Lalilalilulu lilulilulula

        Deunăzi, dialogam cu Pasărea ceţii. Unul din dialogurile noastre imposibile. Pornisem de la familie.

          Pasărea ceţii: Familia rămâne sfântă. E celula de bază în viaţă.

Iti: Ce lula mea Pasăre, pardon!... mai ieşi din ceaţă! S-a schimbat oferta de zbor. Gata cu cuplu, nu mai e dictator la balcon. Parcă n-ar fi căzut Zidul Berlinului. Mai schimbă-ţi dracului convingerile tale de comunist ambulant şi cuplează-te cu realităţile democratice ale prezentului instant! Mai zboară şi tu din floare în floare, poate afli dacă nu ştii că duminica nu e zi lucrătoare.

              – Ce vrei să zici că ideia de cuplu s-a invechit? îţi spun eu râmâne sacră.

              – E vetustă Pasăre, e vetustă şi acră!

             – Eşti crud!…Ca şi cum te-ai duce la Stufstock, în Vama Veche pe plajă în fustă, nud.

              – Măh, da tu Marx citeşti?...

              – Poveşti, vrajă!...Eşti într-o ureche. Complet năucă. Falimentează ăştia televizorul duducă. Antenele, Realitatea… Tu nu şti nimica. La casa de pariuri n-ai jucat, Iri sau Monica, Cherida sau Pepe! n-ai consultat Libertatea, Can-Canul? n-ai auzit de divorţul lui Tălmăceanul?

              – Constat între noi dialogând, deteriorarea gravă a unui cadru familial. Am devenit mult mai suplă în gând. Nu vreau nici la bal, nici la spital. Abandonez, nu mai pot să suport în neştire viaţa asta de cuplă. Ne vedem la tribunal. Divorţez!

            ?!...

Cu căruţa înaintea boilor. Fotbal în caruţa cu prosti. Rubrică nouă

Mama avea o vorbă, ce zic una, o panoplie întreagă cu care mă uimea când ştergând de praf vre-o expresie din tezaurul ei folcloric o slobozea să-i coloreze limbajul. Venea din piaţă şi socotea, socotea îndelung cu creionul ca să-i iasă ultimul bănuţ din lista ce trebuia justificată căpcăunului. Acesta aştepta cu un rânjet în colţul gurii ce nu prevestea nimic bun.

-   Ce stai aşa de parcă ţi-a căzut resteul în brâu?! Eu pierit, copil fiind, chiar nu pricepeam vorbele mamei şi aşteptam să izbucnească cearta.

Vedeam  coarnele boilor lui tatamare, Priam şi Plăvan înjugaţi la căruţă şi resteele ce le încadrau lateral grumazul. Cum să le cadă resteul în brâu? Şi dacă le-ar fi căzut, s-ar fi luat în coarne?...

Azi am altfel imaginea; Văd căruţa, că doar cu ea abia de mai umblă prin ţară fotbalul autohton şi-n căruţă doldora, sacii cu banii de la UEFA. Văd şi boii, să mă ierte domnul Iancu şi Porumboiu de mintea-mi proastă, dar pe catâr l-am lăsat în spate cu oile!… Şi-n căruţă, alde Stan cel care  meşterise din oţel sub licenţa arbitrilor, resteul, ca să fie sigur că nu scapă boii din jug.

Undeva sus, căpcăunul Mitică de la ligă, oracolul din Bălceşti potrivise căruţa cumva înaintea boilor şi aştepta semnul divin, socotind de zor exclusivitatea drepturilor de televiziune.

Miturile Realităţii. Lecţia deschisă

Mitul este o imagine fabuloasă ce se află în spatele personajului, agentului, purtătorului de mit. Piatra aruncată de undeva în univers, nu ar fi nimic fără uriaşa coadă învolburată a cometei. Dar fabulosul se naşte, doar atunci când masa de receptori îşi transmite pe cale orală, sau prin messenger, uimirea tâmpă a celor impresionaţi de praful strălucitor ce acoperă pentru o clipă cosmică, cerul, într-o străfulgerare năucitoare. Ecoul hiperbolizat al imaginii, nu se opreşte când semnul ceresc a părăsit orizontul, el se poate transmite din generaţie în generaţie, orbitor, de la optzecişti la douămiişti şi încă în secolul următor(cât vor optzeciştii), până când undeva într-un laborator, un farseor va pregăti în creuzetele lui, dărâmarea prin implozie a mitului, necesară, regenerativă. De ce-i zic farseor? ar trebui să dezvolt aici o altă teorie care derivă si v-aş ocupa timpul inutil, pierzând iminent firul logic al disertaţiei începute.

            Pentru mai deplina înţelegere a demonstraţiei, didactic, am să folosesc trei exemple concrete care ard încă, recente, trei mituri diverse ce se demonteaza sub ochii noştri, beatificaţi proaspăt de lumina învierii.

Să incepem cu “nunta secolului”. Prinţul William s-a căsătorit cu aleasa sa, Catherine Middleton.

Da. aveţi dreptate; “Unde e mitul?” e o întrebare bună şi pertinentă. Aici cu siguranţă deocamdată nu e. Nunta secolului e numai piatra aruncată, de fapt două pietre, Wiliams si Kate. Să vedem dacă li se va alege în urmă suficient praf stelar. Se lucrează intens în laboratorele coroanei engleze. Acolo, mai demult, farseori regali încearcă să dărâme mitul adevărat, rămas în memoria colectivă sub chipul neşters al Prinţesei Diana. Siluieta ei princiară, ţine umbră încă Palatului Buckingham

Dar să trecem peste Canalul Mânecii şi pe axa direct, să revenim la oile ciobanului Bucur, oile noastre de când am intrat în democraţie. Staţi liniştiti, azi nu vă zic nimic de Becali. S-a schimbat direcţia vântului. Şi-a luat catrafusele Vântu de la Realitatea si prevazator s-a tras la răcoare, că vin căldurile verii. În urmă, a lăsat năucit deşertul Realităţii, plin cu cenuşă. Dezorientaţi, bieţii moderatori sunt gata în bloc-starturi, cu bătătoarele în mâini să scuture în coada cometei tot praful. Aici mitul lor are coada pregătită, dar nu se vede piatra aruncată, capul, că doar n-o fi Ghiţă?!... sau Svartenegarul  ăla al lui Răduleasca.Şi ultimul a venit ca un trăznet.  Cică s-ar fi bărbierit Osama bin Laden. Ăsta da mit! Nu lasau ei americanii să le scape prim-planul.(dar de vreti sa aflati adevarata poveste o gasiti la Rheta)

„Sensul miturilor variază de la o epocă la alta. Două curente de interpretare au existat dintotdeauna. Primul ne spune că mitul este o poveste fabuloasă, inventată, imaginară. Celălalt curent explică că mitul este o poveste care traduce realitatea sub o formă simbolică. Limbajul mitic uzează aşadar de cuvinte care sunt simboluri, adică de cuvinte cu sensuri aparente, în spatele cărora se ascund alte sensuri. Pentru cercetători ca Mircea Eliade, mitul este expresia unui mesaj codat căruia trebuie să-i găsim cheia de decodare.”

Pastele Bolovanilor

Am făcut sărbătorile Paştelui la Bolovani, sat binecuvântat de Dumnezeu, nu mult departe de Turnul Chindiei. Până să aflu întreaga poveste a locului, am crezut cumva că binecuvantarea  trebuie sa fi fost însoţită, de prisosul de bolovani din zonă. Constatarea ulterioară a fost că jenţile automobilelor noastre,  deviate brusc din asfaltul  şoselei la un moment dat, s-au înfundat într-o tochitură de pietriş rezonabil împrăştiată de-a lungul şi de-a latul caii de acces, către domeniile de baştină ale copilăriei lui Sergiu.

Sub bolta de frunze înverzite pe marginea drumului,  încăierate din loc în loc de  flacăra vie a florilor de cireş, se întindea liniştit, nu doar aşa un sat de oameni fără căpătâi, ci, cum am avut prilejul să constat ulterior, însăşi satul pedelizat portocaliu, intrat în memoria colectivă prin bunavoinţa şi stăruinţa aplicată a patriarhului locului, popa cu biserica portocalie.

Ca sa fiu sincer cu mine însumi şi parte din dumneavoastră  cinstiţi cetitori, trebuie să recunosc, nu se ştie atât de sigur cine va să fi fost la origini, cu binecuvântata  iniţiativă portocalie. Preoteasa, soţia popii şi primariţa comunei, ce diriguia obştea la suprafaţă, sau părintele ce-şi conducea cu fală enoriaşii, spre cele veşnice de dedesupt?!...

Drept e că amândoi sunt oameni de toată isprava, cu grijă pentru prosperitatea comunei, creştinească aplecare pedelistă şi frică de Dumnezeu.

Sergiu m-a luminat oarecum despre sat, zicându-mi că în realitatea istorică a faptelor s-a aşezat aici, unul Bolovan, colonel în armata domnească, însoţit de neamurile sale, Bolovani mai mici, atotstăpânitori în hotarele moşiei.  De la ei au devenit nu numai numele, dar şi clădirile mai răsărite în care regimurile successive şi-au tras oarece şcoli, dispensar şi alte acareturi publice.

Mărturisesc în cimitirul satului, în a doua zi de Paşti, aş fi vrut să aprind o lumânare, dar n-am reuşit să stabilesc locul a cărei cruce s-ar fi potrivit la căpătâiul Bolovanilor.

Nesincronizarea cu tradiţia locurilor, începuse încă de cu noaptea Învierii, căci se pare că ajungerea noastră nu se potrivise cu graba popii de a intra in biserică. N-am prins momentul de taină al rostirii cuvintelor magice “Hristos a înviat!” şi nici postulatul adevărului sacru, dupa care e liber la ciocnitul ouălelor roşii , dar am reuşit să iau lumină.

Două zile de pace în curtea lui Sergiu, cu gazon nivelat şi tuns ca la carte, fără îndoială mai bun decât cel de pe Ghencea.

Degeaba Becali şi-a slobozit oile, ele la rândul lor slobozind căcărezele să îngraşe terenul. Locul pare a fi blestemat de nu creşte iarbă şi nici performanţele Stelei de când a intrat în proprietatea celui mai mare fanfarun mioritic. (Vezi ultimul meci cu Dinamo)

I-am sugerat lui Sergiu  să-i vândă ciobanului pontul, reţeta proprie de îngrijire a gazonului, dar acesta nu s-a lăsat înduplecat sub nici o formă:

- Poate să-şi facă Becali autostradă personală la Muntele Atos, să planteze biserici pe marginea ei, câte goluri a marcat în cariera lui strălucită Hagi, naşul lui de cununie, nu pot să-l ajut pe papistaş să se facă baiat de oraş, Nu vreau să-şi împlinească visul de mărire.

Nu poţi să devi când doreşti

cal mustang, (nici macar)

când în înscrisuri cereşti

Esti

măgar

doar…

în rang!

Am plecat de la Bolovani marţi pe-nserate, lăsând în urmă fluturând înfrăţite, pe turla bisericii  portocalii, lânga Sfânta cruce,  drapelul tricolor şi cel al Comunităţii Europene.

Muţumim de toate domn Costică! A fost un Paşte fericit, Mai venim.

P.S. Mai pe-nserat vine si albumul!

A sosit:

Un PAşte luminos!

        Caut lumina cuvântului de înviere, numai că bestialele flori de cireş mi-au străpuns toate simţurile. Ciuruite, organele  au căpătat simţ olfactiv. Nu mai disting literele, s-au risipit parc-ar fi nişte jerbe de fluturi.

Şi un pian dement tocmai acum şi-a găsit să-şi dezintegreze sunetul clapelor, în cerul îngerilor.  

Ma iertaţi de neputinţă.

P.S.

        Dacă pot îndrăzni, când clopotele vor nemuri domol în noaptea aceea de zi, înainte să luaţi lumină daţi un ocol şi bucuraţi-vă de cireşul înflorit din grădină.

Foto: Oana Cristiana Banuta

Cafeneaua la Simfonie sau Simfonia la Cafenea

Rezervele firii omeneşti deseori sunt incredibile. Nici avalanşa mulţimii în vremea Prinţului Dobrin, devălmşindu-se de la stadion către centru şi comentând încântată driblingul lui de vis, nu ar putea da măsură desfăşurării de gură-cască ce Duminica trecută a asediat oraşul.

A trecut şi Simfonia. M-am aflat acolo întâmplător, o coajă de nucă aruncată în spuma valului de tzunami,  încercând să descopăr plutind, inefabilul, în marea nebunie.

Nu spun că nu era!

Luni dimineaţă ieşit cu Virgil din redacţia Cafenelei, pritocind numarul 100, am fost surprins să constat pe Strada Mare că oraşul respiră proaspăt. Refacerea de după dezastru reuşise. Ca prin farmec mulţimea de curioşi, cojile de seminţe şi hartiile de pe jos, dispăruseră. Coborâţi de pe acoperişurile blocurilor porumbeii îşi reluaseră dansul lor obişnuit pe asfalt. Din păcate mimul acela de var, înalt, cu gesturi descompuse, largi, pe care ieri îl numisem Împarat al porumbeilor, nu mai era acolo în piaţă, în mijlocul copiilor.

În schimb lângă fântână, toată în alb, cu o căciuliţă argintie din care se despleteau ciucuri lungi, răsuciţi, o prinţesă cât o lalea, înpingându-şi spatele în poala bunicii, împărţea porumbeilor boabe de arpacaş. Era o zburătăcire în jurul ei ca o arteziană de aripi, o imagine splendidă ce merita a fi imortalizată, dar n-aveam cu noi ochiul magic.

Am continuat drumul înmuindu-ne sufletul în culorile petalelor de lalele ce izbucneau de peste tot  mangâiate de lumina soarelui. Ne-am oprit la magnolie. În faţa primăriei, aşezaţi pe o bancă şi am convenit că sigur, vom avea fonduri si anul ăsta pentru editarea Cafenelei Literare.

A consemnat Ion Toma Ionescu

Foto: Fleur.

MeetTheSun. AutoPArtret. Epilog

     Am văzut umbra desenată în piatră cubică. Altădată m-as fi măsurat cu ea. Coborâsem din tren cu gândul la Miha, simţeam nevoia să mă descarc. Am tăiat în noapte 500 de km, trează, tocmai din oraşul acela străin. Cât despre el, aveam în minte boabele negre de fasole făcute scrum pe care a trebuit să le îngrop. Voi freca desigur cu nisip imaginile. Din oboseală, oraşul adoptiv e mai şters şi laptopul atârnă greu. Ce n-aş da să mai fiu pe şezlong în grădina bunicii, lânga tufa de trandafiri, împletind coroniţa.

P.S.   Pentru mine, revelaţia acestui concurs a fost MeetTheSun.

Va invit sa cititi si PA-ul din Epilog pe celalalt blog: http://glontdeargint.blogspot.com/

Tom prinţul

Se vor mai aşeza oare vremurile? Distanţele se vor fi irosit întratât încât să conteze doar clipele în desfăşurare, zbaterea inutilă într-un mediu mocirlos şi ostil în care poetul e luat în contumacie de mormoloci? Va mai izbândi Prinţul să-şi aşeze vorbele înmirezmate de măngăieri, pe oasele de argint filigranat ale poemelor, în auzul dedicat, atins de aer ca o livadă de cireşi înfloriţi? Sunt sigur că Tom cu vocea lui caldă învăluitoare  s-a retras un timp, discret, uşor nemulţumit să se rostească îngerilor până când noi ne vom liniştii                         

Ce bine că nu au venit televiziunile cu zgomotul de fond impardonabil! Ce bine că acest Fragmentarium ne-a strâns acolo la eveniment ca într-o capelă!

Au fost de faţă cu ocazia lansării: soţia, poeta şi redactorul cărţii, Cleopatra Lorinţiu împreună cu ceilalţi doi redactori, Ion C Hiru şi George Baciu, editorul Adrian Sămărescu, Dumitu M Ion, Virgil Diaconu, Mircea Bârsilă, Denisa Popescu, Ion Pantilie, Nicolae Petrescu, Vasile Ghiţescu, Octavian Mihail Sachelarie gazda, Directorul Bbliotecii Judeţene şi mulţi alţii.

Nedespărţiţi, nevăzuţi, Tom şi Nichita ascultau murmurul.

Mă bucur că am fost acolo şi vă pot oferii câteva respiraţii din carte:

          Gest

          Trec cu buzele

            Peste numele tău

            Ca peste şira spinării

            A unei Frunze.

            Un dialog

          Aşa vorbim noi, peste tranşee

            peste sahare

şi arizone

unul tace şi celălalt i-ascultă tăcerea

prin gâtul retezat

al sârmelor telefonice, sârme ghimpate

Cât a mai rămas

Cât a mai rămas din mine

depus pe fundul cuvintelor

tot mai crede că ar putea răsturna

un trup în iubire ca pe-un ceas cu nisip…

Fereşte-te

Fereşte-te, mâna mea decolorează

fereşte-te sunt leoarcă de muzică

fii cu grijă:

pot oxida oraşul

Foc mic

Când se aprind lămpile

în caravanseraiuri

când femeile imperiilor

scad calcinate

de nopţile dragostei

el singur

fierbe crini

la un foc mic,

de balegă uscată…

Scriptorul

Sunt scrptorul

Staţi să-mi deschid lăzile.

Nu se vede nimic.

Sunt ca giamgiul

ce cară, cocoşat, cruci de sticlă,

dar privit de departe s-ar zice, ce şarlatan!

că transportă aer.

Sunt scriptorul,

îmi scot de la brâu, ca din maţe,

călimara şi pana.

nimeni nu-mi dă de lucru?

îmi scriu mie , scrisori

Pe care le trimit co poşta pneumatică.

Şi nici eu

nu-mi răspund.

Sunt scriptorul. Chiar nimeni

Nu are nevoie de mine?

S-ar zice că tot ce trebuia scris

s-a scris…

Gheorghe Tomozei

Coverga. Pentru etapa de concurs Casa din vis

      

        Toată vara, coverga din luncă împletită meşteşugit din crengi de alun, cu patul din scânduri bătute direct în ţăruşii infipţi în pământ, cu sarică de aşternut şi cu vălimărence roind să plivească roşii, trăgând la umbră, una câte una, precum albinele la stup,  să bea un strop de apă vie de la izvorul tainic ştiut de bunicul, coverga, era casa lui. Am avut privilegiul să mă întind în patul acela. Scândurile tari, au rămas în memoria oaselor mele crude ca şi cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş.

Puteti vota aici daca acest pa v-a placut

Votati si cu dreapta si cu stanga ca nu conteaza

        La concursul de proza arhiscurta in etapa trecuta Bolovanul a adunat 42 de voturi si s-a ales vicepresedinte de etapa. Multumesc celor care m-au votat.
Si cum la PA-uri, alegerile nu vin din patru in patru ani ca in PO-litica, ci mult mai repede, puteti schimba situatia acum si aici votand:

Martisor            si           Parte de carte.

        Nu conteaza daca votati in stanga Martisorul sau mai la dreapta Parte de carte, important e sa le votati pe amandoua. Succes in alegeri!