Din volumul în pregătire „Dosarul ALBASTRII”
Ion Toma IONESCU
Tarabele din piaţă aliniate ca nişte bărci de pescari se trag spre liman. Doar câţiva cumpăratori se mai vântură întârziind căderea serii. La mustăria din colţ obişnuiţii beţivi strâng mesele în speranţa că şefa le va oferi cana victorioasă cu vin, ultima, cea sortită a le da curajul înfruntării vicleniilor nopţii. De altfel şi curajul meu e în bună stare, dacă mă gândesc la sacoşa de plastic în care lângă sticla de votcă şi şunca (ce nu-mi făcuse degeaba cu ochiul în galantar), odihnea şi ultima pâine pe care reuşisem s-o prind înainte de închidere. O zi norocoasă.
Mă despărţisem de Ică la teatru în staţie, el luând doiul(autobuzul) spre nord, iar eu optul spre Papuceşti. În coastă realizasem că mă încearcă foamea şi ştiam că nu era nimic în casă dinspre partea mâncării. Pe scară, semiobscuritate. Natural, iar s-au ars becurile. Bastilia noastră confort 3, nu prea face risipă de luminatoare. Până la doi e deja beznă, nimeresc totuşi cheia.
Înăuntru, nu sunt probleme cu uşile, dacă nu le ai, nu mai scârţâie, nu se mai strică nici clanţele. S-a gândit bine constructorul. Traversez sufrageria şi aprind lumina în dormitor. De acolo se propagă misterios în toată casa. Nu mă deranjează nici măcar lipsa uşii de la bucătărie, oricum nu gătesc să intre mirosul. Si dacă e să vorbim serios, cum s-ar deschide uşa în bucătăria de doar un metru pe unu şi jumătate, cât arată dimensiunile. Măsuţa, două taburete şi un reşeu pe gaze, cu două ochiuri pentru prepararea cafelei. Intimitate nu glumă.
Sufrageria e destul de mare. Aici constructorul nu are nici o vină, e doar contribuţia mea. Am renunţat la mobilă pentru spaţiu. Voiam să mă simt cât mai liber. Doar pereţii sufrageriei trebuiau să suporte oarece îngrădiri în imaginaţia mea. O numisem cu prietenii „camera albastră”. O şi vedeam pictată în tempera cu mult albastru în diferite nuanţe; găsisem şi pictorul, de fapt Claudia cu relaţiile ei artistice. Lucian Cioată tocmai depăşise perioada de griuri. Am fost cu Claudia în expoziţia lui la muzeu; încerca să-mi explice sensuri, lumină, linii, nu pricepeam nimic, nici de ce tablourile lui se vindeau la preţ bun în Germania . Artistul şi-a adus vopseluri şi nenumărate pensule a pipăit pereţii nemulţumit, a trasat cu un fel de cărbune conturul unei caracatiţe uriaşe pe tavan şi pereţi, a mai băut o votcă, şi încă una, după care a cerut o cheie şi dus a fost. Două săptămâni mai târziu îşi retrăgea inexplicabil ambasada,vopselele şi toate sculele lui geniale. După mai multă vreme am aflat că-i şoptise un amic securist să-şi vadă de alte treburi.
Ne-am reunit în conclav, Ică, Nae, Claudia, Gess şi cu mine, doar nu se lasă la greu prietenii şi am decis să umplem conturul caracatiţei cu un colaj imens, din articole de ziar, poze, suprarealism,contraste, Auschwitz şi sârmă ghimpată. Libertate totală cu petice de catifea albastră şi tot tacâmul. N-am găsit sârmă. Ne-au prins evenimentele, voi povesti mai târziu.
Dormeza mea uriaşă, acoperită cu o husă înflorată, roşie, cusută de mama cu volănaşe încreţite, abia de lăsa loc în dormitor măsuţei joase şi raftului cu cărţi. O zi norocoasă gândeam, desfăcând dopul sticlei şi tăind felii groase de şuncă. O bătaie discretă în uşa mă opri din îndeletnicire, ca să-mi pună cireaşa pe tort. Ce-ţi poţi dori, tânar fiind, mai mult într-o seară cu votcă şi slană pe masă, decât o fată tânără să-ţi împlinească visele.
Era Sanda. Niciodată nu-mi călcase singură pragul. Cam palidă mi s-a părut, dar presupuneam din cauza luminii difuze. Nu se număra printre fetele care îmi dăduseră vreodată a înţelege că doar o scânteie ne-ar putea aprinde. Firea ei pisicoasă şi sensibilitatea afişată, privirea languroasă ce se despletea larg în prezenţa unor masculi, uitarea teatrală de sine când Ică işi apropia degetele resfirate, într-un gest de fachir urmărindu-i profilul feţei şi continuându-şi lunecarea în jos peste sâni şi coapse fără ca atingerea să se producă în realitate, topirea ei umedă şi instantanee, dizgraţioasă, toate aceste lucruri dispăruseră undeva departe.
Era destinul! S-a oprit în dormitor direct la şuncă, cu mâinile uşor tremurânde, şi numai după câteva înghiţituri bune şi o sorbitură de votcă se linişti dintr-o dată şi-mi spuse: „în noaptea asta am să dorm la tine”. Ca un boxer fără gardă am încasat upercutul, însoţit de un pahar din licoarea tradiţională rusească, pe nerăsuflate, ca să-mi ofer o şansă.
Mi-a cerut în vorbe puţine o pijama sau un tricou, venea de pe drum din Bucureşti şi voia să se schimbe. I-am dat o cămaşă nouă, nefolosită. Ar fi voit să facă un duş dar nu era apă caldă la acea oră. S-a dezbrăcat fără jenă descoperindu-şi sânii rotunzi un pic mai mari după aprecierea mea dacă eu vedeam atunci bine. La mine clipele deveniseră lungi ca degetele ei încremenite pe nasturii cămăşii ce parcă nu doreau să se încheie. Şi-a pus capul pe pernă şi mi-a şoptit că e bătrână şi obosită. Am privit-o atent cum adoarme în câteva clipe şi parcă tindeam să-i dau dreptate. A apucat să-mi promită că-mi va povesti.
S-a cufundat în somn ca într-o apă adâncă, neştiind să înnoate. Am luat-o cu grjă în braţe şi am împins-o către perete. N-am rezistat tentaţiei şi i-am descheiat doi nasturi de la piept. Am privit în voie lumina cum se strecoară tot mai adânc şi am prins în căuşul palmei unul dintre sâni. Am aşteptat vreo reacţie preţ de câteva minute după care m-am retras. Căldura trupului ei degaja o mireasmă uşor neplăcută pe care până atunci n-o remarcasem. Bunul meu simţ înregistra încă o victorie dureroasă. Aveam să aflu după un timp că fuga ei de-acasă şi nopţile la Bucureşti o procopsiseră cu un sifilis. Era în acea stare. Ar fi putut să se întâmple…
Sanda este până la urmă cea pe care eu am considerat-o a fi la originea întâlnirilor nedorite ale grupului nostru cu securitatea. Labilitatea psihică, fugile repetate de acasă, tentativele de suicid, implicitele chemări la miliţie m-au făcut să mă îndoiesc de probitatea ei morală, să-i intuiesc slăbiciunile şi s-o cred capabilă de unele declaraţii în consecinţă. Poate că am greşit. Sigur nu în totalitate.
