Ion Toma Ionescu – poezia, ceară a mierii
Cronica volumului „Ceară și miere”, editura Grinta, 2017
de Romeo Aurelian ILIE
Ion Toma Ionescu este o prezență cât se poate de complexă și mai ales
dinamică în peisajul literar românesc. Poet, prozator și cronicar, toate
cu normă întreagă, el este prezent la mai toate evenimentele culturale
majore, oferind uneori chiar iluzia ubicuității. Cea mai recentă carte a
sa, volumul de poeme „Ceară și miere”, a apărut la editura clujeană
Grinta, în anul 2017, în colecția „Poezia Vie”, marcă înregistrată a
Asociației Culturale Direcția 9, coordoantă de poetul Adrian Suciu.
Volumul „Ceară și miere”, compus din două cicluri poetice, primul
purtând titlul omonim al întregului, cel de-al doilea, denumit în
spiritul Centenarului Marii Uniri, „astăzi scriu despre patrie”, se
prezintă ca un regal de poezie, oferind cititorului, de la început, până
la sfârșit, plăcerea de a se delecta cu metafore subtile și cu imagini
poetice dintre cele mai rafinate.
Ciclul „ceară și miere” începe cu
o artă poetică în adevăratul sens al cuvântului, poetul exprimându-și
convingerea că poezia vie va sta întotdeauna sub pecetea divinului, a
acelui verset ioaneic: „La început era Cuvântul”, extinzând inclusiv
dogma despre întruparea Logosului divin, deloc eretic, la planul plenar
al lumii: „nu eu sunt/ cel care a împărtășit/ această taină/ căci însăși
el/ întâi a rostit/ apoi și-a dezlegat/ păsările gândului/ să prindă
înțelesul/ vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/ binecuvântându-le//
cuvintele sunt ființe”.
O altfel de artă poetică se dovedește a fi
și poezia de inspirație niponă, „haiku”, în care ni se dezleagă taina
titlului: „sumă de poveri/ încovoiată sub nopți/ ceară a mierii”.
Așadar, în concepția lui Ion Toma Ionescu, aceasta este poezia: ceara
mierii, înțeleasă ca acea parte solidă, având mai degrabă valențe
practice, fiind folosită atât în ritualuri și cult, cât mai cu seamă în
rețetele leacurilor trupești, ce se împletește până la momentul
decantării, cu mierea cea dulce, provocatoare de extax. Altfel spus,
poezia trebuie să fie și dulce ca mierea, dar mai cu seamă utilă
sufletului cum ceara trupului. Și tot din acest tristih mai înțelegem că
poezia este rodul unor poveri ce încovoaie sufletul poetului sub
pecetea nopții, adică a îndoielii, a slăbiciunii, a durerii, a tot ceea
ce este mai uman cu putință.
De altfel, în poemele lui Ion Toma
Ionescu, printre cele mai des întâlnite imagini se numără „ceața”,
„fumul” sau „visul”, toate vorbind despre aceeași stare de suspendare
perpetuă între abstract și concret, între vis și realitate, între dilemă
și certitudine.
O altă prezență constantă în lirica acestuia, o
constituie moartea, care se bucură însă, sub pana poetului, de o
înfățișare exotică cu ușoare tendințe erotice, ce denotă pe de o parte
fascinația pe care o trezește în mintea acestuia, în veci nedeslușita
moarte, iar pe de altă parte, disponibilitatea lui de a flirta cu
aceasta, în scopul parșiv, dar mântuitor, al zădărnicirii ei : „nu-mi
îngăduiam/ să mai privesc miezul încins/ al astrului zilei/ mă încălzeam
la palida lună/ pipăind/ coapsele lucind reci/ ale negresei// mă
credeam tânăr/ și m-am trezit/ într-o bună zi/ fără vârstă”; „o negresă
tânără/ se înflăcăra/ obraznic în aer/ lepădându-se de hanțe/ dansa din
buric // șișul meu/ cu tăișul în jos/ se trezise/ în prăsele de os.../
ardeam la foc mic// i l-am răsucit de teamă/ morții sub piele.../ cu
zăpadă am șters/ sângele pe lamă/ și-am fugit// ea ținându-se de stele
mă striga/ duios/ poiete/ cu ce ți-am greșit”.
În lupta sa cu
moartea, care este de fapt lupta cu însăși viața, poetul Ion Toma
Ionescu își ține aproape o seamă de aliați de nădejde, care sunt
prietenii poeți. În paginile acestui volum, el dedică o serie de poeme,
unor poeți- prieteni apropiați: Elena Katamira, Dana Toma, Adrian Suciu,
George Mihalcea, Eugen Pohonțu, Emil – Iulian Sude. Dar, poate cel mai
frumos poem-prietenie, este cel dedicat poetului Lucian Vasilescu:
„vasilescul ăsta lucian/ dumnealui/ e un fel de/ brâncuși/ poartă barbă/
ca el/ și scapără/ înalt/ cu dalta/ cuvintele/ deschizând/ în piatră/
porți spre cer// vasilescul ăsta lucian/ și-a cioplit/ din sufletul/
dumnealui/ fără grabă/ pe masa/ tăcerii lui/ viața lui// dragostea lui/
într-o casă/ cu pereți”.
În cel de-al doilea ciclu poetic, „astăzi
scriu despre patrie” poetul ne surprinde cu o serie de poeme
patriotice, dar de un patriotism subtil, abia sugerat de prezența unor
cuvinte cheie cu puternică valoare de simbol, nu la modul naționalist –
extremist sau patriotard – patetic, tonul fiind unul mai degrabă suav,
intim, ca și cum poetul și-ar alinta țara, nu în văzul lumii, ci în
cămara sufletului său, unde nu uită să-i pomenească nici pe cei prea
devreme uitați: „astăzi scriu despre patrie/ cu lancea unui steag/
scrijelesc/ anul 2017/ pe marțipanul/ unui tort/ ornat în trei benzi
vderticale/ roșu – galben – albastru// tricolorul este al patriei/ și
tortul al fiicei mele/ ce poartă numele/ sfântului andrei// (...)// e 1
decembrie/ patria își scoate/ ia subțire/ din odaia bună/ cu fotografii/
de familie/ atârnând/ pereții de cer/ și o îmbracă/ peste sânii goi//
(...)// la colectiv au venit/ cu lumânări/ în mâini/ tații și fiii lor
îngeri/ să vadă câmpuri/ de sângeri în foc/ de iarnă/ înfrunzind”.
Poezia lui Ion Toma Ionescu nu se cere analizată critic, din punct de
vedere stilistic sau estetic, deși nu duce lipsă nici de metafore
puternice și nici nu trădează vreo lipsă de siguranță a penelului, cum
ar fi și absurd să se întâmple, dată fiind experiența de câteva decenii
în arena literelor a autorului. Ea se vrea însă descoperită mai ales la
nivel... grafic. Un ochi bine șlefuit, va observa de bună seamă că
poemele acestuia au deseori imaginea unor coloane, ca cea a infinitului,
a lui Brâncuși. Zveltețea lor, dată de versurile scurte dispuse ordonat
unul sub celălalt, precum și diafanul dat de cuvintele folosite, atent
selecționate dintre cele mai subtile și mai sublime cu putință, vorbesc
de la sine despre tendința poetului spre transcendență, spre zbor, spre
cer, spre acel tărâm magic și sacru, unde nicio taină nu va mai rămâne
ascunsă.
Așadar, poetul Ion Toma Ionescu rămâne unul dintre
seniorii poeziei românești contemporane, provocând cititorilor o reală
plăcere cu fiecare nou volum de versuri publicat.
Azi am finalizat o nouă carte de
proză scurtă şi tablete. Este motivul pentru care am lipsit în ultima vreme de
pe facebook. Dacă fără falsă modestie ar trebui să apreciez ca la maternitate
noul născut, în tiparele mele l-aş încadra lângă Guşterele, de nota zece. Dar
ce editură se oferă să-l preia, să-l spele de păcate în biserică?... Cine-l creşte,
cine-l învaţă să vorbească, în ţara în care premierul nu ştie să citească?
