câştigat împreună! Să vă meargă tot aşa!