Patru călăreţi

Sunt steaguri pe fundalul imaginii.

Patru călăreţi veniţi din nord
îşi scutură colbul în colţul paginii.
Coborâţi din şa, clatină
umbra unui copac
întinsă ca o apă adâncă.

De atâta mers

le-au încolţit unghiile,
scormonesc locul, e iarbă moale.
Sub cazma dacă au norocul
poate fi izvor.
Şi zăresc cele patru fete
venite să danseze în urma lor

Au feţele acoperite cu plasă

şi pe umeri aripi de fluture.
Corpurile lor se scriu ca nişte litere
îşi fac vânt şi se lasă despletite
înotând în fântână
de parcă sunt ierburi vii.

Ritmul devine mecanic

şi trompeta cade
ca o secure
sprijinită de aer.
Se izbeşte de copacul care rămâne drept
cu noaptea prăvălită peste ei.

Un răcnet regal.

 

          Desigur că medicii ştiu. Dar regatul aşteaptă cu sufletul la gură răgnetul regal. Tenor sau soprană? Toată Anglia se întreabă cu ochii ţintă la culorile ce vor lumina London Eye. Prinţ sau prinţesă? Nici pariorii la marile case de pariuri nu au vrut să apeleze la surse. Nici numerologii n-au dat publicităţii calculele lor precise.

          Toată lumea şi-a îndreptat privirea spre ochiul Londrei care se roteşte alternând cu alb, culoarea roşie şi albastră. Prinţesa Keit şi-a început travaliu la Spitalul Sfânta Maria.

          Lady Diana acolo sus zâmbeşte.

          Ea ştie că mica prinţesă îi va purta numele.

Pictura Metal Pictura. CIOATA

Filmulete din calculatorul meu

          Fara pretentia de a stii sa fac un film o sa mai postez pe blog asemenea incercari...

Tobârlan. Capitolul XIV. Fragment

          Dacă Tobârlan a avut opt copii, generaţia următoare, adică nepoţii au fost tot opt. Trei fete Ionel,–Violeta, Marioara şi Lucica. Băiat şi fată Veronica,– Burtilă şi Marieta. Lenuţa l-a avut pe Cornel, Gica pe Melania şi Toma pe mine. Din punct de vedere al speciei tobârlanilor, putem considera că faza în care ne aflam era una degenerativă, existând riscul mare să se stingă neamul. Dacă Gogu şi Miţa au avut copii dar le-au murit, unchiu Nicu exemplifică semnificativ că sângele care ne circula prin vine la acel moment, îşi pierduse din vlagă şi dorinţa de a perpetua specia, oricum era mai slabă decât lenea malefică, cocleala ce se depusese pe vasele de sânge şi te predispuneau unei filozofii nihiliste asupra cursului vieţii. Mie unul, Nicolae – el n-a avut nicio încercare de perpetuare a speciei – mi se pare cel mai interesant şi, poate tocmai de aceea caut să intru în piela personajului.

          Dacă urmaşul căruia îi dai implantul are puţine şanse să devină un elitist rezonabil,– lipsit de capacitatea de a-şi asuma măcar continuitatea lucrării tale cu Dumnezeu şi se plasează turbulent sau mai puţin turbulent într-o turmă, acceptând repetabilitate ciclului istoric, fără implicaare şi contribuţii creative,– la ce bun investiţia. Doar de dragul de a te afla în rândul lumii? Degeaba te naşti tobârlan dacă personalitatea ta puternică nu poate duce mai departe ceea ce vine cumva din trecut. Pentru Nicolae, balanţa folosită zilnic, pe ascuns de privirile celorlalţi, se lăsa dezechilibrată pe partea unde atârna greu talgerul tatălui său. Ce ar fi trebuit să facă el ca să poată răsturna aşezarea pe care o găsise? Cu ce ar fi putut clinti răspunsurile pe care le primea invariabil corecte la întrebările pe care câteodată nici măcar nu apuca să le pună? Răspunsurile veneau din atitudinea, din siguranţa, din judecata aceea care căpătase simplitate prin contribuţia a generaţii întregi de ţărani-domni ai pământului.

          Tobârlan era precum o fântână.

          Nicolae îşi aducea aminte cum copil fiind, cu Toma, adunaseră două grămezi egale de pietre. El inventase jocul. De fapt ca să fim corecţi Gogu îl înventase, el îi făcuse doar amendamentul cu grămezile egale. Gogu încă susţinea că ai dreptul la atâtea pietre câţi ani ai. Evident era cel mai mare. Numărau câte pietre aruncate nimereau la ţintă, pe gura făntânii decupată în peretele de piatră cimentuită, nu prea mare, cât să intre coferul cu coadă de lemn. Cam trei cofere ca să umpli o găleată.

          Mândru de el, lui îi intraseră 14, vârsta pe care abia o împlinise, nu ratese niciuna, îl îndemna pe Toma la rândul lui să-şi încerce norocul. Şi Toma avea tot 14 pietre, ani mai puţini. Lui Toma i se părea că atunci când piatra plescăia apa, parcă lovea într-o fiinţă vie. Nicolae se răţoia la el făcându-l fricos. I-a auzit ăl bătrân. Le-a cerut explicaţii. A ascultat şi l-a strâns de umerii firavi pe Toma, luîndu-l aproape.

          – Iar tu Nicolae, azi nu mai bei apă. Până mâine când se limpezeşte, să treacă o noapte peste fântînă, o să suferim cu toţii.

          – Dar pot aduce o găleată cu apă din puţul de peste drum.

          – Nu Nicolae, în viaţă nu e totul atât de simplu. Bem apă (pe care-o cunoaştem)doar din fântâna noastră, de când mă ştiu aşa s-a pomenit. Până mâine ne limităm la apa rămasă în găleată, iar tu rămâi pedepsit.

Ilie proorocul

         Ilie Năstase, Ilie Dumitrescu, Ilie Moromete sau Ilie de la Sculărie, în felul lor, toţi l-au iubit pe Dumnezeu, cu mai mică sau mai mare osârdie, chit că unul a mai aruncat cu racheta după ciori, altul a ţintit poarta şi mingea a sărit în nori, celălalt a tăiat salcâmul, doar ăla de la sculărie, nu-şt’ ce drac’ a făcut da mi se pare c-a fost arbitru.

          Dacă stai şi analizezi, nu se există nici un dubiu la mijloc, proorocul Ilie a fost numai unul. Nu posed toate datele, nu sunt o somitate în domeniu, dar fiind un cuget îndeajuns de liber îmi pot asuma riscul să gândesc

          Ilie ăsta, proorocul, a trăit în ţara lui de evrei pe vremea regelui Ahaab, în ţinutul Samariei. Şi regele holtei i-a venit să se însoare la un anumit moment. A dat sfoară în ţară şi pe televiziuni vestea a circulat prin satelit în afară, că organizează un concurs de Miss cum se întâmplă la curţile împărăteşti cu regim deschis.

          S-au strâns frumoasele pământului dar numai una din Sidon, o prinţesă feniciană, Isabela, i-a fulgerat inima dar şi mintea regelui. N-a mai ţinut cont că la întrebările obligatorii din chestionar, trebuia să dai un test grilă ca la şcoala de şoferi ca viitoare mireasă, Isabela a cam călcat pe bec la întrebarea cu credinţa. Ea se închina zeului Baal. Ahab, preţuind mai mult frumusrţea femeii decât credinţa în Dumnezeu, a poruncit poporului său să se închine cu mic cu mare zeului Baal. Şi poporul prost – nu-l văzuse pe Baal, o văzuse doar pe Isabela dezbrăcată din cap până-n picioare, în costumul de baie dimineaţa şi ţinută de seară la apus, cu bun gust, avea de toate, coapse , bust, veselă, ce să-i mai ceară, îi placea viaţa, ce era să facă – s-a supus.

          Toate aceste fapte au atras mânia divină şi aici intră în scenă, cu sala arhiplină, Ilie proorocul. Cu tunete în voce şi fulgere în priviri, după ce a lăsat mustrarea scrisă regelui la secretariat, s-a năpustit cu pedeapsă către popor, trei ani jumătate de secetă. Seceta şi foametea au cuprins toată ţara. În timpul ăsta Isabela şi regele şi-au văzut de treaba lor, au născut fiii şi fiice.

          Sfânta scriptură ce zice de popor?

          Că e sărac cu duhul şi mereu frustrat, se ia după femei şi femeia are pielea de drac sulimenită, dar şi Ilie în cazul ăsta a exagerat având o abordare greşită. 
          Mă Ilie umbli cu cioara vopsită şi e păcat! Dai în toţi, ca să simtă ăl vinovat?...

          

Constantin Bălăceanu Stolnici. Corvoada sărbătoririi

          Întâmplarea de azi de la eveniment s-a dovedit până la urmă o corvoadă. În miezul zilei, în plină arşiţă, cobor coasta Craiovei spre Biblioteca Judeţeană, la pomul lăudat, pentru niscaiva poame. N-aveam pretenţia unor fructe proaspete, sărbătoritul purtându-şi în coroana încă falnică, venerabila vârstă de 90 de ani. La plecarea de-acasă, l-am sunat pe Sibiceanu cu gând să ne întâlnim şi să degustăm împreună ceva amintiri din pivniţele tainice ale boierului de la Stolnici. Aurel însă m-a refuzat, el consumând deja un episod cu ceva poame acre, păstrate în arhivele securităţii.

          Probabil că eu sunt mai puţin intransigent, manifestam chiar un interes special căci lucrez la un roman a cărui acţiune se desfăşoară într-un  Bucureşti trepidant şi european, în acea vreme, pe care Constantin Bălăceanu Stolnici a trăit-o aievea în tinereţea lui.

          Luasem cu mine 50 de lei să-i cumpăr cartea pe care a lansat-o cu acest prilej, scoasă de Editura Pământul. Cu siguranţă aş fi găsit în ea lucruri interesante. Nu ştiam că Gheorghe Frangulea, directorul editurii e atât de scump! Cred că de aici am rămas cu impresia că nici o şansă azi, să se alinieze fericit planetele.

          Am constatat că preţul cărţii îmi depăşea substanţial bugetul. Nu vreau să fiu înţeles greşit, ţinuta grafică a cărţii, reproducerile tablourilor, volumul informaţiei, nu mă îndoiesc, probabil meritau acel preţ. Eroarea se regăsea în pensia mea.

          În sala aceea aglomerată, greu de stăpânit, am căutat-o cu ochii pe Denisa, amfitrioana dedicată manifestărilor de acest gen. Ea singură, cu graţie, era cea care ar fi putut ţine puţină ordine între atâtea personalităţi culturale marcante ale judeţului. Lipsea şi ea.

          Sărbătoritul a primit diplome, daruri, flori şi tablouri; de la Bibliotecă, de la Primărie şi de la alte Comitete şi Comiţii reprezentative din judeţ.  S-au spus cuvinte simţite, pline de mândrie pentru istoricul Bălăcenilor, oameni de stat, boieri oneşti. Ne-am bucurat să aflăm că marea bătălie de la Rovine s-a localizat la Buzoieşti, pe linia Costeşti-Suseni şi că acolo au murit trei Bălăceni.(!?...)

          – Ionescule, te-a prins flama, cum să te bucuri de-o moarte, fie şi eroică. E păcat!

          – Să nu mă înţelegeţi greşit, nu eu am consumat drama retorică, nu eu sunt vinovatu, eu doar am consemnat ce a zis colonelul Bratu.

          Şi tot aşa, s-au rostit fraze, mai avântate şi mai domoale, goale de conţinut cum nu mi-am dorit, cum n-aş fi vrut să ascult

          Omul ăsta ar fi meritat mai mult.

          O singură excepţie în corvoada acestei manifestări care ar fi trebuit să fie o sărbătoare. Un moment frumos şi sincer, ca o adevărată pildă, povestit scurt şi fără înflorituri. Se întâmplase de mult când sărbătoritul profesa ca medic.

          În calitate de părinte, cu un fiu handicapat, cel care povestea s-a dus acasă la doctor şi a fost primit. I s-a consultat copilul cu mare grjă şi atenţie La sfârşit doctorul l-a întrebat.

          – Alt copil mai aveţi?

          – Mai am un băiat.

          – Atunci canalizaţi-vă grija către el. Pentru copilul bolnav s-a făcut tot ce se putea face. De-acum numai Dumnezeu...

          –V-am ascultat sfatul domnule doctor, aţi avut mare dreptate. Am venit aici doar să vă mulţumesc.

Către fiul

Recunoşti că ţi-am spus de mic fiule,

să bei apă doar din fântâna
pe care-o cunoşti.
Altfel s-ar pierde în nisip străin
umbra ta verde, ca o coajă de nucă
într-un răboj fără chip.

Nu suntem turmă de oi

şi nici un neam de scaieţi,
nu ştim ce-am face cu mai multe vieţi.

Când clopotul va bate în dungă,

ai să simţi tropotul cailor
în urma păşilor tăi clătinaţi.
Prin strungă treci o singură dată.
Ei toţi se vor strânge bărbaţi, 
din nord şi din sud,
pe poteci,
de pe văile lor pe valea ta
luminaţi de stea
şi vor aştepta să treci cu fiul tău crud de mână,
sprijinindu-ţi tălpile de spinarea pietrelor, 
pe firul izvorului,
până la fântână.

Toilet Party

          Aseară, îmi povestea fiică-mea, călător de servici pe infrastructura rutieră pe care ţara pe roţi, zguduită nu doar de gropi, ci mai ales de abuzurile ingrate ale justiţiei nedrepte ce şi-a bătut joc de viziunile integrate şi intenţiile lui Fenechiu, materializate într-o strategie de largă respiraţie în ceea ce priveşte asfaltul. El avea opţiuni şi perspective clare administrate într-o supradoza de optimism.

          Cu ce drept justiţia are căderea să-i scormonească trecutul şi intimitatea omului? Şi-au dat cu părerea  indignaţi pe toate posturile TV, de la premier, preşedinte de senat, deputaţi şi până la ultimul şofer. Cum apare unul dispus la hei-rup, creativ, dornic să pună în operă mişcarea banilor – gata, cu el la zdup. În numele cui golanilor? Şi în definitiv, pentru ce atâta tulburare că n-a fost nici mită?... Chipurile în tinereţea sa, a umblat cu cioara vopsită pe la nişte transformatoare. Hei şi voi n-aţi umblat niciodată în nisip, la soare?...

          Aşa arată pulsul zilei într-un blocaj stradal spre Zalău, până când călare pe un cal alb apare Şova dintr-un făgădău cu bowling, ca un soare însoţit de casa lui de avocaţi. El e ministru marilor proiecte, nici cu gândul nu cutezi! Recte, el vrea autostradă ca la carte prin Moldova, după ce treci Carpaţii, până hăt departe, cu un pod de poveste aruncat peste ruşi, de la Huşi la Beijing, la fraţii chinezi. Să te minunezi!

          – Am ajuns cu chiu cu vai într-o benzinărie. Noroc cu Marcel că m-a scos pe un drum ocolit.

          – Care Marcel, o întreb eu ca un părinte neliniştit.

          – Hei tată, ştii telefonul ăla al meu şmecher? Printre alte facilităţi, mai are şi GPS. Marcel nu mă lasă niciodată singură la volan. Laurenţiu, o are pe Ioana şi eu pe Marcel când nu suntem împreună.

          Copiii ăştia ai mei, familie modernă nu mă bag, dar eu le-am sugerat să fie totuşi atenţi la repartiţie când îşi împart GPS-urile, că lumea are gura slobodă şi nu poţi avea încredere nici în justiţie după cum v-am povestit.

          – Bine că am ajuns! Eram sub o mare presiune. Iau telefonul cu mine şi intru să caut o toiletă în benzinărie. Marcel n-are de lucru: "Mergeti drept inainte", cu vocea lui impasibilă. Îl ignor, fac dreapta şi mă duc la locul cu pricina. Şi tocmai cum eram mai „fericită”, doar că îl aud pe Marcel: „Viraţi şi ieşiţi la prima!”

          Ignor Marcel, ies din toiletă şi simt o privire de gheaţă în ceafă. O femeie în vârstă, cu un mop în mână, probabil că îşi lua leafă din curăţenie, dădea dezaprobatoare din cap

          – Nu vă mai linişteşte nimeni! N-am cuvinte, tineretul din ziua de azi!...

          Şi Marcel al meu: „Mergeţi înainte!”

          Femeia trage de uşă, geamul deschis. Pe-acolo ieşise vagabondul.

          Am pufnit în râs şi l-am ascultat pe Marcel: „După 200 de metrii, luaţi-o la stânga”

          Tot la USL măi Marcele şi la dreapta când?...

         

Tobârlanii. Insula din cer. Fragment de roman.

          Am păşit cu o teamă firească acolo unde, în mintea mea, credeam că lucrurile se întâmplă de la sine, nu trebuie să te zbaţi şi viaţa curge liniştită, fără nici o străduinţă. Până una alta, am început să recunosc porţiuni din luncă. Doar că era un murmur continuu plăcut generat de stropii de apă imprăştiaţi dintr-o reţea de arteziene peste câmpurile cu roşii. Viteza căderii era mult mai mică se producea cu încetinitorul, cum cad fulgi de zăpadă într-o iarnă liniştită.

          Am întins braţul, stropii de apă se opreau pe braţul meu fără să se întindă şi fără să-mi provoace răcoarea, parcă intrau în carne dar nu simţeam nimic. Râul înconjura toată lunca. Se depărţise în două braţe: de o parte Vâlsana, de cealaltă parte Argeşul, amândouă curgeau liniştite doar că îşi schimbaseră cursul despletindu-se spre locurile de unde veniseră. La mijloc Insula Tobârlanilor. În capătul dinspre zăvoi, la umbră, aşezaseră covergile. Erau nouă, dar semănau mai mult cu nişte igluuri.

          Paşii mi s-au oprit la cea mai mică dintre ele. Era singura care parcă aducea cu coverga. Pereţii de sticlă sau de gheaţă nu ştiu din ce erau construiţi lăsau să se vadă la mijloc scheletul împletit din târşuri. Am intrat. Înăuntru spaţiu era mult mai mare, s-a deschis ca un amvou al unei biserici de ţară. În mijloc încăperii am văzut un călugăr, să fi avut 85 de ani. M-a privit de parcă s-ar fi deschis, lăsând Sfântul Duh să curgă prin mine. Semăna cu tata-mare, poate că era el. Nu m-a întrebat nimic, îi simţeam sufletul greu, i-am stat alături şi m-am strâns împreună cu el într-o rugăciune ca o mare bucurie împlinită.

          S-a destins faţa i s-a iluminat pentru o clipă, nu trebuia să aflu ce greutate purta în suflet. Îmi ţinea mâinile în mâinile lui, ştiam că lucrarea se făcuse şi m-am trezit în el ca un Dumnezeu.

          Am ieşit din chilie mai nedumerit decât intrasem. Ochii bunicului meu păreau că suportă greu fericirea veşnică. De unde să ştiu eu cum se înşiră acolo anii!? Aveam să aflu curând că zboră repede precum zilele, dar fără nopţi îşi pierd consistenţa nu ai cum să le ţii numărul.

          Ziua unuia dintre personaje nu e nevoie să fie egala cu ziua altui personaj. Şi cel mai mult depinde de vârsta pe care ţi-ai ales-o când ai intrat. E alegerea fiecăruia, când consideră că a trăit mai intens şi mai frumos viaţa de dinainte. După vârsta aceea îţi reconsideri reperele. Şi mai intră în calcul şi starea de spirit. E aici o reală nedumerire şi totuşi cât de fericit poţi să fii sute de ani la rând, intervine plictisul pe diferite grade în consecinţă.

          Înainte să bat la uşa unui alt igluu, am auzit un semnal sonor şi vocea tatălui meu prezentându-şi emisiunea locală. Întâi ceva ca o muzică a sferelor parcă se înviora ţâşnitura apei în arteziene. De undeva apăruseră fluturi albi şi albaştrii, se prinseseră cu stropii strălucitori într-un dans.

          Tata a citit un fragment din Tobârlanii. Semăna cu un reportaj, era un jurnal de familie, se întâmplase recent.Văr’miu Cornel era eroul acelor pagini, întâmplarea era ciudată dar textul te captiva îndeajuns.

          Cornel intrase pe insulă cu vârsta de după căsătorie. Ionel îşi deschisese cârcumă în igluul lui, însă aprovizionarea cu alcooluri era o treabă anevoioasă pe insulă, acolo erau doar culturi de zarzavaturi. Meşterise din te miri ce, alambicul, dar lipseau fructele. 

           Din cartofi fermentaţi reuşise un fel de whiski. În cârciuma lui intrau şi femei. În igluul din făţă, Miţa deschisese stabilimentul Crucii de Piatră şi curtezanele în pauzele prelungite şi-ar mai fi clătit gura sporovăind. Lipseau fructele pentru lichioruri, cum lipseau şi clienţii dincolo peste drum. Partea periculoasă a afacerii i s-a părut lui Cornel că-i stă la îndemâna şi a intrat în parteneriat cu unchi’su. A trecut râul şi nu departe a văzut o livadă cu pomi exotici, portocali, migdali, lămâi. Din când în când poposeau cetele zgomotoase de îngeri, se înfruptau şi plecau în drumul lor.

          Cornel şi-a umplut rucsacul reveninid, încă o dată şi încă o dată, iar la un moment dat nu s-a mai întors. Îngerii gardieni l-au închis, încălcase normele locului şi consemnul(pactul de cuabitare) dintre Tobârlan şi Dumnezeu. Tobârlan nici nu a vrut să audă, n-a dorit să intervină, de la o vreme nu-i mai putea ţine în frâu, l-a lăsat să-şi facă pedeapsa. Nimeni nu avea ce să caute dincolo de râu.

Breaking News Super Halep

          Am fost tentat să încep ştirea cu „Simona Halep a mea”, pentru că pe ea am ales-o să risipească de ceva vreme ceaţa ce staruie pe blogul meu, dar mi-am dat imediat seama că „Simona Halep a noastră”, sună mult mai corect. 17:49 Game, Set si Meci.

          Iată ca previziunea mea s-a împlinit încă o dată şi sunt bucuros  să-i anunţ victoria în finala Turneului de tenis de la Budapesta. 6-3, 6-7,6-1 în meciul cu Yvonne Meusburger.

          Felicitări Simona!

Yvonne Meusburger

Curvele TV şi democraţia consolidată sau Miţa Biciclista

          Nu e treaba mea, nu am inventat cuvântul ăsta păcătos, deci în faţa nimănui nu pot răspunde eu, dacă e să răspundă cineva să fie cine l-a  inventat, sau cine contribuie la tonusul colectiv ridicat al unei naţiuni care iacătă se înghesuie cu ochii bulbucaţi să caşte gura când intră El la Antena 3 pe post de curvă TV, cum altădată la Crucea de piatră, intrau marii bărbaţi ai neamului.

          Ce spune DEX-ul?... Da, s-au schimbat vremurile, se schimbă el omu, s-a amestecat sexul, unii de bună voie la Ciomu l-au remixat. În democraţia consolidată, cocoşii, partea mobilă nu partea vătămată, acum, aia care umblă după felinare roşii din poartă-n poartă ca după moartă, cu banii în buzunarul plin – e curva! Se pare că aşa a vrut Varanul, Varanii... E scris în destin

          Apare zilnic la televizor ca un soare, să-şi verifice cum dă orgasmul la popor şi să-şi valorifice plenar potenţa certificată de politician tânăr, gregar, însoţit de alaiul de analişti cu vână de bou şi de ziaristele şturlubatice abia ieşite din ou, recitând Tristele lui Ovidiu şi udând batistele la urechişti

          Pe meleagurile noastre doar Miţa Biciclista a mai trăit un asemenea succes:

          „Când apărea pe Calea Victoriei, aristocraţii de la Capşa, burghezii de la Oteteleşanu şi boemii de la Kubler abandonau politica şi svartul ca să admire superbul exemplar ciclist. Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple şi elegante fiice a Evei, cu zulufi negri, cu pantaloni de catifea mov strânşi pe picior, cu bluza corai din care fluturau mâneci înflorate, cu ghete înalte şi cu o caschetă de mătase albă, înfăşurată în voal alb, din care răsăreau încrucişate două ace mari a la Madame Butterfly”

          Ce s-a schimbat de atunci? Doar superba bicicletă cu o masina de lux, iar în cap, în loc de acele încrucişate a la Madame Butterfly, se poartă cu fală ace cu gămălie.

          De la o vreme drumurile la Varanul sau mai rărit. S-a săturat şi lumea de minciuni şi băsisme trucate.

          Chiriac puiule, nu fi trist, mai sunt televiziuni onorate de onorariu... Încă nu-i naufragiu. Şi oricum am premoniţii că la sufragiu, şeful rămâne deasupra Miţii...

Breaking News Halep.

          Simona Halep a ajuns la Budapesta într-o nouă finală a unui turneu de tenis pe care sper s-o câştige mâine. Ar fi al treilea turneu WTA unde se încoronează regină, românca noastră, în cel mai bun an al ei. 

          Câtă fineţe tehnică şi inteligenţă poate avea fata asta suplă, ce pare plăpândă, ca să facă faţă asaltului la baionetă al „cavalerilor rătăciţi”!... Când spun „cavaleri rătăciţi”, fac precizarea că mă refer doar la forţa fizică, tipic masculină, a majorităţii tenismanelor din circuit...

Tobârlanii. Micul trafic. Fragment din roman

          La cinci şi jumătate, şeful gării dădea semnalul de plecare. Răspundea cu un ţiuit scurt, ca un salut, mecanicul dinspre locomotiva care pufăia aburi sub presiune. Trebuia să fi trecut de şcoală când se auzea huruitul ăla mare produs de tren la trecea peste podul de fier. Te trezeai devreme, căci trenul nu te aşteapta pe tine, indiferent cine-ai fi. Avea de cu seară totul pregătit. Făcea lejer un sfert de oră pe jos până la gară de la casa ei, dar ieşea în poartă cu bagajul mai devreme cu cinci minute. Suficient timp ca să treacă de pe vale vreunul dintre navetiştii cu serviciul la Piteşti. Lenuţa mai mult plecată, devenise o doamnă, nu era de nasul lor, dar o ştiau de mică şi săreau s-o ajute.

          Tinerii din sat socoteau ca un premiu să-i ducă Lenuţei bagajele la gară. Ajunşi în dreptul lui Menghel, micşorau pasul. Când Lenuţa ieşea ţinându-l în braţe pe Cornel, adormit, apăreau şi ei ca din întâmplare, totdeauna câte doi. Ca s-o spunem pe-a dreaptă, erau vorbiţi. Nu-i lucru puţin să te-nsoţeşti la drum şi să respiri parfumul acela placut de care se înconjura Lenuţa, ai timp s-o descoşi şi să afli când programează următorul drum. Avea de făcut la Bucureşti două trei călătorii pe săptămînă. Când a început micul trafic cu ţuică, bagajul ei conţinea două damigene, dar a găsit destul de repede soluţia cu patru vase de transport. Căratul de-acasă îl rezolvase, iar la Bucureşti, negustorii trimiteau feciorii în Gara de Nord să o aştepte. Trenul circula înţesat, vremurile nu erau simple de loc, iar specula măruntă, cu ţuică sau alte produse, devenise un mijloc de trai. Îşi cumpăra bilet de călătorie la clasa I.

          Se formau echipe de control, specula nu da bine la democraţie unii se puteau îmbogăţii, iar partidul hotărâse să o stârpească trimiţând echipe mixte în teren. (Aici calculatorul mi-a jucat feste, nu în teren, ci în tren.) Vânzoleala mare era la clasa II-a. La primul vagon, după locomotivă, curat, îngrijit, cu bănci îmbrăcate cu pluş, rar intrau în compartimente să intrebe de bagaje. Doamna frumoasă cu copilul care sugea la piept, era dincolo de bănuială.

           – Ce te holbezi măi neghiobule la sânul domnişoarei! Mergi mai departe! Şi cel în uniformă, îi înghiontea pe civilul din faţă, ca să o poată saluta respectuos. Ea, împingea recunoscătoare pieptul dezgolit înainte, îi lua mânuţa copilului şi o flutura de la revedere, rostind în acelaşi timp mărunt din buze:

          – Jigodia dracului, iar te-am păcălit!

          O singură dată, un neam prost rămas agăţat cu ochii, a citit pe buzele ei rujate mesajul. S-a întors şi a găsit damigenele. În Gara de Nord aştepta maşina Miliţiei. La secţie, Cornel urla ca din gură de şarpe. Lenuţa l-a rugat pe ofiţerul care o ancheta să-l sune pe frat’su Gogu la Curtea de Casaţie(era grefier) să-i aducă laptele. A venit de grabă, s-a dus la Comandant. A aranjat lucrurile. Când a văzut-o comandantul pe Lenuţa a rupt procesul verbal şi i-a făcut cu ochiul.

          – Fromoaso, data viitoare nu-l mai suni pe Gogu că e uricios, vii direct la mine. N-arăta rău comandantul, dar gras. A măsurat-o şi frat’su Gogu pe Lenuţa scurt, adevărat expert. Nu mai trecuse de mult pe la el. Se şi mirase cum îşi călcase pe mândrie, independentă cum era, de-l sunase. Arăta bine ce să zică, îmbrăcată sobru, ca pentru căloria pe tren, dar elegant. N-ar fi fost greu să-şi poarte singură de grijă. O să vorbească cu prietenul lui, Sichitiu.

          Cu experienţa lui, ştia desigur să aprecieze, dar te pui cu catârca?

(Continuare în postarea de mâine)

Tobârlanii. Un alt capitol. Fragment.

          Coexistă pașnic în mine, două lumi. Nu vestul şi estul, nici lumea de la ţară, din Merişani şi cea din Micul Paris, nici lumea reală și lumea din vis... N-are treabă nici cu lumea literaturii, deșii rostirea în versuri când scriu proză, uneori ar putea genera oarece confuzii. E lumea Tobârlanilor, specială, dar nu opusă. Cumva geamănă cu lumea celorlalți.

Cu ochii în sus pe tăpşanul de peste Priba, în marginea pădurii, urmărind pasărea de oțel ce mă străfulgera până-n adâncurile ființei mele, alergam, manifestându-mi spontan ruga fierbinte în cuvintele acelea descoperite la partenerii de joacă mai mari, văr’miu Cornel şi Maria (o Marie, mereu alta care îmi urmăreşte destinul), păzind împreună caprele, caprele erau ale ei, neînțelegând pe moment de ce nu mă însoţeau şi alergau în direcţia opusă, pierzându-se în tufișuri:

„Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!”.

Și nu mă lua. Nu ținea cont de dorința mea. Curând apăreau din pădure cei doi, strălucind. Susțineau că zburaseră deja un tur. Povesteau cu însufleţire cum toate ceasurile, într-un anumit moment înțepeniseră în carlingă, noroc că pilotul nu și-a pierdut firea.

Uimirea mea tâmpă se oglindea neîncrezătoare în ochii Mariei, eram prea mic. Se aşeză în iarbă şi îmi făcu semn să mă apropii. M-a tras în jos şi mi-a pus capul în poala ei, după care cu o voce din altă lume începu să depene o poveste. Ştia atât de multe poveşti! Şi când Făt Frumos dădea de pământ a treia oară cu zmeul, odată se punea cortina trăgându-şi fusta peste capul meu. Stăteam acolo ascuns trebuia să număr până la 100, în timpul ăsta ea devenea zâna bună şi pleca la izvor să aducă stropi de apă vie pentru Făt Frumos. Nu era deloc neplăcut acolo, pielea ei albă era moale, pulpele i se deschideau şi mă strângeau cu genunchii uşor ridicaţi. La un moment dat strânsura se slăbise, un colţ al stambei se ridicase puţin, soarele pătrunsese pe dedesupt şi cu coada ochiului l-am zărit pe Cornel în umbră, aplecat deasupra Mariei. M-am oprit din numărătoare. Cinzeci şi cinci a oprit şirul numerelor. Maria s-a desprins împingându-l pe Cornel, mi-a dat drumul depărtându-şi genunchii şi trăgându-şi fusta la loc. Buzele ei erau umede.

– I-a fost prea sete lui Cornel şi i-am dat să soarbă el picăturile fermecate. Eu mă bosumflasem cu figura răvăşită, deja vedeam zmeul răpunându-l pe Făt Frumos. Nu m-au mai luat cu ei, până în ziua când am fost gata să dau foc la casă.

*

Vara se terminase. În curte la Cornel străjuia o căpiţă de fân. Îmi lăsase mie cutia cu chibrituri să nu-i sune în buzunar şi să-l audă tanti Leana. Avea în casă câteva ţigări ascunse. Maria îl spurcase şi la tutun, iar acum îl aştepta peste gârlă cu caprele. Aveau un semnal sonor, un ţiuit înalt şi drept, cu un singur ocol ce se dorea ca un tril de pasăre, mai ciudat. Venise deja dinspre pădure. Cornel zăbovea înăuntru. Poate că nu găsise momentul prielnic să-şi strecoare ţigările în buzunar. Am aprins un chibrit în mijlocul căpiţei după ce smulsesem o pală de fân făcând o gaură destul de mare. Căpiţa era înaltă de cinci şase ori cât mine. Îmi încălzeam mâinile, flăcările albastre vioaie se căţărau jucăuş. Pală de fân de la picioarele mele era gata pregătită să înăbuşe focul. L-am mai lăsat o clipă, flăcările se căţărau ca nişte şerpi luminoşi. Când am pus fânul deasupra focului, stăpân pe mine, a pornit vâlvătatia. Cornel a ţipat de pe sală. Treceau pe drum nişte oameni, au sărit să ajute. De peste drum băieţii lui Menghel au adus furci. Tanti Leana a leşinat în scară, o ţigancă nu ştiu de unde apăruse, mai veneau pe uliţă cu linguri de lemn de vânzare, o uda cu apă.

După un minut de buimăceală, realizam dezastrul, am sărit peste fânul negru ce fumega încă, împrăştiat prin curte. Ieşind în drum nu m-am oprit din alergătură decât pe vale. Cornel s-a ţinut o vreme după mine, dar nu m-a ajuns. Tata trăia, nu dărâmase camerele de sub pătul. Cu inima ce bătea să iasă din piept, am încuiat uşa.

Focul se putea întinde din casă în casă şi putea cuprinde satul întreg. Aşteptam ţipetele care să anunţe prăpădul. Norocul a fost că vântul s-a uitat adormit peste Priba, poate sub picioarele Mariei. Mă ghemuisem sub masă. Eram încă acolo când au ajuns împreună spre seară, mama şi tata. Mama ţipa prin fereastră ca să-i deschid, c-o să-mi rupă urechile. Eu le înfundasem şi le ţineam strâns în mâini.

– Lasă-l tu, cu mine are să vorbească, nu vezi cât de speriat e? Vocea tatei liniştită mi-a cerut să-i deschid că nimeni nu mă va atinge. Doar şi el, parcă în oglindă, când era ca mine, gata-gata să aprindă casa lui tata-mare. Se pare că asta vine din neam.

Tobârlanii. O altă Marie. Fragment

          Ultima vară la Malu Vânăt e cu altă Marie. Toată viaţa m-au urmărit Mariile, dar se pare că nu erau întru totul adevărate.

          Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt, să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metrii, despărţea cumva în două  apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea într-un ochi liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă spre locurile de unde venise.

          Nu pricepem atunci la unsprezece ani, că apele puteau fi viclene. Nici ele n-aveau de unde să-şi ştie cursul. Izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite îmbibate de praf, sau răcoreau potolind de sete caii înhămaţi la căruţe înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.

          Lăsasem în spate râpa ruptă în mal pe poteca pe care coboram din grădină şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. De pe atunci, din copilăria mea, la Malu Vânăt se purta frust spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra in apă ferindu-şi trupul cu vre-o cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Aveam pe mine pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture mare alb şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor.

          O luasem de unul singur pe firul albiei aventurându-mă. Sfoara, sau apa mă trăgeau către buturugă. Am zărit-o pe mal, întinsă la soare pe un cerşaf alb în costum de baie ascunsă de tufişuri, privirilor indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o bucureşteancă în vacanţă. Mai mare decât mine. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa, mi-a strigat sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Urcat pe dâmbul de nisip care împărţea râul, am ales apa ce părea liniştită unde se forma ochiul. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră, trăgându-mă în jos.

          Când m-am trezit pe cearşaful alb, Maria de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul mirosea a flori. Nasturele meu, sub ea, se descheiase ca din întâmplare. În următoarele zile m-a învăţat, pe spate, pluta.

Zi aniversară Marin Ioniţă

          Adunând târşuri şi crengi uscate pe potecile Trivălii, omul urcă singur cu crosnia lui în spate, atent la locul pe care pune piciorul să nu strivească vre-un melc, sau o gâză neajutorată, să nu calce vre-o buburuză care se pregăteşte să-şi ia zborul. Încă îi mai plac buburuzele domnului profesor. Cu mâna ca un vreasc de lumină blândă, pune ghiocul în palma fetelor şi suflă din duhul lui până ce buburuza prinde curaj şi-şi deschide aripile.

          Ce bine că specia buburuzelor nu a dispărut! Ce bine că domnul profesor încă poate merge după vreascuri şi ţine viu focul!

          Am găsit întâmplător un text al domnului Marin Ioniţă publicat în revista Argeș unde se împacă cu cei din breaslă, argeeşeni de-ai lui, pe care n-a încetat altădată cu condeiul ascuţit să-i ia la refec şi mi-am adus aminte că pe 10 iulie e ziua dumnealui.

          

Zi aniversară, în breasla literară

De ce mă ispitești? Chiar azi, în zi de aniversare? Te joci cu mine. Îmi sufli în ureche că aș fi cel mai mare. Îmi ceri să confirm cu voce tare... Da, chiar așa, sunt cel mai mare scriitor de deasupra tălpilor mele. Și asta pentru că nu duc pe altul în spinare. Și nici nu mă cațăr pe umerii cuiva. Singur pe picioarele mele. Fără comparație, câtă vreme stau pe loc. Dar de cum fac pași pe potecile destinului, se găsește câte cineva să mă prindă în dosare și să-mi sufle în lumânare. Să aprindă o boabă de tămâie. Ca să-mi miroase bine pe unde trec.
Cum nu am până acum semnale, s-ar putea să fiu cel mai mare scriitor de pe scara blocului în care stau.
Dar de cum ies în stradă, pericolul este iminent. Nu să dau în gropi, nici să fiu mușcat de câinii comunitari. Nu am de-a face decât cu un pasaj. Două clădiri pe dreapta, două pe stânga. De altfel, nici nu se mai numește stradă în nomenclatorul primăriei. Au bătut ăia de la primărie în cuie o tăbliță pe care scrie „intrare”. „Intrarea Teilor”. „Hai – hai – hai, pe sub tei mă legănai...”. Așa strâmtă și îngustă cum era, nu știu unde intra. Trecători puțini. Trecătoare rare. Vară. Cuptor. Fetele și-au dat de mult blugii jos. Picioare înalte. Epilate. Seducătoare. Dar printre ele nu se află și unele care să scrie?
Anonimi. Neanonimi. Orice pieton poate să fie și un rival. Care să vrea celebritatea numai pentru el, chiar pe această intrare scurtă, cu picioare de fată mare, scoase la plimbare. De pildă, Lică. Ion Lică Vulpești. Îi zic ieri: am fi mândri și fericiți dacă ai participa la următoarea agapă literară, tu care ești cel mai mare scriitor... Mai multe n-am apucat să grăiesc. M-a aprobat. „Cu ultimele cuvinte, zice, sunt de acord! Dar plec la țară!” Și a plecat. Îl aștepta o poală de ouă pe care să le pună la clocit. Și o scroafă pe care s-o scarpine pe burtă. Și o căpriță albă cu ochii verzi, cu ugerul mare între picioare, care ține coada pe sus. Mai risc să dau nas în nas cu Nicolae Petrescu, la ora aceasta cel mai important epigramist din țară. „Femeia te suie, femeia te coboară”, vorbe pe o copertă de celebră carte pe care o semnează. Dar el mi se pare că s-a cățărat pe scara lustruită fără protecții de fuste. Cel vârât sub poalele de babă, unde era să moară înăbușit de mirosuri zăcute, cum scrie în testamentul pe care și l-a înregistrat, la notariat, a fost alt umorist: Ion Dincă. Mă tem și de el. Tot la noi în cartier mai viețuiește și scrie unul Vasilică. Vasilică fără frică. Care face pașii scruți, dar și-a presărat drum literar de la Cluj până în Pitești. Vrea să-l știe o întreagă lume.
Mă reazăm în baston și o aștept să treacă pe romanciera Anca Barbu, profesoară de matematică la liceul din capul străzii. Căreia i-aș ceda locul meu în autobuzul literar, pentru scrisul ei frumos, grațios și bărbătos.
La două străzi de mine, don Pascale, fost diplomat în Japonia și în alte țări extrem orientale. Am noroc. În mașină am noroc să nu mă cunoască nimeni. Cobor la prima stație. În poarta Colegiului Național I.C. Brătianu. Enclava cu cei mai mulți scriitori pe metru pătrat. Costache Lucian, cărți de poezie, traduse și în țara Cocoșului Galic. Volume de istorie, estetică și critică literară, de rang universitar si academician. Mona Vâlceanu, de trei – patru ori la Paris pe an, poetă și editoare. Elisaveta Novac, și ea cuscrită cu Franța, dar și peste Ocean, care scrie de când se știe. Titel Vărășcanu paște în balade zimbri bucovineni. La câțiva pași, fosta casă de creație, unde îl întâlnești pe poetul Alexandru Mărchidan, colecționar de premii de la toate concursurile naționale. De treci drumul, dai de biblioteca unde oficiază pe vatra vestalelor poeta Denisa Popescu. La doi pași, pe Calea București, cu sufletul în satul Meri, Catrinel. În fosta piață de lemne, Cristina Onofre, premiată la Paris, tradusă și în italiană, dublă cetățenie. Prin apropiere, Oana Stoica Mujea, tânără scriitoare în planurile editurilor occidentale. Magda Grigore și Nicoleta Popa, scriau mai bine decât mine încă de pe când îmi erau eleve în Liceul Zinca Golescu. Conița Lena nu se lasă bătută în cuie pe nicio ușă de biserică. Allora Șerb, Liliana Rus, Virgil Diaconu, Augustin Dumitru Doman, Valentin Predescu, Toma Ionescu, Amalia Constantinescu... Toți și toate au trecut pe lângă mine și mi-au luat-o înainte. De Călin Vlasie și Dan Rotaru n-am mai auzit în ultima vreme, dar și-au strâns fiecare atâta avere literară să poată trăi în faimă numai din dobânzi. Pentru Mircea Bârsilă am fost aspru sancționat din cauza aprecierii făcute cu vorbele lui Alex Ștefănescu, găsindu-l fără egal în generația lui. Despre omul cu cuțitul, Nicolae Oprea, ce să mai spun? Este cel mai cunoscut de la noi în țară până acolo sus, în conducerea Uniunii. De el mă tem cel mai mult...
Mai cunosc încă doi inși care ar putea să răstoarne piramida clasificărilor: Liviu Martin și Răzvan Gheorghiu. Scriitori fără operă. Dar se revarsă talentul din ei. Îi fac răspunzători pentru refuzul de a scrie. Pentru ideile și personajele ce mor în cufărul lor.
Așa că nu mă mai ispiti. Lasă-mă să rămân scriitorul de deasupra tălpilor mele. Cu șansa de a se păcăli cineva să mă ia drept chiar o statuie...

Daţi-ne şpaga înapoi

 

          Nici o clipă nu m-am îndoit că premierul va sări în ajutorul loazelor la televizor. Definiţia unei „loaze” a făcut-o înaintea mea cu geniu Caragiale, aşa că mie nu-mi rămâne decât genuin, să punctez în oglindă la rândul meu, ghilimelele „premierului”.

          Bravos domnule premier! Opriţi procurorii de la audieri! De data asta au făcut-o lată. Nişte infractori! Au declarat război cu partea vătămată.

          Să nu-i mai streseze pe bieţii copii! Ei vor fi viitori premieri. N-au nevoie de sechele. Nici anchete, nici ghilimele!

          Scuze profesorilor de la Bolintineanu şi buchete de flori, iar părinţilor până joi, să li se dea şpaga-napoi!