Mi-a intrat apă-n pantof.Apă din Marea Nordului. A şasea zi.

             Oricât mi-aş dori, nu am timp azi de aventuri stilistice sau mai ştiu eu ce găselniţe de comunicare. De aceea am să folosesc cea mai simplă şi directă oportunitate, de când lumea a căpătat o oarecare anvergură tehnologică şi anume, am să las pur şi simplu Nikonul să vorbească.

          E bine ca părerile mele bulversate să ia puţină distanţă, să se mai sedimenteze, să-şi ia rezerva necesară de timp până să coboare într-o perspectivă rezonabilă ca să deceleze raţional cumva, transmiterea în public a spaimei că noi acasă nu trăim pe aceeaşi planetă.

            De fapt lucrurile sunt mult mai complicate şi nu e timp de analiză. Cum să vă spun aseară am ajuns de la Haga, târziu în Zwolle, centrul de-acum de comandă al aventurilor mele şi urmează să decolăm pe autostradă spre Amsterdam în câteva minute.

          Alex are joi ultima şedinţă de terapie şi va trebui să treacă o lună până revenim la o altă serie de trei şedinţe. După încă o lună Paula Bartolomeus va veni la Bucureşti. Am reuşit să strecor şi o informaţie utilă pentru cei de-acasă.

Giethoorn – mica Venetie a nordului. Ziua a cincea

          Astăzi mergem la Haga. Ieri am fost într-o mică Veneţie. Un orăşel cu multe canale de apă, cu poduri arcuite pe sub care trec gâşte sălbatice. Apropo de gâşte am văzut pe un câmp aproape de oraş cred peste o mie de gâşte. Iniţial am crezut că sunt muşuroaie pe câmp, dar câteva şi-au deschis aripile şi am privit mai atent. Mi-a spus Claudia, seara, pentru că anul ăsta au venit atât de multe, e liber la împuşcat.

          În orăşel Giethoorn nu am văzut biciclete, iar maşina a trebuit s-o lăsăm într-o parcare. Doar bărcile au aici pista lor specială de apă, care se impleteşte într-o reţea ce pare complicată dacă te abaţi de la canalul principal. Unele poduri private sunt închise la capătul de dincolo, cu porţi. La fiecare intrare, există într-un stâlp câte o cutie poştală

          Poţi înnainta însă pe fiecare pod ca să prinzi un unghi mai bun de filmare sau de fotografiat. Puţini turişti. Vremea acum e rece şi în deltă, caci e deltă aici, sunt cu siguranţă câteva grade mai puţin. Dincolo de geamurile mari şi fără perdele ale caselor, localnicii, în jurul meselor servesc ceaiul sau cafeaua şi ne fac cu mâna.

          În fiecare geam e pus la vedere un vas cu o plantă ornamentală sau un alt obiect decorativ. Stilul caselor este acelaşi dominate parcă de acoperiş. Uneori muchia acoperişului nu este dreaptă e curbată aerodinamic, precum carena unei corăbii, iar deasupra ţiglelor roşii un strat de  paie presate destul de gros pe care cu siguranţă va creşte iarba. Pretutindeni tufe de ghiocei ne dau bineţe şi ne fac semne fericite împletind de zor la rochiţa primăverii.

          Trebuie să vă mai arăt ceva într-o grădina la Steenwijk am vazut niste sculpturi ciudate. Nu ştiu de ce am avut sentimentul că şi acestea s-au născut ca sa dea vieţii un alt sens, precum în cimitirul vesel de la Săpânţa noastră.

          Mă opresc aici. A început numărătoarea inversă. Trebuie să optez: ori la Haga , ori pe blog. De data asta aleg Haga.

A patra zi. Cina olandeză

            Nu am găsit bulbi de lalele. Am fost în Tuiland raiul grădinilor, cel mai mare magazin din Europa şi nu am găsit bulbi. Bulbii ăia promisesem că-i duc unei poetese şi chiar voiam să mă ţin de cuvânt. Vânzătoarea ne-a spus ca a trecut perioada pentru a fi îngropaţi în pământ şi am ratat astfel ocazia să aduc în ţară ceva din miracolul olandez.

          Claudia a ţinut să se revanşeze şi mi-a promis că o să-mi ofere în schimb o cină numai din specialităţi olandeze. La chestia asta n-aveam cum să mai putem da rateu. Totul era calculat dinnainte până-n cele mai mici amănunte pe ore şi număr de calorii. Aflasem deja că în ţara lalelelor se beau zilnic 7-8 cafele, deci aveam de-a face în consecinţă cu un popor inteligent şi lucid.

          Masa de sandwich-uri calde de la ora unu nu creează nici o surpriză, fiecare consumă acasă sau la servici opt felii de pâine. Variază doar conţinutul ce se pune la mijloc, după gustul fiecăruia

          Între cinci şi şase, este musai masa de seară. Cu precizarea că în Olanda nu găteşte nimeni, dacă dăm la o parte excepţiile, adică familiile unde vre-un olandoi mai gurmand a făcut rost de o nevastă româncă. Ieri la piaţă, mi-a povestit Claudia, a cerut-o de nevastă unul şi pe nevastă-mea. Ea l-a privit încurcată neştiind olandeza şi repetându-i politicoasă OK. Claudia abţinându-se din râs i-a explicat olandoiului că există o verighetă la mijloc, ăla eram eu, din păcate. Cum mă aflu eu totdeauna în calea fericirii nevesti-mii!

          Întorşi de la Tuinland am oprit la un supermarket unde Claudia şi-a umplut coşul cu o serie de pachete şi cutii din plastic. Am fotografiat acolo  pulpe de porc afumate la cutii de carton. Aveai un cuţit la dispoziţie, dacă ar fi fost şi o felie de pâine ai fi putut să-ţi aranjezi caloriile.

          Fix la ora cinci pe farfuriile întinse pe masă ni s-a servit lumpia, o specialitate vietnameză vegetariană mică. Scoase dintr-o friteuză, batoanele alea de dimensiunea unui pesmete, crocante, fierbinţi, peste care am pus câteva picături de sos picant din ardei. Lumpia mică bănuiam că face parte din aperitiv.

          A urmat încă un rând de lumpia, de data asta chinezească, mult mai mare cam cât un pateu cu carne de pui. Lângă ea o salată din germeni de soia cu ardei gras şi castravete. Am consumat totul din farfurie bănuind pe bună dreptate că acela e felul principal. Dar au venit şi crochetele cu ciulama din carne de vită rulată în înveliş de pesmete. Toate trecând din cutii direct în friteuză şi scoase fierbinţi. Nicio casă fără friteuză.

          Ultimul fel, cel mai aşteptat, un sufleu de brânză şi la sfârşit ca desert  îngheţată de trei cafele. Asta cu trei cafele e numele îngheţatei.

          Nu a lipsit desigur la sfârşit ultima cafea a zilei. Intre felurile de mâncare, din pahare mari de cristal s-a băut whisky. Tot să dai cu căciula după câini! Claudia însă avea în spaţiu doar patru pisici: pe Roza, Sisi, Zuzu şi Elzus.

A treia zi. Turul oraşului

             O plimbare prin Zwolle, un orăşel micuţ de numai 100000 de locuitori, poate uşor stabili diferenţa dintre modul de viaţă al lor faţă de cel de-acasă. Am urcat în maşină ca să străbatem distanţa de câteva minute până în centru respectând cu stricteţe viteza şi celelalte reguli de circulaţie, cum  ne-a avertizat Martin, căci străzile sunt înţesate cu camere video şi e deosebit de mare riscul de amenzi. Prima uimire; în traficul destul de scăzut baza o formau bicicliştii! Oraşul respira pedalând pe roţi şi pâlcurile gălăgioase de tineri se afirmau conversând cu voci clare, puternice, între viraje şi sprinturi.

          Am parcat maşina într-o piaţă, ne-am plătit la un automat parcarea şi am pornit la pas pe străduţele pietruite, străjuite de case elegante nu prea înnalte, colorate armonios. În zidurile de cărămizi se deschideau ferestre largi prin care ochiul putea pătrunde nestingherit, neexistând perdele la geamuri. 

          E o poveste aici pe care am şi aflat-o între timp de la Claudia. Una dintre regine, într-un moment al istoriei Olandei, a pus taxă pe perdele cum şi la noi a fost taxa pe fumărit. Olandezii în semn de protest şi-au dat jos toţi perdelele. Nu le-au mai pus de-atunci. Nu se poate ştii, din cauza impozitului? Sau poate că s-au îndrăgostit de lumină. La noi cu fumul a fost mai greu. Totuşi Marga fostul ministru de externe şi actual Director ICR, susţine că noi am inventat caloriferul. Aşa o fi, poţi să ştii!?

          Cam din 20 în 20 de metrii se rezemau în suporţi sau direct pe trotuar diferite feluri de biciclete, ataşate cu paporniţe sau alte bagaje de mână, în aşteptarea stăpânilor. Fiecare bicicletă era personalizată cu ceva. O goarnă, un desen pe cadru, un briz-briz din plastic colorat agăţat, cu siguranţă util, în a-ţi recunoaşte repede în grămada formată spontan, obiectul intrat în dotarea olandezului încă de la primii paşi. Aş putea părea macabru, dar sincer mă întreb dacă nu cumva aici şi dricul e cărat tot pe biciclete?

          În imaginea următoare am fotografiat un taxi cu şoferul în pantaloni scurţi îmbiindu-şi clientele. Afară temperatura e sub 0 grade, vă spun sigur.

          Imediat la un colţ de stradă ne atrag atenţia bătăi de tobe insistând în ritmuri dezarticulate, africane parcă, şi glasuri exuberante manifestându-se liber, plenar. Am crezut iniţial că e vre-o galerie zgomotoasă îndreaptându-se către stadion, dar apropiindu-ne am surprins un grup de pompieri în uniformă ce se distrau pur şi simplu sărbătorind pe cineva.

          Nu departe, două biserici faţă în faţă convieţuiau în deplină armonie, una protestantă şi cealaltă catolică. Nederanjat, între ele funcţionează din plin un restaurant chinezesc.

          Bat clopotele de vecernie.

          Îmi atrage atenţia undeva în dreapta o clădire destul de mare în care un zidar plictisit s-a gândit, pentru recreerea propriei sale stări, să arunce cărămizile în zid, pur şi simplu. Se pare că i-a plăcut ideea şi a renunţat să le mai aşeze una peste alta. A ieşit un zid ciudat ca şi el. L-am întrebat pe Martin ce funcţionează în clădire dincolo de ziduri, bănuind că sunt galerii de artă modernă sau alt obiectiv turistic, dar el mi-a explicat că e doar un bloc de locuinţe.

          

          Coborât de pe o bicicletă ce aparţinea cu siguranţă Poliţiei, un ins în uniformă, ca un şaman, riguros, completa pe o tabletă un formular de amendă, fotografiind totodată din diferite unghiuri o maşină parcată probabil în loc necuvenit. Am rugat-o pe Cristina să-l prindă în cadru şi cu discreţia dar şi dexteritatea artistului, a reuşit.

          M-am fotografiat apoi cu Martin lângă un înger de sticlă rugându-mă în sinea mea să reuşim ce ne-am propus pentru Alex.

          Martin ne-a condus să vedem primăria. Fără opulenţă, clădirea părea că şi-ar fi dorit să rămână ascunsă în modestia ei şi să-i slujeaşcă pe alegători cât mai discret. Acasă la Martin, specialişti din primărie îi montaseră un scaun mobil care urca pe balustrada scării interioare, ca nu cumva el, bolnav de inimă, să obosească pe scări. Mi-a povestit că dacă doi dintre cetăţeni au o opinie, ea trebuie musai rezolvată şi mi-a dat un exemplu cum doi vecini au reclamat că deranjeaza zgomotul străzii ce trece prin spatele caselor. Atunci municipalitatea, între stradă şi locuinţele respective, a mutat un mal plantând copaci, astfel că liniştea este acum asigurată.

          E inutil să admit că vreodată primarii noştri ar gândi la fel.

          Am să mă opresc cu comentariile ca să las imaginile să vorbească singure.