Iar le-a tras-o marinarul

Foto: trombon.ro

Aseară la televizor, balaurul cu trei capete nu arăta bine de loc.

Era gol împăratul. Opoziţia tricefală _din care şi aşa, cefalitatea ăluia micu, oligofren din fire, e mai precară, îi mai cade capul din gât în reverie  uneori atins de boala puilor de găină, măcar că tot încercă să se umfle în pene şi să se scuture de vise rele _ opoziţia tricefală ziceam, n-a dat bine pe sticlă.  

Însuşi Crin, cocoş cum îl ştim, abia de i se mai auzea piuitul.  Nu era vocea lui, aia ce se stropşea din pinteni şi cotcodăcea răguşit refrenul ştiut (Jos Băsescu!).

Glasul neîmplinit ca o găina fără ou, nu avea ecou.

Iar Ponta, cât e el de ţâfnos când a primit mutarea în plic cu Răzvan Ungureanu propunere de prim ministru, i-a scăpat obrăznicia pe jos (ca un şarpe veninos). L-a apucat junghiul şi n-a mai putut s-o ridice. 

În clipa aia s-a simţit ca Orfeu cănd a pierdut-o pe nimfa Euridice.

Iar le-a tras-o marinarul cum s-ar zice!

Post scriptum. Oare aceşti oameni mici de condiţie derizorie şi nu mă refer neapărat la Boc, au şanse să rămână în istorie?

Plastir–Scriitorul – destin şi opţiune

Ion Toma Ionescu –Scriitorul – destin şi opţiune 

Publicat pe blogul lui Petrut Pârvescu

« Nouă nu ne-au lipsit niciodată valorile, dar  în zavera şi gâlceava care ne-a cuprins, pe câmpia largă a libertăţii de expresie, în dorinţa de a ne îmbogăţii, ne-am pierdut simţul umorului, nu mai ştim să ne bucurăm în comun, cultivându-ne doar simţul proprietăţii. »

 

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Se spune că destinul ţi se dă de la naştere şi nimeni nu poate interveni asupra lui.

Poate pe alte străzi, nu şi pe uliţa mea.

Tocmai se asfaltase.  Drumul se desenase drept, se dărâmaseră câteva case,  bisericuţa legată cu cabluri, clătinată ca o corabie, fusese tractată  undeva mai în spate. Treceam cu vederea, crud, mi se părea că orizontul e  aproape şi-l pot atinge, dar cineva a avut ideea să  planteze odată cu pomii de pe marginea drumului şi un semafor. Eu purtam de-atunci ochelari cu lentilă groasă, tot timpul vedeam numai culoarea roşie. Unii spun că ăla era ochiul destinului, alţii susţin că era ochiul vigilent al securităţii.(Să fi fost securitatea… circulaţiei ?)

Nişte băieţi tineri, ofiţeri de vârsta mea, m-au scos din rând şi binevoitori m-au dus la sediu şi mi-au zis să privesc fix în ochii lor albaştrii până disting că sunt verzi (sau căprui după caz), şi să am încredere că se ocupă ei de destinul meu, mă învaţă ei culorile. N-am fost silitor, mi-au reproşat că nu vreau să colaborez, că sunt duşmănos. Unul mi-a luat ochelarii de la ochi şi mi-a dat o palmă, apăsat. Abia atunci am văzut stelele, verzi.

La plecare, în dosarul meu, eu nu l-am văzut decăt târziu după 40 de ani,  îmi schimbaseră încadrarea la rubrica destin. Nu mai eram scriitor, ci în câmpul muncii la Fabrica de automobile.

Opţiuni: Mult timp n-am avut opţiuni, nu erau condiţii de zbor, n-am fost erou, am rămas pe linia de plutire.

Dosarul albaştrii, ultima mea carte, rejucând  acea întâmplare m-a eliberat, clarificându-mă într-un fel mie însumi

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

În 1971, după Tezele din iulie, cănd ni s-a înscenat un proces public, de fapt noţiunea exactă era «demascare publică»,  făceam parte dintr-un grup de tineri talentaţi, uşor zgomotoşi, nonconformişti ce ne manifestam în Cenaclul Liviu Rebreanu şi pe scenele piteştene, cu fervoarea şi teribilismul vârstei, încurajaţi cumva de deschiderea culturală ce se manifestase până atunci, de accesul la lecturile adevărate, şi de patronajul discret pe care ni-l acorda revista Argeş, în cea mai fastă perioadă a existenţei sale, sub conducerea lui Gheorghe Tomozei, avându-l alături pe Florin Mugur, Al Cerna Rădulescu şi Cezar Ivănescu.

În timp ce barzii locali , mai în vârstă, se plângeau că revista nu reflectă zona şi e deschisă doar numelor importante de aiurea, nouă tinerilor ni s-a întins o mână, majoritatea dintre noi având posibilitatea să debutăm acolo.

Odată cu demascarea publică organizată de securitate împreună cu Comitetul judeţean de partid, în făţa unei săli înţesate de elevi, studenţi si muncitori aduşi cu autobuzele din zonele industriale, redacţiile revistelor s-au  închis pentru noi ani de-a rândul. Am continuat să scriu citind uneori în cenaclu, aici aveam voie căci era « zonă liberă» pentru informatori. Călin Vlasie, prietenul meu mai tânăr, părtaş într-o anumită măsură la întâmplările din Dosarul Albaştrii, dar salvat de unele împrejurări ale vieţii, mi-a oferit şansa unui redebut  consistent în paginile revistei Calende, după1989.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Am tipărit prima carte, Pasărea ceţii în 1995, la o vârstă când alţii se lasă de scris, încurajat de acelaşi Gheorghe Tomozei. Tom a avut amabilitatea să-mi scrie pentru coperta a patra, câteva rânduri pe care nici acum nu ştiu dacă le merit pe deplin.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Fără îndoială toată viaţa am fost marcat de secvenţa cu pistoalele. A fost la fel ca într-un film cănd ni s-a înscenat «flagrantul» şi am văzut gaura neagră în ţeava pistolului îndreptată spre mine, tremurând în mâna nesigură a comandantului securităţii care duhnea a alcool. M-am pierdut căteva clipe lungi,  gândindu-mă că gestul de a scoate pistoalele în faţa unor copii nevinovaţi  putea fi mai uşor justificat, dacă aceştia nu mai existau, dacă dispăream pur şi simplu.

Mult timp nu am putut povesti, nu am avut curajul să rememorez secvenţa respectivă. Ce literatură puteam scrie noi ca să fie într-atât de ostilă societăţii, pentru ca aceasta să-şi scoată armele în poziţie de tragere împotriva noastră !?... În noaptea aceea, arestaţi la securitate, am aşteptat până dimineaţă pentru ca manuscrisele noastre care ne fuseseră luate să fie citite de Augustin Z.N. Pop. Dimineaţă profesorul eminescolog a dat verdictul :

«În cel mai rău caz ăştia pot să strice limba. Aici e tot pericolul!».

Dintre prieteni, printre cei care au contribuit după 89 la recuperarea mea ca scriitor, îi număr doar pe cei care m-au publicat: Virgil Diaconu, Aurel Sibiceanu, Călin Vlasie şi desigur Gheorghe Tomozei.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Am un blog, Pasărea ceţii : http://pasareacetii.blogspot.com, accesaţi-l. Mă manifest acolo şi ca cetăţean, şi ca scriitor. Scriu pamflete vizând atât puterea, cât şi opoziţia. Stiu să mă autopersiflez, mă bucur de victoriile sportive, şi aplaud victoriile în literatură. Pănă la urmă, orice carte nouă este o victorie. Şi apar multe cărţi. Nouă nu ne-au lipsit niciodată valorile, dar  în zavera şi gâlceava care ne-a cuprins, pe câmpia largă a libertăţii de expresie, în dorinţa de a ne îmbogăţii, ne-am pierdut simţul umorului, nu mai ştim să ne bucurăm în comun, cultivându-ne doar simţul proprietăţii.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Ce să răspund? Că mi se pare superficială, că încă nu au apărut cărţile de căpătâi, că selecţia nu mai funcţionează, că tirajele sunt mici, că susţinerea financiară şi desfacerea nu sunt asigurate, că găştile funcţionează după legea clanurilor şi dacă tot sunt clanuri, de ce  n-ar fi şi un serviciu al recuperatorilor de valori!?... Să vorbesc despre  postmodernim, despre post-post modernism, despre Nimic, la ce mai trebuie dacă tot vine Apocalipsa.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Cât încă scriu, mai ales eu cu pauzele mele lungi,  niciodată duse până la capăt (pauzele), nu pot spune că există un timp anume pentru creaţie. Important e dacă rămâne ceva, fie şi o neîmplinire.  Un « program »,  slavă domnului că IT-iştii încă nu s-au gândit să omoare literatura cu vre-un « program de creaţie ».

Aştept să iasă de sub tipar Bursa îngerilor.

Am zburat cu Pasărea ceţii, după ea am tras cu un Glonţ de argint, am ajuns în cer la Bursa îngerilor şi firesc ar fi să mă întorc în Lut, ca să fie ciclul complet. Sigur voi schimba titlul ;  prietenului meu Virgil Diaconu nu-i place lutul, cică e învechit în poezie.

 Dosarul Albastrii, cartea aia nu se-nnumără, nu e cartea mea, s-a scris singură.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Semn de carte

umbra e

dinaintea mea

lunecând în nisipul albastru al ierbii

om de vânt

fără chip

crescut din trup

efigie

din care timpul

a nivelat

reliefurile

filă de carte

scrisă de înger

împingând roua

în hieroglife suspendate

şi înflorind aerul

precum coarnele unui cerb

la capătul zilei

noaptea muşcă din carne

literele se întorc

împletind pe trup

o cămaşă de zale

sufletul flacără

se zbate în colivie

nevazută ca o floretă

pasarea cetii

puncteaza-n asalt

tuşe

cu trandafiri galbeni

Porthartul cu dragoste

Claudiei Duminică

 ţin în porthart

o bucată de asfalt rulată fin

covoraşul meu fermecat

cât un petec de cer senin

mi l-a dat zâna

o dată cu creta

(creta aia superdotată

prindea culoare după gând)

pe covoraşul întins

înşirase şotronul

şi fără griji ţopăia

urzind razele

m-a învăţat să desenez

în jurul gleznelor

am trasat cu albastru

conturul unui lac

apele s-au ridicat în genunchi

atunci am desenat o insulă

insula s-a rotit împrejur

risipindu-se

într-un norişor verde

ne-am înlănţuit în iarbă umbrele

m-a prins de încheietura mâinii

şi cu degetele mele resfirate ca nişte petale

a nisipit praful de cretă

curcubeu între sâni

râdea tot timpul

m-a pus să închid ochii

şi mi-a desluşit

învelişul de taină al culorilor

n-am mai deschis porthartul.

nu mai ştiu

dacă

funcţioneaza

vraja

Piteşti, 2012

Zen.(Reasezare in pagina)

                                                              Foto: Dumitru Ungureanu

Am starea aia păroasă de crisalidă,

ca o piersică dată în pârg.

Parcă ceva a dospit în mine

şi se pregăteşte să spargă,

precum gogoaşa

eliberând

fluturele.

Ace îmi trec prin piele

şi împing ceaţa de gânduri

ce mă înconjoară.

Sunt acolo,

îmi intră în ochi lumina,

dar nu disting nimic.

Sinapsele duduie

iar urechile

inundate de sunetul telegrafului

eliberează ca nişte pâlnii

urzeala continuă

a curentului electric.

O vălmăşeală de litere,

ghemotoace de fire spiralate,

strălucitoare,

aşteaptă parcă

să se rânduiască

în mătasea cuvintelor.

Crescătorul de viermi în haină oficială,

verifică poziţia corectă

a piciorului de elan

în blocstarturi,

gata să declanşeze explozia

şi desprinderea din coajă.

Dacă nu am ales cursa care mi se potriveşte!?

M-am antrenat haotic,

înconjurând versantul înzăpezit

până când invariabil

m-a copleşit oboseala

binefăcătoare,

intrând în mine şi purtându-mă

la pragul trezirii

în celălalt somn.

Nimic nu mă mai leagă(nă).

Continui să avansez pe culuoarul meu.

La stânga şi la dreapta  

viermi de mătase,

devorănd frunza de dud, 

parcurg ultimii metrii

până la linia de sosire.

O ploaie mocănească

îmi inundă creierul.

Aud...

Celălalt somn

Foto: aguaparaplantas.wordpress.com

Am starea aia păroasă de crisalidă, ca o piersică dată în pârg. Parcă ceva a dospit în mine şi se pregăteşte să spargă precum gogoaşa eliberând fluturele. Ace îmi trec prin piele şi împing ceaţa de gânduri ce mă acoperă. Sunt acolo, îmi intră în ochi lumina, dar nu disting nimic.

Sinapsele duduie iar urechile inundate de sunetul telegrafului eliberează ca nişte pâlnii urzeala continuă a curentului electric. O vălmăşeală de litere, ghemotoace de fire spiralate, strălucitoare, aşteaptă parcă să se rânduiască în mătasea cuvintelor.

Riguros, crescătorul de viermi în haină oficială, verifică poziţia corectă a piciorului de elan în blocstarturi, gata să declanşeze explozia şi desprinderea din coajă.

Dacă nu am ales cursa care mi se potriveşte!?

M-am antrenat haotic, înconjurând versantul înzăpezit până când invariabil m-a copleşit oboseala binefăcătoare, intrând în mine şi purtându-mă până la pragul trezirii în celălalt somn.

Nimic nu mă mai leagănă. Continui să avansez pe culuarul meu. La stânga şi la dreapta mea viermi de mătase, devorănd frunza de dud,  parcurg ultimii metrii până la linia de sosire.

O ploaie mocănească îmi inundă creierul. Aud.

Destin Anonim. Dosarul Albastrii

Destin anonim – Dumitru Ungureanu Cronica de carte

Un istoric „de formaţie marxistă” ar defini anii comunişti ai României drept perioada maximei afirmări a spiritului naţional. Ba, ar susţine cu documente că tocmai atunci s-a desăvârşit idealul nostru de veacuri, cel exprimat poetic în cuvintele „unire-n cuget şi-n simţiri”. Niciodată ca-n comunism statul român n-a fost mai subjugat de ideea unităţii, chiar dacă părţi însemnate ale teritoriului – Basarabia şi Bucovina de Nord – se aflau sub jurisdicţia Uniunii Sovietice. Evidenţa impune: românii nu puteau pleca din ţară când şi unde voiau, nu puteau să-şi facă o casă, o cocină sau un closet fără aprobarea forurilor de resort, nu aveau dreptul nici să mănânce după poftă, nici să se gândească la prostii, iar pământul pentru care muriseră strămoşii constituia „grădină ajutătoare” dată de CAP, nu era al lor de drept. Lucruri ştiute azi, în mare parte.
Se ştie însă prea puţin cum funcţiona aparatul de control şi represiune, Securitatea, „braţul înarmat” al organului suprem de conducere. [În primele două decenii comuniste conducea Partidul; în ultimele două, Secretarul General, Ceauşescu, a cărui desăvârşită realizare a fost preluarea conducerii ca atribuţie personală (a familiei sale)]. Studiile de specialitate sunt scrise în termeni „tehnici”, proprii cercetării social-istorice, şi uneori oferă amănunte ce depăşesc orizontul de aşteptare al cititorului mediu. Opurile „de senzaţie” excelează printr-o evidentă „punere în scenă” care, în dese cazuri, ratează tocmai autenticitatea necesară convingerii cunoscătorilor, fiind abordabile doar ca lecturi ocazionale. Mărturii ale celor măcinaţi de sistem sunt multe. Puţine reuşesc să treacă dincolo de simplitatea depoziţiei brute. Nu ştiu câte cărţi beneficiază de talentul unui om de litere, fie el reprimat de condiţionări impuse sau de presiuni exterioare cărora nu li s-a putut opune. Una mi se pare a fi Dosarul «Albaştrii» – Fenomenul Piteşti 1971, alcătuită de Ion Toma Ionescu şi publicată la Editura Paralela 45, 2011. „Dosarul” se poate rezuma astfel: în urma Tezelor din iulie 1971, ghid de orientare socialistă obligatorie a tineretului, a intelectualilor, a culturii, „organele responsabile” din judeţul Argeş depistează manifestări antisocial(ist)e în felul cum trăia şi gândea un grup de tineri din Piteşti. Mulţi dintre ei aveau preocupări literare, care – în concepţia politrucilor, vezi bine – erau mai periculoase decât cele militare! Ce conta că nu se concretizaseră în texte publicate! Câteva „ieşiri la rampă” (unii din grup jucau teatru de amatori în cadru legal), şi-o singură proză tipărită, a Claudiei Duminică, prompt evidenţiată de Monica Lovinescu la Europa Liberă. Posibilitatea publicării fiind redusă, tinerilor li se părea necesară o revistă a lor, al cărei nume suna subversiv în capetele de sub caschete dotate cu bentiţă de aceeaşi culoare: „Albastru”. Dorinţă naivă, enunţată în cenacluri literare (două la număr), în discuţii la o cafea sau la vreo petrecere. Intenţiile artistice exprimau o stare de fapt: mentalitatea tinerei generaţii era conectată la ce se petrecea în lume, în Occident, şi n-avea mai deloc aderenţă la ideologia de partid. Or, asta pricepea şi nu-i convenea „organului”, care s-a pus în acţiune după cum i-a dus mintea pe şefii judeţeni. Cu avânt revoluţionar, Securitatea a declanşat operaţiunea în urma căreia câteva destine au fost frânte, câteva talente promiţătoare s-au topit în anonimat (Vasile Iordache, Gh. Cârstea, Nicolae Radu, chiar Ion Toma Ionescu). Operaţiune desfăşurată conform scenariului atent elaborat. Securişti şi miliţeni înarmaţi au surprins „în flagrant” nişte tineri care se distrau jucând poker pe beţe de chibrit. Bruscaţi şi loviţi, li s-au luat declaraţii, majoritatea dictate, au fost expuşi în public la Casa de cultură ca mostre ale depravării, înfieraţi „cu mânie proletară”, exmatriculaţi din facultate (Iordache), daţi afară repetat din servicii (Cârstea) etc. Ce-a rămas?
A rămas o carte compusă din… două cărţi! Prima este una documentară şi documentată din dosarul de la CNSAS, recuperat parţial de Ion Toma Ionescu. Printre filele declaraţiilor şi-n cuvintele rapoartelor de serviciu ale ofiţerilor implicaţi, se oferă demonstraţia faptului că Securitatea a fost, pentru România, un cancer, un factor distrugător al fiinţei naţionale, o purulenţă care, incomplet eradicată, menţine şi azi cangrena. Cine nu credea că planurile lichidării unor concetăţeni – nu mereu la modul propriu, nici duşmani ai regimului – au fost elaborate de mintea diabolică a unuia sau altuia dintre securiştii plătiţi pentru asta, are aici o ilustrare didactică! Pentru condamnarea unor tineri fără producţie literară consistentă, fără sprijin din afară şi fără măcar intenţii contrare ordinii de stat, a fost pus în scenă un „spectacol” de forţă, s-au folosit arme adevărate pentru intimidare şi bani adevăraţi pentru justificarea minciunii. „Justificarea” provenea din turnătoriile unei „surse”, nici azi deconspirate, cu fantezie aberantă, parţial alimentată de ofiţerul de legătură! Dacă s-au mobilizat atâtea mijloace într-un caz minor, se mai poate îndoi cineva ce resurse şi ce creiere au fost utilizate pentru anihilarea unui opozanţi declaraţi, ca Vasile Paraschiv sau Paul Goma? Al cărui paradox, în paranteză fie zis, se adevereşte cu prisosinţă în cazul de faţă: România comunistă era ocupată de români!
A doua carte aparţine doar fragmentar lui Ion Toma Ionescu, fiindcă include şi opinia retrospectivă a celorlalţi din grup. Este un alt document, de factură poate forţat zis literară: mărturia unui om sensibil, un „suflet de poet” urgisit de vremuri, incapabil să lupte cu sistemul, delicat ca „pasărea ceţii”. Dar… Aici este un mare dar! Omul Ion Toma Ionescu, poetul cu zborul oprit de „înfierarea” publică, ajunge controlor de calitate în uzina „Dacia”, realmente dedicat muncii sale, şi – relevant – este (ales, propus?) secretar de partid al secţiei unde lucra, chiar trimis la „perfecţionare” de-un an (cu plata integrală?), la şcoala de activişti PCR din Craiova, în toamna lui 1989! Incapabil să se opună, omul (poetul) a devenit parte a sistemului! Nu s-a mulţumit să fie doar muncitor onest, a acceptat să slujească Partidul care îl frânsese! Este dovada reuşitei re-educării. Ion Toma Ionescu are onestitatea s-o recunoască, să şi-o asume, probabil s-o şi ispăşească prin cartea de faţă…
Iniţial am crezut că subtitlul „Fenomenul Piteşti 1971” (sintagma aparţine lui Virgil Ierunca, datarea nu), pus de editorul Călin Vlasie, implicat şi el în dosarul „Albaştrii”, este o găselniţă de marketing, o idee forţată ca să dea greutate seriei de fapte şi acte ce-ar putea să pară (şi chiar sunt până la un punct) puerile. Dar Vlasie are dreptate. „Experimentul Piteşti”, petrecut la închisoarea din oraş între 1949-1952, urmărea să obţină re-educarea deţinuţilor, să transforme oamenii „vechi”, creştini practicanţi ai datinei străbune, în oameni „noi”, comunişti de rit sovietic. Sistarea (plus condamnarea ulterioară) n-a şters nici faptele, nici urmările. Urmările s-au manifestat, mai puţin violent, nu numai în 1971. Aşa cum subliniau exilaţii, în primul rând Ierunca şi Goma, românii din ţară trăiau într-o aparentă slobozenie, supravegheaţi prin toate metodele posibile şi supraveghindu-se reciproc să nu iasă din rând. „Patria” comunistă era toată o închisoare, în care se experimenta continuu re-educarea. Niciun preţ nu părea Partidului şi Securităţii prea mare pentru „a păstra unitatea, forţa şi suveranitatea” naţiei.
Ca şi cum acestea se pot păstra altfel decât în libertate!

(Publicat în revista ARGEŞ – ianuarie 2012)