Urma nălucii

            Dacă tot am pornit să caut urma nălucii nu pot traversa deşertul fără să scrutez întinderea de nisip. 

          Stătea Blaga aseară la Turcescu precum un Sfinx pe care nici vântul nu-l clintea în înţelegerea superioară a lucrurilor, vorbind de locomotiva partidului care este echipa PDL, pusă pe şine la alegerile recente. Şi Blaga visa cum pufăia la greu locomotiva, în scrutinurile interne astfel ca până la vară să-şi poată desemna candidatul la Preşedenţie care să-l spulbere în sufragiul poporului pe alde Crin.

          Parca deja vedea animatoarele pe tampoane drept scaun, în costume de baie, bronzăndu-se la soare şi ascultând Preludiu la după amiaza unui faun. Întinzându-şi pielea portocalie încântate şi aşteptând încrezătoare să fie dezmierdate. Muzica aleasă de noul portdrapel Adriana Săftoiu a fost adusă special pentru El, să acopere scrâşnetul infernal al roţilor de tren căci nisipul în rafale se insinuase peste tot.

          Ancuţa, Raluca, Sulfina şi Paula, toate graţiile aşteptau cuminţi să ia lumina numelui, pregătite să-l înscrie în nisipul istoriei cu trupurile lor zvelte şi fierbinţi.

          La refren, Turcescu n-a avut de lucru şi în linx, l-a întrebat pe Blaga de ce Lena Udrişte nu se vede în tren. Cu ochi trişti i-a raspuns ca un sfinx, apăsat şi rar:

           – Poate că a coborât la nudişti. E păcatul ei originar...

          – Acum înţeleg de ce candidatul întârzie, pare că s-a rătăcit doctrinar.

        

Preludiul Simfoniei lalelelor. Piteşii 2013

             A zis odată un Dumnezeu către alt Dumnezeu: „Nu te grăbi cu lucru, nu lucra prea repede.” Ca să nu existe dubii, sfatul acesta i-a fost dat lui Brâncuşi de către Auguste Rodin.

          Natura are ritmul ei pe care nu trebuie să-l tulburi iar în creuzetele primăverii, există o dată anume când lalele însufleţesc în petalele lor catifelate, toate culorile. Către sfârşitul lui martie primarul cheamă la el nişte rudărese din Malu Vânăt să-i dea cu ghiocul şi stabilesc împreună zilele de sărbătoare ale Simfoniei lalelelor.

          Anul ăsta cu aprobarea Consiliului evenimentul pică între 19-21 aprilie. Ieri în zi de duminică mi-am trimis Nikonul să cerceteze alchimia lucrurilor.

Aia de pe scară e ziarista...

          

           Cursa autobuzului special, din oră în oră, pleacă de la Teatrul Alexandru Davila sămbăta şi duminica gratuit până sus la staţia terminus, cimitirul din deal de lângă stadionul Dobrin spre bunăstarea şi comfortul pensionarilor. Ce să zic, municipalitatea s-a gândit să sponsorizeze recunoaşterea traseului intinerant spre cele veşnice, într-un proiect de mare succes. Nu ştiu dacă pe fonduri europene sau pe buzunarul plătitorului local de taxe, dar ce mai contează.

          S-a creat astfel o concordie ireproşabilă între primarele şi majoritatea votantă a pensionarilor, dincolo de patima închistării în doctrine a partidelor politice. Nici diminuarea taxelor TVA pentru alimentele de bază, sau indexarea pensiei cu inflaţia reală, n-ar fi mulţumit mai mult electoratul decât iniţiativa primarului.

          Cătă satisfacţie nemăsurată se poate citi în privirile senine ale celor care umplu în mod organizat, weekend de weekend autobuzul, ca să aprindă o lumânare nu numai pentru morţi ci, cu recunoştinţă şi pentru vii.

          La conferinţa de azi a primarului, o ziaristă mai alarmistă din tagmă şi-a manifestat îngrijorarea cum că în dimineaţa asta a zărit autobuzul aglomerat, cu doi trei pensionari călătorind agăţaţi pe scară şi că s-ar impune dublarea curselor. La care primarele i-ar fi răspuns:

          Stai liniştită duduie, jumătate din ăştia după amiază rămân acolo!...

Notă: Orice asemănare în sinergia faptelor locale, e cu totul întâmplătoare. Mai ales decând primarele nostru s-a hotărât să reabiliteze, pe bani europeni, nu blocurile ca la Bucureşti, ci locurile de veci.    

            Şi mai cred că aia de pe scară din fotografie e ziarista..

Viaţa digitală de după moarte

                

 

                "Astăzi (n.r. - joi) lansăm o nouă funcţie care facilitează posibilitatea de a spune Google ce vreţi să faceţi cu datele dumneavoastră digitale dacă muriţi sau nu mai puteţi să vă folosiţi contul", a explicat gigantul american al internetului într-un mesaj publicat pe unul din blogurile sale oficiale, scrie Agerpres.          

 *

           Să ne pregătim viaţa digitală de după moarte!

          Amicul meu Google, cel care nu mă are la inimă şi m-a pus la index (continui să mă vait ca o babă pentru suspendarea pe nedrept din Google+...), a mai scos din pălărie un iepuraş, o idee de geniu care aleargă de ieri sprintenă pe câmpiile blogosferice adăugând o funcţie nouă vieţii de după moarte.

          Am posibilitatea acum, datorită funcţiei celei noi încorporată într-o serie de servicii precum; serviciul de mesagerie Gmail, serviciul video Youtoube, albumele foto Picassa, reţeaua de socializare cu pricina, Google +  şi serviciile de stocare şi distribuire de fişiere Drive, să-mi gestionez din rai destinul în literatură. E mult mai important să tratez cu Google, bag seamă, decât să-mi pierd timpul cu Dosarul de intrare în Uniunea Scriitorilor. Şi aşa anul ăsta e austeritate deplină.

          Poţi să-ţi alegi dacă vrei să ţi se distrugă opera după trei, şase săptămâni sau un an de inactivitate şi cenuşa să o donezi la bibliotecă. Varianta asta e valabilă mai ales pentru cei ce-n timpul vieţii au publicat prea mult.

          Dar noi ăştilalţi, interzişi şi înnainte şi după loviluţia din decembrie 89 de revistele oficiale, şi mă refer strict la spaţiul cinegetic argeşean bogat în mistreţi, avem altfel de perspective. (Alo apreciază cineva că nu le-am  denumit!?...)

          Personal optez să fiu cât se poate de activ pe frontul posterităţii.

          Am o singură problemă de depăşit şi anume, cum o lămuresc pe nevastă-mea, când o fi la o adică, să-mi pună la căpătâi lângă bănuţul pentru Karon să trec apa Stixul şi telefonul mobil, să pot expedia şi primi emailuri.

          Prevăd că o să dau de dracu când Google îmi va lua dreptul la cenzură.

          Dacă cenzură nu e, nu e literatură!

Întristarea Oltchimului

           Sunt sub impresia teribilului meci de la Budapesta. Cât de nedrept poate fi sportul câteodată. La fel ca viaţa. Hambalistele de la Oltchim au luptat ca nişte zeiţe şi a lipsit atât de puţin ca să-şi împlinească destinul, meritat cu prisosinţă. Invingătoare dar nu zeiţe. Hazardul s-a dovedit mai puternic şi a jucat cu unguroaicele în echipă.

          Formidabilă încleştare şi repet, nedrept sfârşit. Nu caut explicaţii unde nu sunt. N-am să aduc în discuţie nici gena, nici blestemul, nici îndoiala ce ne roade pe dedesubt ca naţie căci, e suficient să citeşti provenienţa antrenorului şi a jucătoarelor şi realizezi că explicaţia ar deveni mincinoasă.            

          Spun doar atât aşa a fost să fie!

          Dar mai departe şi aici cu adevărat e problemă românească, mai are cineva răbdarea să o ia de la capăt? Unguroaicele au pierdut şapte finale până acum şi nu s-au destrămat. 

          Prevăd că noi...

          Cât m-aş bucura să nu fie adevărat!