Crin împărat la Capri

            

          O bătaie imperceptibilă în uşa masivă, încrustată, a apartamentului regal şi o voce, desigur pierită, se strecură ca o umbră în interiorul camerei albastre unde trona baldachinul uriaş sub care o pădure de oase de stirpe nobilă venită cu vaporul să admire frumuseţile de paradis ale insulei a hodihnit de-a lungul timpului. Ce bine că Caesar Augustus, hotelul de cinci stele, a respectat lenea seculară a monarhilor care i-au trecut pragul!

        – Stăpâne, sună cu insistenţă de două zile telefonul de la Bucureşti al premierului Ponta. Zice că vi s-a terminat şi concediul şi interimatul şi e musai să vă întoarceţi să conduceţi Senatul.

        Acu’, deontologul din mine nu-mi permite să intru la om sub baldachine! Nu ştiu dacă se consumase epilogul sau uzufructul se păstrase integru sub mărăcine, dar l-am văzut ţâşnind negru pe Crin, ca săgeata din arc, de s-a speriat lângă dânsul şi biata Jeanne d'Arc.

        – Ponta ăsta mă calcă pe nervi, n-am cuvinte! E imatur de te-apucă plânsul şi flecar. Când ai fost preşedinte interimar nu mai poţi zi de zi să fi la Senat, cârciumar. Mi-a stricat momentul, visam fascinat că m-au votat insularii, aici la Capri, împărat, şi mi-au pus coroană pe cap sub un palmier. Iniţial mă gândisem să-l urc în barcă şi pe el, să-l scap de Băsescu, să-l fac premier, dar s-a dovedit o libarcă

        Bustul gol al lui Crin se îndreptă către geam şi, privind cerul senin, se mai liniştii. Vegetaţia luxuriantă şi stâncile albe de calcar ieşeau spectaculos din apa de culoare torcuoaz a Mării Tireniene. Undeva în dreapta, Monte Solaro, cel mai înalt punct a insulei(589 m), aştepta cuminte să sporească în înălţime. Toată noaptea gândise proiectul care să împlinească rotund cei 600 de metri, ridicând pe postament statuia, spre încântarea supuşilor şi noua fală a insulei.

        Singura nelamurire rămasă era dacă în braţele sale puternice avea să ţină lupoaica sau pe Jeanne d'Arc de alături.

Desigur, va organiza un referendum să cerceteze dorinţele caprioţilor.

P.S.

Se pare că PNL-ul a luat notă şi-i pregăteşte împaratului o rulotă

Fantana cantatoare. DSC_0122.MOV

Un scafandru la Cotroceni

 

        Un scafandru Consilier de stat nu ar putea produce rumoare dacă acolo la Cotroceni s-ar afla puntea de comandă a unei nave. Chiar ar părea o întâmplare– ca să nu zic un lucru (fiind întruchipat de o persoană fizică) – cu scaun la cap. Forţată cumva expresia cu scaunul vis-a-vis de întâmplare! Doar o persoana fizică poate avea scaun(de consilier sau de palisandru?...) la cap, mai ales unul ca Onaca, puternic, sportiv, înţelept.

          Întâmplarea ar fi mai degrabă fericită pe vapor: se mai înţepeneşte o elice, se mai zgârie de vre-o stâncă stratul de scoici şi alge care acoperă opera vie, chila navei de sub pescaj. Atunci scafandrul ar putea descoperi în timp util locul sensibil, punctul G al navei predispus orgasmului la apa sărată şi, profesionist, i-ar coase un nasture sau i-ar suda un plasture subacvatic cu arcul electric, ca centură de castitate.

        Aseară în emisiunea lui Cârstoiu „La taifas” Onaca ne-a dat peste cap ideile preconcepute, convingându-ne întrucâtva că ţara este o navă iar preşedintele Băsescu cel mai potrivit comandant al ei. Referendumul pe care l-am traversat cu toţii a fost ca o furtună de gradul 7-8 şi, fără luciditatea şi verticalitatea comandantului, doar echipajul nu avea cum să ajungă în bune condiţiuni la destinaţia stabilită dinainte de armatori (Armatorii sunt unii care trag lumea de sfori).

          El poartă toată răspunderea şi faţă de marinari şi faţă de navă. La el e strategia, marea artă ţinând permanent prova pe direcţia crestei stânga-dreapta, perpendicular pe valuri şi cu credinţă în Dumnezeu.

          „Cum să vă spun eu!... De mic copil părinţii m-au dat la o şcoală germană, sunt un tip disciplinat şi organizat. Pe mare lucrurile sunt clare, căpitanul are un feeling al lui, priveşte de sus echipajul şi când nu-ţi spune nimic ori eşti prea bun ori te taie de pe listă şi te lasă de izbelişte în primul port. Dacă te dojeneşte, stai liniştit e de bine! Dacă nu te bagă în seamă, poţi avea o problemă mare!

          Se întâmplă pe mare să urce la bord marinari. Pot fi naufragiaţi, pot fi piraţi în diferite situaţii. Naufragiaţii îşi găsesc locul şi completează echipajul. De multe ori, ei rămân la bord. Piraţii scapă mai întâi de comandant, suspendându-lşi izolându-l în cală (sau într-un garaj), iau în stăpânire corabia şi seamănă vrajbă în echipaj. N-au viaţă lungă! Ori se ceartă ori scufundă corabia!”

          Aşa e când ridici sabia!

          „Domnule Onaca, te ştiu om serios şi profund, nu te-ai lăsat amăgit de beţia adâncurilor, a trecut furtuna, preşedintele comandant s-a întors la Cotroceni. Ce face? De ce tace? Care-i misterul?”, ȋl întrebă pe Onaca marele ziarist.

          "Dacă tace preşedintele-comandant, eu, ca scafandru consilier de stat, pot să constat întristat, n-am nici-o dilemă, că premierul şi celălalt pirat, au o problemă!

Notă:

M-am scufundat în adâncul textului cu uşurinţa scafandrului. La ieşire cu depresurizarea mi-a fost mai greu să pun virgulele.
Mulţumesc Domnule Robert Serban, am scăpat din vedere peştişorii grăbindu-mă să ajung la nunta Ebei ...

 

Gloriosii ani ai ratarii. Publicat Argeş nr 8.

Aurel Sibiceanu

Glorioşii ani ai ratării (XLV)

DESPRE ION TOMA IONESCU

 

Apariţia cărţii „Dosarul «Albaştri»", semnată de Ion Toma Ionescu, despre care am făcut vorbire în numărul trecut, i-a adus autorului şi recunoaştere, dar şi critici din partea unor prieteni. Bunăoară, unul dintre prieteni i-a reproşat lui Toma că nu-s pomenite în carte numele informatorilor, că acestea ar trebui ştiute, pentru a plăti măcar în acest fel, fie şi la... 40 de ani de la evenimente!

       Uşor de zis şi de făcut una ca asta, dar greu de făcut dacă analizezi lucrurile cum trebuie, adică pe nuanţe şi circumstanţe. În acest sens pun doar o singură întrebare: „La ce bun o deconspirare a propriilor prieteni, atunci adolescenţi, care au dat declaraţii în faţa organului represiv sub ameninţare şi şantaj, ei înşişi fiind apoi „beneficiari" ai acţiunii punitive?" Toma, mie aidoma, a ales calea logicii bunului simţ şi-a refuzat stările resentimentare, a preferat reconcilierea, graţia sufletească izvorâtă din zeci de
ani de frământări, de înfrângeri şi de victorii mărunte, dar temeinice. Alţii sunt cei care ar fi trebuit să plătească şi pe care să-i aducem acasă, adică în casa iertării.

       Personal, ştiu câtă obidă i-a provocat reproşul de a nu-şi da în vileag prietenii din prima tinereţe, greşitori fără de voie, ştiu o parte dintre întrebările pe care şi le-a pus despre intoleranţa unora, aflaţi chiar la vârsta când lumea se „judecă" cu măsura de aur a experienţei de viaţă. De-ar fi fost doar această întâmplare, de după eliberarea sufletească generată de publicarea avatarurilor tinereţii, n-ar fi fost mare furtuna din frunzişul sufletesc, iscată de reproşul prietenului nostru vechi. Urmează altceva, altă întâmplare care îl bagă în cămara amărăciunii pe prietenul nostruToma.

          Anul acesta i-a apărut lui Toma o nouă carte de poeme, una despre care mulţi dintre cunoscuţii săi, avizaţi în materie de poezie, sau doar iubitori de ea, printre care mă număr şi eu, au spus nu numai că este cea mai bună cartea a sa, ci că este şi una dintre cele mai bune cărţi din ultima vreme. Pentru a nu risca o apreciere subiectivă, din prietenie, voi cita un potrivit şi scurt excurs liric, făcut de d-na Virginia Paraschiv, critic literar: „Dincolo de moartea poetului întru cuvânt, drumul nu mai duce nicăieri. Omul încercuit pe pluta de piatră a lui Saramago luptă pentru supravieţuire. Pe pluta de
piatră criptată poetic miniatural, omul îşi simte limitele şi se îngroapă cu smerenie în cuvânt. Peste creaţia istovită şi irosită rămâne doar singurătatea Lui Dumnezeu (În metru antic)."

          Acelaşi prieten comun, scriitor valoros şi încă ne-receptat la adevărata-i valoare, cel nemulţumit pentru că au fost tăinuiţi informatorii, prin sofisme critice meşteşugite execută cartea lui Toma... Am citit şi răscitit cronica, am revenit asupra cărţii lui, „Bursa îngerilor", am căzut pe gânduri, ba şi în tristeţe mare am căzut... Au trecut multe zile de atunci şi ori de câte ori îmi aminteam de cronica literară a prietenului meu, nu ştiu de ce, mă simţeam pătruns chiar de un profund sentiment de insecuritate, una aproape fizică... Răspunsul mi-a venit de la un fost securist, acum câteva zile, unul cu care de multă vreme discut despre binomul „Securitatea şi cultura", discuţie care se va concretiza, sper, dacă voi avea puterea să merg până la capăt, într-o carte ce va limpezii, în oarece măsură, anii de după „Tezele din iulie 1971". „Coautorul" meu securist m-a sunat să-mi spună că a citit excursul critic, făcut cărţii lui Toma, şi că este profund marcat. „În ce sens?", l-am
întrebat. „Domnule, îmi zice, în comunism, multe cărţi aflate în manuscris, şi care urmau să vadă lumina tiparului, ne erau semnalate de informatorii pe care-i aveam „plantaţi" în edituri, ca fiind „cărţi cu probleme". Pentru a lua hotărârea potrivită, dacă să apară sau nu o carte „problematică", solicitam expertiza unor critici literari avizaţi, care ne erau persoane de sprijin. Mai mereu le ceream criticilor de sprijin să scrie referinţe bune, dacă manuscrisul merita să vadă lumina tiparului, ca să ne justificăm şi noi rezoluţiile favorabile în acest sens. Vă mărturisesc, credeţi-mă, că recenzia făcută cărţii
amicului dumneavoastră nu mi-ar fi oferit, învechiul regim, posibilităţi multe de a lăsa cartea în planul editorial."

          Prin amintirea acestei discuţii nu vreau să insinuez nimic despre recenzentul lui Toma, Doamne fereşte! Am adus aici replica securistului ca pe o mărturie, ori „bună dovadă" în sprijinul ideii că regimul totalitar ne-a transferat în subliminal elemente din instrumentarul folosit pentru reprimare. Nu poţi să nu te întrebi dacă acest subliminal va dispărea deodată cu biologia noastră, ori dacă nu cumva am transferat din el şi acelora pe care i-am crescut, educat şi instruit în şcoli...

( Text integral: http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=category&layout=blog&id=449&Itemid=104

Notă: Multumesc prietenului meu Sibiceanu că a desluşit asemeni cu mine una din nelămuririle mele, ceea ce mă încredinţează că nu sunt cel rătăcit.

Dacă cineva vrea să-şi formeze o opinie pertinentă are aici toate elementele.

Cartea:  http://free.yudu.com/item/details/496825/Ion-Toma-Ionescu.-Bursa-ingerilor.-Editura-Paralela-45

Cronica prieten:  http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=5081&Itemid=99

Drept la replica (nepublicat in revista prietenului):  http://pasareacetii.blogspot.ro/2012_05_01_archive.html

 

Lumea vazuta de Ion I. Arges nr 8

 

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=category&layout=blog&id=449&Itemid=104

 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro