O carte nouă

Astăzi 20 iunie, ziua fiicei mele celei mari şi fix 42 de ani de la căsătorie, primesc de la Editura Grinta din Cluj coperta celei de-a şaptea cărţi de poezie şi vestea că a intrat în tipografie. E a unsprezecea carte cu celelalte patru de proză.
Aseară la Teatrul Naţional am văzut Cafeneaua, un spectacol cu Mălăele despre viaţă, iubiri, zădărnicii, trădări şi singurătăţi. Cu râs şi lacrimi! Cumva cu ceară şi miere ca în cartea mea. Doar o singură diferenţă între mine şi personajul interpretat magistral de Mălăele. În viaţa mea cu multe încercări şi vise năruite nu am trădat şi nu m-a trădat poezia şi familia!
La mulţi ani fiicei şi soţiei mele şi la mulţi ani poeziei!
Mulţumiri Direcţiei 9!

 

Glasul raţiunii

În toată nebunia la vedere şi între acuzaţiile celor două tabere scăpate din şirul logicii punându-şi coada pe spinare apucate de streche pe un izlaz al iresponsabilităţii, am auzit o voce limpede a Codruţei Kovesi care, indiferent dacă îi fuseseră amestecate în pălărie cuvintele, reuşea să transmită un mesaj clar către procurori.

Măi oameni buni nu vă mai ascundeţi de pericol ca peştii pe fundul râului, când apele umflate de ploi sunt tulburi. De cinci săptămâni aţi făcut-o de oaie dând înapoi!... Scoate-ţi dosarele de prin sertare şi ieşiţi la război, sau dacă vă e frică ieşiţi pe mal... că vă salvează Dragnea la el în tigaie!

Poezie vie

se scrie poezie
în multe feluri

în spuma berii la berărie
pe bucata de săpun
în pușcărie
pe fumul de tutun
la ce bun

pe cruci de apă
pe călcâiul
urmei vinului
de la agapă
pe cornul lunii
sau pe sânii goi
ai nebunii
spălaţi de ploi

pe frunza  de stejar
moartă
pe-o gutuie
sau pe-o hartă
cu Românica
bătută-n cuie
pe pălimar.

se scrie poezie
tot mai rar 

Bucuresti, 18 iunie, 2017.

#dragneademisia

Reclamă de la elefant

Eu chiar nu am nici o legătură!

Nu ştiu ce au ăştia de la HotNews, ce vor să sugereze punând Glonţul meu de argint, pe frontispiciul paginii lor, tocmai în ziua când Grindeanu îi cere demisia lui Dragnea. Măi dragilor pesedişti, Dumnezeu nu doarme!... Grijă mare când vreţi să vă împuşcaţi între voi la moţiunea de cenzură! Glonţul ăla al meu e dintr-o carte de poezie nu dintr-un rastel cu arme de război!

In loc de Tacerea mieilor

            Când scriu un articol care deranjează pe mai marii zilei, gaşca de infractori, bodyguarzi blogosferei leagă de blogul meu site-uri deocheate, pietre de moara, ca sa-l tragă în jos. De obicei îmi trimit site-uri porno. La Tăcerea mieilor însă mi-au trimis să măcăne o raţă. O fi de bine o fi de rău?
https://duckduckgo.com/

Articolul a fost sters!

Brumaru şi Maşa

(Din Tablete în alb şi negru, volum în pregătire)

Ziarul Adevărul de Sfântul Valentin pune o întrebare, unor scriitori importanţi, despre primul lor sărut, cum a fost, când s-a petrecut?… Am parcurs cu mult interes şi plăcere amintirile fiecăruia, dar în primul rând m-a impresionat Brumaru, începându-şi povestirea în Poiana Nistrului cu o româncă „extrem de atrăgătoare, veselă şi lipsită de prejudecăţi”, povestind cui stătea să o asculte cum treceau Nistrul patrulele ruseşti ca s-o sărute şi să le fie iubită, înotând doar c-o mână, cu cealaltă ţinând arma în aer să nu se ude, îmbrăcaţi în uniforme kaki. Mă rog, ea păzind singură pe la 13-14 ani, vacile gospodăriei. Rămânea după ce plecau cu ochii ei verzi, măriţi, uitându-se pierdută într-o zare numai de dânsa ştiută…”

Fata aceea avea sa fie mai târziu mama iubitoare a Brumarului. Atât de iubitoare încât, ca sa nu-l piardă, îi împingea în pat prietenele binevoitoare şi rudele mai îndepărtate, de vârsta ei – fără haine – să-l înveţe sărutatul şi celelalte taine!... Conjunctură în care de copil, Emil, se simţea obligat să le dea pe spate cu versurile lui deocheate. 

Citindu-l pe Brumaru mi-am amintit de rusoaica mea. 15-16 ani, eu! Nu ştiu ea!... Aflat  pe malul mării într-o tabără la Neptun, dansam în grup pe terasa de la restaurantul Marea Neagră şi, odată formaţia a schimbat  ritmul într-unul mai lent, învăluitor. Voiam să mă retrag pe margine neavând cu cine dansa şi de nicăieri a apărut Maşa. M-a luat în braţe şi a început să danseze conducându-mă uşor. Părul ei de aur îmi atingea faţa, trupul ei de şarpe îmi curenta mâinile.
Încerca să-mi spună ceva, eu o priveam nătâng, nu înţelegeam nimic în limba rusă. Îi repetam oceni krasivaia, ca o bandă de magnetofon stricată şi ea râdea… La un moment dat s-a desprins şi m-a tras către ieşire. Mi se părea în sfârşit că puteam traduce momentul şi începusem să pricep.

Prinşi de mână alergam, inima îmi ajunsese în gât. Eram sigur că în seara aceea îmi voi preda copilăria în mâna duşmanului sovietic. N-ar fi fost rău, am privit-o cu coada ochiului din punct de vedere estetic!...

Ne apropiasem prin parc de hoteluri. Al meu era primul. M-am controlat să am cheia camerei în buzunar. N-o pierdusem, dar ea m-a tras mai departe către următorul hotel. Începusem să mă îngrijorez puţin, cum să intri aşa într-un viespar? Tovarăşa Maşa era totuşi rusoaică, ardea pe mine cămaşa, dar ştiu eu ce tovarăşi avea cu ea la dosar… Cum să plonjez în necunoscut?…

Am ajuns în dreptul hotelului. S-a oprit, m-a privit lung şi buzele ei au atins buzele mele, întâi ca o briză, apoi s-au contopit într-un sărut nesfârşit. S-a lipit de mine, corpul îi tremura, m-a sărutat încă odată, ştia toate secretele, avea expertiză. A mai vrut o repriză şi m-a împins cu putere rupând vraja şi luând-o la fugă către hotel. La intrare, un autobuz îşi încălzea motorul. S-a urcat direct în el.

Nici nu m-am întors bine în cameră, cătrănit! Se surpase ceva în mine şi am auzit un ciocănit uşor la uşă. Pe palier stătea o arădeancă, singură cu o fetiţă de patru ani. Pe plajă căutam să-mi pun prosopul lângă ele, la soare. Schimbam cuvinte, nisipul era fierbinte şi-i mai aduceam apă fetiţei cu găletuşa din mare.

–Te-a aşteptat aia mică… acum a adormit. De dimineaţă plecăm spre Arad. M-a rugat bietul copil să-ţi dau o sărutare din partea ei şi dacă mă v-a întreba mâine, simt că n-aş putea s-o mint!...

Aveam încă aurul Maşei pe buze (alt tezaur pierdut!). Mi-a fost scris să sfârşesc în seara aia copilăria cu un sărut de argint. I-am cerut adresa să-i scriu! Nu mi-a dat-o, nu ne-am mai întâlnit, nu mai ştiu…

Duminica lucrurilor

Azi e duminică. Duminica lucrurilor întâmplate în ultimele două săptămâni. Să lungeşti săptămânile într-una singură şi să tragi la galere(când tragi la galere timpul nu se comprimă). Să te izbeşti de valurile furioase care vin negre spre tine să te răstoarne, în încercarea la care ai fost supusă pentru a ajunge pe insula zeilor, căci nu poţi fi primită acolo decât dacă ai trecut toate pragurile. Ea le-a trecut, precum Ahile cu un călcâi atins de săgeată (la Roma). Nu l-a luat în seamă, l-a bandajat şi a mers mai departe fără să ţină cont de rană. Mai puternic gândul de a sorbi glorie şi nemurire din cupa zeilor!

Simona Halep a călcat pe platoul înalt a doua oară, cu mult respect, dar pregătită de data asta să câştige. A intrat în arenă pentru ultimul asalt. Nu mai avea în faţă un monstru sacru cu şapte capete precum Sharapova, ci o copilă zvăpăiată şi smintită, ajunsă nici ea nu ştia cum în marea finală, căruia nimeni nu-i dădea nici o şansă, dar care probabil era progenitura unui zeu dintr-o legătură la beţie cu o muritoare. Îi curgea prin vine fără ca ea să ştie, sânge albastru.

Cum să te lupţi cu o copilă cu duşmănie? În sufletul ei bun, Simona a ales la început s-o protejeze, să-i dea cumva lecţii pentru viitor. S-o înfrângă, dar fără asprimea ce poate să declanşeze traume. Avea totul sub control. La 6-4 şi 2-0, o minge a Jelenei Ostapenko a atins milimetric tuşa. Arbitrii au strigat că mingea căzuse afară şi ar fi fost 3-0 pentru ea, dar Simona s-a opus, declarând că mingea a prins tuşa. Nimeni n-ar fi făcut-o! A întors ghemul în favoarea Jelenei pentru corectitudine. A trebuit să muncească din greu ca să-l câştige până la urmă.

„Da ce crede fata asta, face daruri, deja se crede zeu?”

Zeii au lăsat paharele cu vin pe masă şi au început să fie mai atenţi. S-au întors cu faţa către letonă şi dirijând dintr-o dronă  mingile, i-au oferit tuşele şi fileul. Atât i-a trebuit copilului să prindă încredere, să-şi elibereze braţul şi să înlţe zmeul.

Simona s-a zbătut, a luptat din greu dar a pierdut

Spuneam. Azi e duminică. Duminica lucrurilor întâmplate. S-o lăsăm pe Simona să se împace cu gândurile ei, să-şi revină, să se odihnească şi sunt sigur că va începe iar să tragă la galere.

Ca să-i mânii pe zei, trebuie să fii egal cu ei!

Chapeau!

S-o aplaudăm pe Simona oriunde o vedem!