marți, 14 septembrie 2010

Protest inchis _ Captura de email

          Zi de 13, zi norocoasă pentru poetul Virgil Diaconu, îmi scrie un e-mail intitulat „Semn bun”:
Draga LIS. Azi am semnat un contract de prestari servicii pe timp de un an cu Centrul, prin care ma oblig sa continui editarea Cafenelei literare. Sunt multumit ca d-ra directoarte s-a tinut de cuvant. In plus, beneficiez in continuare de biroul meu si de calculator. Le multumesc tuturor pentru sustinere. Si tie in mod special. Te astept la Cafenea.
Virgil

          Mesajul lui Virgil Diaconu, catre Liviu Ioan Stoiciu aduce a normalitate. Ne adaptam vremurilor de peste noi si nu cerem prea mult.  Efectul unei nedreptati nu se intreapta pur si simplu. O fibra o data  indoita nu-si revine oricat de otelita ar fi, dar sa NE BUCURAM daca asa se cade

luni, 13 septembrie 2010

MARATONUL TEATRULUI INDEPENDENT

          Târziu am aflat de Maraton. Oricum, nu mai puteam fi soldatul. Si ce "victorie" să anunţ? Am ratat până şi "victoria" Stelei  la Urziceni. Săracu Gigi, cum fu el trădat iar de
războinici!…
          Am ratat şi "victoria" Principal, în rolul Elodiei cand se săruta cu Dan Diaconescu _ El Presidente!...
          Vă spun, sentimentul mersului pe bicicletă  în siajul maratoniştilor,  e ca unul penal, ca libertatea lui Vântu făcandu- şi gargara la Realitatea cu ţara…
          Nici nu stiu când am spulberat autostrada, de la Pitesti. Când să dau colţul Cotrocenilor i-am prins pe maratonişti. Am aruncat pur şi simplu bicicleta în braţele unui SPP-ist, mi-am tras peste umeri un tricou portocaliu şi le-am luat faţa. Am ajuns primul la Sala Dalles, în ropotul de aplauze al mulţimilor. Covorul roşu, parcă m-aştepta. Ce primire!...
          Ce să vezi ? La Dalles, n-am mai fost de mult, se luminaseră toti pereţii, nu mai erau tablourile. S-au cultivat hoţii!… Câteva afişe: “FLORI, FILME,FETE SI BAIETI”/ “W+J = LOVE”/ “CINCI RANDEZ-VOUS-URI MORTALE”/ IMPROVIZATII SI DIN ALEA..../  BUZUNARUL CU PAINE/  EFECTUL RAZELOR GAMA _ azi si mâine, teatru non verbal. 
          MARATONUL TEATRULUI INDEPENDENT, trident in inima mea, ce moment!
          Carevasăzică s-o lăsăm dracu de politichie şi să ne punem tichie de mărgăritar…
          Seara se lasă grea, adică gravidă, iar mulţimea guvidă se repede hulpav la ea.
M-am strecurat, viril şi  viu, şi-am văzut cinci spectacole despre care stau gata sa scriu.


*
1. C.E.O.
Autor: Stieg Larsson
Regie: Andreea Vulpe, Adelaida Zamfira
Distributie: Sorina Stefănescu/Andreea Vasile, Alexandru Zob, George Albert Costea, Andrei Rosu, Cristina Cristian.
Producător: UNATC “I.L. Carageale” Bucuresti


          Chief Executive Officer (CEO) sau șeful executiv este șeful cu gradul cel mai mare într-o companie, corporație sau agenție, echivalent cu Director General ... (Serch Google).
Numai că directorul ăsta executiv, e special, vrea să simtă pulsul salariaţilor, viaţa lor de familie, greutăţile şi bucuriile lor, contribuind la împlinirea idealurilor acestora, vizitându-i acasă şi copleşindu-i cu atenţiile, vizionarismul, şi calităţile lui de dansator şi psihanalist.
          Totdeauna în urma lui lăsa un prunc şi o familie fericită.


          Vedem uimiţi soţia curioasă-încântată, cum se lasă cucerită-admirată, atinsă gradual, pe bucătele; gambele, coapsele, sânii, sub privirile tâmpe ale soţului-salariat a cărui turbare-tulburare, era imblânzită-paralizată, de dogoarea bacnotei de 500 dolari, ce-i frigea mâinile, ce le frigea pe rând mâinile
          Si tocmai când lucrurile se mişcau spre invariabilul final fericit în triunghiul descris, apăru să tulbure scena, din senin, un nou cuplu, fratele salariatului cu soţia; beţivi, drogaţi, violenţi, un caz social permanent, din multiplele care colcăie-n stradă.


          Toată construcţia se dărâmă. Incercările directorului de a transcede experimentul, se izbesc de zona interzisă. Fratele damnat se enervează şi scoate şişul, ameninţând că numai acolo, doar acolo, poate sa se întâmple o crimă.
          Sunt până la urmă, cei doi intruşi, cu greu daţi afară de către soţul-salariat.


          Micul director îşi revine şi reia jocul de la fluierul arbitrului, sau arbitrariului, nu s-a precizat. Atmosfera se incinge din nou, se mai scoate o bacnotă, se scot si dresurile, se destind gambele, pulpele goale, fine, lungi. Salariatul-soţ nu poate accepta să vadă deasupra soţiei sale ceva ca o umbră, o mogâldeaţă ce pare să desgheţe corpul soţiei sale frigide.
          Lovitura e scurtă,  paralizând şeful executivului într-o poziţie total nefirească. Soţia cu ajutorul soţului se retrage îngrozită de sub greutatea flască a potenţialului cadavru. Paroxismul creşte . Sună telefonul, soţia directorului intreabă dacă C.E.O. a plecat? “A plecat de cateva minute…” La usă se bate insistent, s-a reintors cumnata. Vede cadavrul, isteria e-n floare, fuge afară pe scări ţipând.


          “La poliţie nu se poate suna!”. Agitaţie-revelatie: “Dacă a făcut un infarct, scăpăm!...” Soţia, asistentă medicală în viaţa civilă, se aruncă la prohab. “Când faci infarct te scapi fiziologic…”se explică ea către soţ.


          Ascund corpul în baie, tras de picioare, de mâini, e tot mai greu, şi aleargă apoi pe scări după Lena. Lena trebuie să tacă. Si nimic. Adică linişte, dintr-o dată.
          Miraculos, C.E.O. învie în baie, apoi se întoarce în scenă. Se întorc si catetele triunghiului descumpanite. Tipete de groază-bucurie… “Trăieşte ipotenuza !”


          Hotărarea ei, e dintr-o dată. N-o mai reţine nimic, îl doreşte cu tot dinadinsul. “Dacă murea ?!... Eu o fac!” N-am văzut dacă salariatul a mai primit o bacnotă. (Era unul cu capul mare în faţa mea, se mişca-ntruna).


          S-a retras cu directoru-n baie la locul faptei, însirându-şi pe drum dedesubturile lenjeriei. El, salariatul-soţ, a rămas să le strângă, cu capu-ntre mâini. A văzut telecomanda întâi, şi apoi plasma. Fantastic! Manchester United, nebunie-n tribună, se cântă imnul. Cântă şi el odată cu galeria, zbiară ca un animal hăituit GLORY GLORY MAN UNITED….


          Gata, nu mai povestesc nimic. Duceţi-vă la spectacol , căutaţi spectacolul să vedeţi sfârsitul. Merită toţi banii, şi copii ăia frumoşi au jucat dumnezeieşte !!!

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Nimic despre Vantu


              N-am sa vorbesc nimic despre Vantu. Si nici despre caine, saracu de el. Cum fu el ajuns de mana aia lunga a presedintelui!..
              Acu cine strica. M-am uitat atent la caine . E tot ala. Tine-ti minte faza cu:
“Ia de la tata, si de la mama… Si de la Base… de ce n-a luat?... Sa stea, poftim, cu laba bandajata.
               Cine l-o fi-nvatat?!... ca stapan-su a luat de la toti, si noi dormeam linistiti
               Bunul Dumnezeu, cum le aseaza el pe toatre in masura adevarata!
S-a gandit mult. Sunt foarte sigur ca a discutat si cu Popa, ala  ratacitu la musulmani, prin Indonezia de 9 ani. Si-a calcat pe inima LUI crestin ortodoxa…
                Era gata-gata sa faca si El greseli,  e om cat ai zice... Dar s-a prealuminat pana la urma. Cum sa se iroseasca in Gradina Maicii Domnului asa un mare talent. (Sa fim corecti, eu cred ca daca nu era Dinescu si Adrian Paunescu chiar uitase de poetul Vantu ,cu atatea griji.}
                Iacata azi, din inaltimea lui necuprinsa, priveste bland si multumit cum marele poet isi desavarseste opera la beci, departe de mizeriile lumii salbaticita de criza.
                Curand asteptam un loc printre NOBELI, la poezie.  Apropos, cu un I, sau cu doi I ?...
                (Ca sa ma comport in gramatica timpului.)
Sa ma scuzati de diacritice...

miercuri, 8 septembrie 2010

Super Blog 2010 _ Gata de concurs

           http://pcnews.ro/

          Am vrut să fac o coţofană rozalie şi să postez pe blog zece cântece funerare de chindie, o dată cu remanierea de la Palat-ul Victoria nul-ă în Belarus, dar m-a chemat Gloria prin email garantat şi mi-a spus că Super Blog 2010 e o nouă sculă de basculă în moartea culă a crizei profunde în stat. Vânt rece din pupă pentru marinarul ce nu-s nici măcar mus când navighez!


Unde,      după,      plasez      banii?...câştigul

Temă de epilog, adâncă…
E o dilemă de te-apucă frigul!
Când, analog
Golanii
de blogeri
Bântuie ca un zmog
Încă
De ieri

luni, 6 septembrie 2010

Protest deschis 3 _ Sus steagul _ Şerban FOARTZĂ

Nota:  Prin bunavointa unui prieten am mai intrat in posesia unei opinii
          Ma bucur mult ca domnul Virgil Diaconu nu va fi "ramas pe drumuri".
Consider, însă, ca expresia, mai compatibilă cu, de pildă, un boschetar in spe (o spun fara vreo urma de dispretz), nu este astfel, compatibila adica, si cu fostul/viitorul (?!) director al "Cafenelei literare".
          Asta, pentru ca, in primul rand, Virgil Diaconu este un domn.
         Dovada, intre altele, tzinuta revistei conduse de Domnia Sa.
         De la format la pagina dintai, ce reproduce,-n excelente conditziuni, lucrarea unui artist plastic (urmand a fi, acesta, ilustrat, in mijlocul revistei, in extenso), de la textele de buna calitate la comentariul critic valoros, "Cafeneaua literara", dupa mine, denota gustul rafinat al unui om ce onoreaza breasla noastra, - care, bogata in talente, nu prea e, vai, si in bun-gust!
          In ciuda diferentzei de hartie (ca si a celei de format), revista "Cafeneaua literara" imi aminteshte de "Gandirea" de pe vremuri.
          In fine, daca nu am scos nici un cuvant despre poetul omonim, ci doar despre directorul revistei, e pentru ca intaiul nu poate fi "restructurat" de nimeni (nici chiar de dna Carmen Dumitrache).
          Domnule Virgil Diaconu, sus steagul!

vineri, 3 septembrie 2010

Orgasmul amazoanelor

          Agăţat în televizor, subjugat pur şi simplu de imaginea hiperbolizantă a amazoanelor realitatii şi antenelor de-a-ncălare pe remaniere, cravaşând armăsarii portocalii, aduşi din dârlogi la stadiu de gloabe, am pierdut vremea schimbării la faţă şi intrării în miracol a toamnei, la început de septembrie. Ne-am trezit într-o dimineaţă pe jos cu frunze ruginii şi pe pielea bronzată cu înţepăturile vântului scăpat bezmetic din hergheliile nordului depărtat şi rece.
          Dinspre Cotroceni în PDL a şuierat de-adevăratelea Crivăţul, gata-gata să-l ia pe sus pe puţinul la trup premier cu guvern cu tot, în spaima îţepenită mut a opoziţiei.
          Singur Mazăre întrezărea ceva soluţii pregatind la şcoala de vară a TSD cateva brazilience şnur, care alături de taylandeza lui Ponta să atragă investitorii străini la SPA-urile lui Vântu, şi relaxaţi, aceştia să-şi dezlege baierele pungii în buzunarele rupte ale romanilor. După mine, dacă Ponta-l ascultă pe pontosul de Mazăre, face o mare greşeală prin omisie, eliminând din competiţie resursele naţionale de frumuseţe de pe centură şi stimulând în continuare munca la negru.
          Cât dinspre Crin, ăsta şi-a adus aminte ca de-un parfum de femeie tot de Klaus Iohannis.
          S-a făcut remanierea. Şi cine-a pierdut?...După mine au pierdut amazoanele! Altu era orgasmul să strângi între pulpe şi să-i pui zăbala unui armăsar precum Videanu…

duminică, 29 august 2010

Protest deschis _ Convorbiri într-o Cafenea neliterară

Notă:


Din an în an câte-un chiolhan
pentru poporul suveran!
Că face bine la PR (piar)
când eşti primar



(Discuţia are loc într-o cafenea)

*

_ S-a anunţat în cetate că se taie un porc.
_ Ba nu, s-a anuntat în cetate pe mai multe fire, pardon surse că se taie din schemă unul subţire de la cultură. Nu mai sunt resurse.
Dilemă şi ură! Acelaşi ecou. (…) Şi-uite-aşa Virgil deveni erou

*
Prostimea a dat buluc. Sarmalele sfârâiau deja în ceaunul vizionar, ca-n poveste.

*
Trei intelectuali pârliţi, doar trei au simţit necesar că e rost de bucluc şi s-au pus pe proteste (pe ei pe ei pe mama lor), dând cu var şi cu clor, şi înjurându-l abil pe sărmanul de Boc. Cu măsură şi stil.

*

…Un boc e un kil de trotil. Dar un pendiuc?... Ăsta-i un truc, de primar ignifug…

*

_ Mai întâi să ne îngrijim de foc. Porcul e gras şi viu…Să-l ardem pe rug!… Lemne!...(A vorbit un ins mai revolut din câte ştiu, prin semne)

*

Un epicurian a rostit pentru propria lui plăcere, pe nas:
_ La mijloc e nişte interese obscure, şi Virgil s-a ras de la borcanul cu miere,
pe propriul lui glas.

*

Ştiu bine mierea de doi bani, şi nimic mai mult, vă asigur. Dar ascult cum se-ndoaie flasc la urangutani tăişul securii , şi renasc desigur, după o mie de ani...

*

“Nu sacrificăm porcul pe altarul literaturii să-l pârlim cu paie, că stricăm şoriciul...” Vorbi într-un târziu ariciul din poarta prefecturii cu înţelepciunea lui PSD-istă. “De partea cealaltă, artistul să rămână unde-a fost la revistă. Pentru prostime tăiaţi o oaie… şi mustul să curgă în valuri să fie liniste pe maluri!"

*

Efectul: Într-un staul o oaie behăie tristă: “Eu ce mă fac dacă râmâne Virgil la revistă?!”...

*

Dilemă veche, dilemă nouă...Cât despre porc, nici-o problemă e tot în floare, pe ouă.
A consemnat cu rigoare …

miercuri, 25 august 2010

Dosarul "Albastrii" _ Capitol fara securisti cu voleibaliste

              Ionescule , tu mergi la uzină. Acea sintagmă mi-a conturat mult mai ferm viitorul decât am crezut. Un viitor cu orizontul înpuţinat. Uneori timpul se rostogoleşte lent, poate că nici nu se rostogoleşte cu adevărat, e ca o linie dreaptă desfăşurându-se pe un arc de cer şi descriind o altă curbă specifică, din perspectivă diferită, cu înţelesuri neparalele şi inegale, dar cu aceeaşi origine, punctul de la care s-a pornit.

              Raza cercului meu de bază se întindea pe 15 km între Cartierul Trivale şi Colibaşi _ Poarta 1, într-o lume pe care aveam să o cunosc bine, ce nu m-a copleşit cu micile ei probleme, ci mai bine zis mi-a conferit o anumită valoare de întrebuinţare. N-am să descriu mecanismul, intrasem fără voia mea şi mă angrenasem în el, cu convingerea fermă că poate fi îmbunătăţit, cu fiecare înfăşurare pe partea activă a profilului în care roata dinţată trăgea pe flancuri mersul credeam eu, înainte.
              Lucram la calitate şi încercam cu echipa să-i conving pe cei peste 800 de muncitori direct productivi, cei ce contau cu adevărat la secţia Cutii de viteze ,(Aserţiunea întrutotul activistă era aruncată în faţa celor din serviciile auxiliare, inginerilor şi tehnicienilor, ori de câte ori se găsea vre-un prilej.) încercam deci ziceam, să-i conving pe operatori, cât de dezastruoasă este o abatere de profil sau elice, a roţilor dinţate, fie şi de valoarea aparent nesemnificativă a zecimilor de microni, în războiul pe care îl aveam de purtat cu industria auto a vestului cu adevărat sălbatic. Îmi plăcea jocul dea şoarecele cu elefantul. O fi fiind?...
              Fidelitatea şi justeţea aparatelor de măsură şi control din dotare, am învăţat să o măsor cu timpul, nu mi-ar fi dat dreptul la certitudini şi elocinţă, dar s-a dovedit mai târziu că insistenţa mea a lucrat benefic creind deprinderi. Am fost printre cei dintâi practicieni ai controlul statistic în uzină, etalând la posturile de lucru fişele de relevare, uşor modificate de mine pentru a reprezenta vizual, direct şi semnificativ graficul dispersiei valorilor, cu limitele de toleranţă prestabilite, iar ulterior cu limitele calculate ale capabilităţii proceselor. Clopotul lui Gauss căpăta înălţime în detrimentul împrăştieriidispersiei) cu fiecare săptămână de experienţă. La început graficele erau completate de controlorii din echipa mea. Ei treceau din oră în oră, luau o piesă direct din utilaj, o măsurau si înscriau valoarea obţinută la măsurătoare, haşurând coloana care corespundea cotei realizate.
               Nu a fost deloc uşor să-i determinăm pe muncitori să îţeleagă rostul acelor hârtii. La început le murdăreau precum nişte copii, demonstrativ, cu uleiul de pe mâini, parcă în ciudă, susţinând că e sclifoseală de birocrat şi pierdere de vreme.
               Mai târziu muncitorii au învăţat să-şi completeze singuri fişele, corect, înţelegând importanţa acurateţii demersului şi intervenind la reglajul utilajelor atunci când valorile nu erau centrate către linia lui 0. Şi-au confecţionat singuri panouri de afişaj, au găsit locuri potrivite de amplasare, vizibile. Era munca lor şi o scoteau în faţă cu mândrie.
              Iniţial am fost privit ca un fel de zbir, n-o făceam cu plăcere, dar simţeam că e necesar. Nu iertam rebuturile de orice fel, dar mai ales intenţia de a păcăli cu tot dinadisul a unora, şi profitam întotdeauna de situaţiile ivite ca să dau exemple. Unii reglori organizau adevărate comandouri şi în clipele de neatenţie introduceau în montaj containere cu piese neconforme. Erau piese cu abateri mici, nu se putea vorbii de ceva care punea în pericol functionabilitatea produsului final. Se punea în pericol doar rigoarea şi o disciplină tehnologică prestabilită, un mod de lucru care trebuia implementat obligatoriu dacă doream performanţă. Normal, trebuiau intocmite derogări şi după analiza tehnică, piesele se promovau ca produse derogate şi erau supuse unei urmăriri speciale a comportamentului lor în exploatare.
               Mult mai tarziu cand Renault-ul a revenit si ne-a aşezat pe o nouă treaptă de dezvoltare, nimeni dintre operatorii din Secţia Cutii de viteze nu s-a mirat când a văzut autoturisme întregi finalizate aruncate la rebut pentru o simplă zgârietură sau viciu de vopsire. Politica îmbrţişată de mine instinctiv, cu consecvenţă îşi dovedise utilitatea.
               Realitatea e că, de cele mai multe ori ideile puse în practică de echipa de calitate pe care am condus-o o lungă perioadă, izvorau din discuţiile îndelungi pe care le aveam cu o serie de ingineri tineri şi capabili veniţi direct de pe băncile facultăţilor al coror nume îl aştern cu multă consideraţie în pagină:Ivan Constantin, Voinescu Gh, Vasilescu Sergiu, Păun Oliviu . Toţi de altfel au ajuns manageri de intreprinderi, în diverse etape şi pe toţi îi salut cu respect pe unde vor mai fi.
               Mi-a venit în minte o întâmplare şi culmea şi numele ministrului în faţa căruia am comis-o. Tocmai eu care făceam vorbire totdeauna de corectitudine şi principii. Într-o după amiază, la schimbul doi, l-am zărit pe directorul general Nicolae Matea însoţind, mi-am dat seama după atitudine un demnitar de rang înalt al regimului, surprinzător înbrăcat în ţinută lejeră, fără cravată şi costum aferent. Directorul m-a chemat cu un semn şi a făcut prezentările: “Tovarăşul ministru Aurel Costea, şi seful de schimb de la calitate. Hai să mergem pe linia de arbori ambreiaj!” a fost îndemnul după strângerea protocolară a mâinilor. M-am conformat şi ne-am oprit la utilajul care, după cum mi se ceruse, aleza un diametru de 5,5. Avusese loc în reţea un incident din cauza unui ştift ce căzuse din alezajul respectiv. Cutia de viteze a unei Dacii s-a distrus în plin trafic, dar din fericire accidentul n-a avut urmări tragice. Mi-am dat seama că ministrul nu era venit cu pluta, şi că avea habar de industria prelucrătoare după cum îmi punea întrebările. Am prins o piesă din flux pe dispozitivul de control şi, ceasul rău, (nu ceasul comparator care indica acea poziţie necomformă, celălalt de sub tâmplă) a declanşat deja alarma. Ce puteam face, am simţit privirile panicate ale directorului meu general şi am preluat întreaga responsabilitate. Cu voce sigură i-am explicat ministrului de ce este nevoie de etalonarea mai întâi a dispozitivului de control, intrând pe teritoriul explicaţiilor fidelităţii şi justeţii măsurătorii, mi-am spus zelos poezia până l-am plictisit, în timp ce rapid am potrivit ceasul comparator în aşa fel încât piesa să apară conformă cu documentaţia. Mi-a ieşit. Putea să iasă şi prost. N-am fost mândru de mine când am ridicat o primă directorială de la casierie în săptămâna următoare, dar nu mi-a căzut rău..
               Şi altă întâmplare. Înainte să cumpere, francezii au făcut în uzină o serie de audituri. Printre altele ne-au solicitat înregistrări(date statistice) privind controlul danturilor. Directorul de atunci al ECMA una din cele 7 societătţi în care se divizase uzina, Păun Oliviu mi i-a adus mie pe cap. “Ioane!…” şi-a continuat cu o sintagmă scurtă gen pe ei pe ei pe mama lor, dar mult mai aproape de origine ce începe cu litera f…de la franceză. “Şefu, dar eu nu ştiu bine franceza…” Cu atât mai bine, că-i dai în bărci, şi eşti sigur că nu-ti scapă nici vre-o perlă pe gură.” Responsabil cu perlele era taman dânsul. (Se pare că unul dintre francezi chiar ştia româneşte şi directorul Păun Oliviu n-a rezistat mult, după ce ne-au luat în primire.) “Şi ai de grjă să nu oboseşti prea tare că diseară vi la mine acasă şi mergem la curve. Curvele erau voleibalistele de la Clubul Dacia pe care ECMA le sponsoriza cum se cuvenea pe-atunci, iar Paun Oliviu era tatăl lor, aproape la propriu. O să revin desigur.
               Cât priveşte roţile dinţate, tocmai finalizasem un studiu pe o perioadă mai lungă, urmăream deformaţiile elicei şi profilului după tratamentul termic. Ar trebui să explic cumva pentru cititorii care nu au avut de-a face cu industria că după ce se prelucrează o roată dinţată, ea trebuie trecută prin foc în cuptoare cu temperaturi înalte de peste 1000 de grade Celsius, pentru că astfel se măreşte rezistenţa materialului. E un principiu pe care l-au descoperit probabil marii gânditori de-a lungul vremurilor, nu ştiu dacă printre ei se afla şi Gânditorul de la Hamangia, dar cu siguranţă contribuţia protocronistă a poporului nostru trbuie să se afle pe undeva şi în acest domeniu.
               (Desigur, cititorul e mult mai edificat acum asupra procesului tehnologic al roţilor dinţate şi putem comunica de la egal la egal în cunoştinţă de cauză în continuare.)

Dacă eram specialist în ceva, nu în danturi, eram în grafice. Le făcusem de aşa manieră încât vorbeau singure. Nu ne-a trebuit translator. Aplicam împreună cu tehnologii corecţii la ascuţirea şevărelor(şevărul e o sculă de tăiat danturi), dacă observam o anumită tendinţă de deformare în tratament.
              Francezilor le-am făcut o impresie deosebită. Nu ştiu dacă am grăbit cumva decizia cumpărării platformei industriale, dar sigur i-am lămurit că, nu numai că sigur coborâserăm din copaci, tehnic vorbind, ci că noi chiar puteam urca în copaci… cu liftul.
               Seara m-am dus întradevăr la sală cu Paun Oliviu, să văd o partidă de volei şi să-i povestesc cum îi lăsasem mască pe franţuji. E aici loc să explic şi de ce-l iubeau fetele, voleibalistele pe Papy. O poveste frumoasă aprope neverosimilă . Intr-o iarna aspră, la Vaslui a organizat răpirea celor cinci moldovence, încă eleve de liceu împreună cu antrenorul Văraru, cel care le formase.
               In sărăcia de-acolo, bieţilor părinţi, pe lângă asigurările aiuritoare că fetele dacă merg la Clubul Dacia vor devenii campioane mondiale, le-au prins bine grămăjoarele de bani rătăcite printre cănile cu vin din care se gustase pe îndelete.
               A trebuit la un moment dat, în viaţa reală de neimaginat, ca fetele să fie înfiate, un matrapazlâc pentru ca Ministerul învăţământului să se lase păcălit şi să aprobe transferul. Astfel că, la nivel de directori, cinci la număr, fiecare si-a mai trecut în acte câte un vlăstar, de fapt o prăjină, dar, tot Oliviu era tatăl lor, că doar el era singurul cu mălaiul..

Fata din imagine sa fie una dintre cele 5 fete ?... Cu siguranţă ei i-am luat primul meu interviu de reporter sportiv. M-a ferit dumnezeu să ajung totusi reporter...  1046-211614-elenabutnaru.jpg