Traversând Valea Plângerii

Când ai călcat fără să vrei neapărat în Valea Plângerii, alergând un iepure care ţi se pare că se joacă de-a v-aţi ascunselea cu tine, ţopăind dintr-un tufiş în altul, te enervezi, fără să bagi de seamă că ai ajuns într-un teritoriu interzis de unde nu te mai poţi întoarce.

Nu şi atunci, se pare, când te numeşti Simona Halep, te-ai afundat în adâncul pădurii, simţi cum te pândeşte întunericul, te linişteşti şi începi să-ţi aduci aminte vorbele pe care ţi le-a spus calul… Te agăţi de ele, lăsând iepurele în plata Domnului şi urmând ghemul acela mic şi galben care îţi sare în faţă, pe urmele lăsate în atâtea mii de ore de antrenament, şi ieşi în liziera pădurii cu zâmbetul larg şi luminos pe care ţi-l dă bucuria de a izbândi.

Aşa a fost aseară la Miami în partida de vânătoare cu unul dintre iepurii Wang. Nu e prima oară când Simona se întoarce cu faţa la joc în set decisiv de la 1-5! Rezultat final 6-4/ 7-5(1-5!)/

SIMO, în semifinala cu Karolina Pliskova, ai grijă ce faci, că suntem toţi cardiaci…

Evenimente la Detectiv literar

În definitiv Firiţă Carp ne-a obişnuit să producă evenimente, că de-aia e Detectiv!...

                                             *

Autorul celor 36 de zile, un prieten al meu vrăjitor al cuvântului, Florin Dochia, şi un bun  cititor de contor, prin cronica sa, Daniel Luca, un alt prieten al meu de la Timişoara, m-au incitat deja să descopăr punctul de inflexiune al Lilithei, între infern şi paradis, între mierea luminii şi ceara întunericului, între refuzul docilităţii, şi blestemul libertăţii iubirii. 

M-am decis să ajung la referendum. Votez cu Lilith! Nu mi-e frică să călătoresc cu ea. Eu Jumătate de iepure  şchiop, ea jumătate de stea...

https://www.facebook.com/events/298999530777670/?notif_t=plan_reminder&notif_id=1553677196277962 

Întâlnire cu Nicolae Breban în Cluj la Conferinţele Tribunei

Prima zi

Am văzut un vulcan clocotind, a cărui măreţie lumina cerul în jur. Era atâta consistenţă şi energie în vocea-i tunătoare, încât, părea că în marea lui încleştare se luase de piept cu Dumnezeu. Dincolo de masă, un biet critic, de fapt un critic bun, împietrise acoperit în norul de cenuşă şi scrum. O statuie carbonizată cu un câine încolăcit de frică între picioarele sale.

Mi-a venit în minte oraşul Pompei în zădărnicia ultimelor clipe de viaţă şi, în piaţă, urcat pe soclul cel mai înalt, nevoind să fie întrerupt, oratorul Nicolae Breban, vorbind despre Friedrich Nietzsche şi opera lui, în van, unor statui…(Trebuie să precizez mi s-a atras atenţia mai târziu, că atunci când treceam în revistă statuile, Marian Ilea, nu se afla acolo.)

A doua zi

S-a lansat Frica. Romanul recent de la Tracus-Arte. Frica de Breban de cu seară – se risipise. Era în plan o zi de primăvară însorită, fără strelice de nor. Vezuviul înverzise şi din coasta lui Nietzsche încolţise un Breban mai Brebenel, mulţumit că vorbitorii de faţă l-au ales pe el, la borna 85 de viaţă, „cel mai mare prozator după al doilea război mondial”. Apoi şi-a luat în stăpânire discursul, dens, lucid, consistent şi ne-a luminat, cu asupră de măsură, ce i-a lăsat moştenire lui, marele Decebal. Nu cuvântul, nici istoria, nici religia, darul a fost pământul!... Adăpost pentru viaţă şi pentru moarte. Noi n-avem frica, prin urmare, că mai departe vreodată  ne va fugi pământul de sub picioare!...

În tren

Am început să citesc romanul. Vulcanul îşi arăta iar măreţia, răsturnând planuri, rostogolind  idealuri… Simt cum vagonul se umple de lavă, legănat ca o navă pe valuri…

Consideraţii inconfortabile

Am văzut un vulcan clocotind, a cărui măreţie lumina cerul în jur. Era atâta consistenţă şi energie în vocea-i tunătoare, încât părea că în marea lui încleştare se luase de piept cu Dumnezeu. Dincolo de masă, un biet critic, împietrise acoperit de norul de cenuşă şi scrum. O statuie carbonizată cu un câine încolăcit de spaimă între picioarele sale.

Mi-a venit în minte oraşul Pompei în zădărnicia ultimelor clipe de viaţă şi, în piaţa centrală, urcat pe soclul cel mai înalt, nevoind să fie întrerupt, NICOLAE BREBAN vorbea despre FRIEDRICH NIETZSCHE şi opera lui, în van, unor statui…

Sărbători ale clipei când trăind intens nu te poţi supăra pe zei!

La mulţi ani sărbătoritului Tribunei şi al literaturii române!

Miami. Dreptul la joacă

Povestea cu droșca plină cu pepeni – care s-a oprit pe marginea drumului, și omul care mânase caii, muiat de suliţele fierbinţi ale soarelui, se urcă sǎ pună capul sǎ se odihnească deasupra pepenilor, ce păstraseră oleacă de răcoare – nu se potrivește întrutotul, întâmplărilor din anul acesta ale Simonei Halep!

În primul rând cetitorule, să-ţi dau vestea rea că ea se odihnea pe șosea, o autostradă cu 10 benzi, pe care dirija şi da amenzi deduc, ministrul Cuc de la estradă. Avea o  limuzină nu o droșcă, ci o bijuterie pe motorină. Iar pepenii nu erau pepeni, dar nici ouă de la vreo cloșcă, ci mingii de tenis galben-portocalii. Nici în vis biluţele alea elastice nu ţineau umbră pe planetă, că erau vii și orgiastice când se izbeau de rachetă.

Extrapolând, am putea sǎ-i redăm Simonei la Miami rolul îngerului, iar Serena poate fi fără îndoială un împieliţat mai mare. Ele două au tras fiecare pe partea ei din greu să revină la-naintare. Dumnezeu pare ca nu mai vrea puştoaice în finală.

Când omul se trezi, ca după boală în droşcă – din lună picat – era deja în tribună teleportat. Ce sǎ mai înţeleagă săracu? Și o dată s-a luminat ca după ploaie. La dracu, fie și-un lup mâncat de oaie!...

Hai Simona! De la capătul rândului şi cu literă mare! Eu tot mai cred ca eşti în stare.