Copertă în proiect

Curtea largă din fața bisericii, de obicei generoasă cu umbra, coborâtă pe crengi din frunzișul stejarilor înalți și din cetina brazilor, lipită în iarbă și fixată de tulpinile copacilor, abia de mai făcea față pâlcurilor de legionari venite din satele vecine, care nu mai avuseseră loc în biserică. Se înverzise parcă și ea, umbra, strivită între verdele frunzișului de deasupra, verdele ierbii și agitația celor îmbrăcați in cămășile lor verzi, cu diagonală și pistol la șold, ce parcă nu mai aveau răbdare să aștepte.

Înăuntru, în biserică, aerul devenise aproape irespirabil. Slujba era pe sfârșite și urma partea cealaltă a spectacolului, cea care trebuia să înalțe evenimentul ca un corolar la rangul de nuntă legionară.

              Doar Tobârlan în portul lui alb de țăran(și  mireasa), făcea notă discordantă acolo în față, în strana lui, prima strană de lângă altar, spre răsărit.

Și mireasa, și el rămâneau încruntați. Fiecare în propriile griji. Popa Gheorghe nu îndrăznise să-l roage să lase strana unui invitat. Nici n-avea cum! Era socru mare! Îi citise deja sictirul în tăișul ochilor.

„Oare băieții lui nătăfleți n-or fi văzut? Casa asta vopsită verde, că e numai fațadă?... N-are pereți, n-are acoperiș!...” gândea ăl bătrân.

X. O antologie de autor. Ion Toma Ionescu

50. tropar

băut-am apa sfinţită întâiul

și înnoită pare sǎ fie faţa lumii

m-am bucurat de taină

întru hristos și-mi simt

trupul curăţat

de păcatele cele multe

cugetul e ca un drum deschis

mă arunc în vâltoare după cruce…

subţire ca peștele și ca el

de ager prind crucea

apoi din casă în casă

o înfăţișez cu smerenie

celor care-mi deschid

ion mi-e numele

şi v-am adus un tropar

mănunchi de busuioc

înmuiat în apa sfinţită

a iordanului

 

51. nordul de literǎ

 

ţin aproape linia sinuoasă

a valului înotând pe spate

cu branhiile

sincronizate la tastatură

fiecare literă pare

o gură de metrou

prin care se resorb

în plămâni

călătoriile

expiraţie-inspiraţie

în ecou...

 

au urcat în tren

şi gările din care am plecat

pilotez un vehicul amfibie

halou

scufundat

într-un ocean de absint

nor de argint

cǎlǎtor

prin gǎurile negre...

 

mi-am luat oraşul

grădina publică

străzile pavate

cu piatră cubică

pădurea

în delirul culorilor

claxonul salvărilor

răsturnat în holul

cinematografului lumina

în însângerata iarnă

când ne-a crescut brusc

adrenalina

şi la spitalul judeţean

s-a tras

într-un cetăţean...

 

retras

în crevasele tastaturii

îmi feream oasele

de glonţul

ce mǎ putea atinge

prin geam

 

52. pǎdurea scufundatǎ

 

m-am războit cu o caracatiţă

jucându-mă cu focul

braţele-i întinse

prin tavan şi pereţi

au rupt vălul albastru

 

aveam prieteni fete băieţi

împleteam cuvinte din ţipirig

nu eram un sihastru

insipid

 

delimitând locul

cu sârmă ghimpată

caracatiţa m-a împroşcat

cu cerneală și frig

am văzut atunci

pădurea scufundată

 

53. poem uitat

 

dinspre nord vin cuvintele

soldaţi în refacere

obosiţi sub pielea lor transparentă…

în sângele gros coclit

în loc de steaguri

bandajele albe abia mai fluturǎ

pâlcuri pâlcuri

în propria umbra

 

se așeazǎ pieziș

potrivindu-și timpul

dupǎ mușchiul copacilor

și sunetul cornului

dupǎ clopotul mut

soarele însemnat de suliţi

se zbate la capǎtul zilei

doar nordul nu minte

 

literele ies în lumina

lǎptoasă ca râmele

calea lactee e un câmp arat

în urmă păsări de noapte

răscolesc brazdele

54. lebede albe

 

oase albe de voievozi

sub clopotele

mânăstirii dorm

lustruite

în clepsidra veacurilor...

 

rareori tulburate

de vânturile nordului

se trezesc în tăcere

mișcă lespezile ferecate

ale nopţii

și se strecoară

ca-ntr-o părere afară

cu gâturile lor înalte de lebădă

 

cu chef de plimbare

dau o raită în sus și-n jos

albind asfaltul

căii lactee

apoi ascultă uimite

...tot mai stins bate în toacǎ

inima crucii

flǎcǎrile comorilor

nu mai joacǎ pe munţi

munţii tot mai tociţi

și uriașii

mǎrunţi...

 

55. nord de stea

 

recunoşti că ţi-am spus fiule

să bei apă doar din fântâna

pe care-o cunoşti

altfel s-ar pierde-n nisip

umbra ta verde

precum coaja de nuci

într-un răboj fără chip

 

nu ne e dat să murim

de mai multe ori

nu știm ce-am face

cu mai multe vieţi

transhumăm lerui-ler

cu pădurea de cruci dinapoi

și-nainte cu pădurea din cer

 

când va bate clopotul în dungă

ai să simţi tropotul cailor

însoţind paşii tăi clătinaţi

treci o singură dată prin strungă…

ei toţi se vor strânge bărbaţi

de pe văile lor pe valea ta

tu cu fiul tǎu crud de mânǎ

vei desluși în fântânǎ

nordul de stea

 

56. mlaștinǎ alba

 

suntem o ţarǎ tristă

o ţară nu un popor

popoare s-au mai văzut

călătoare prin deșerturile roșii

 

strǎmoșii în munţi

i-au păstrat vie fiinţa

bărbaţi asprii bărboși

n-au încercat umilinţa

 

dǎdeau roată cu privirea

de la sud către nord

cu credinţa în inimi

și sabia curbată la șold

la lună plină coborau zările

scuturându-se de pietre

și se primeneau răsolind

tăciunii  din vetre

 

reveneau pe munte cu zorii

luînd cu ei de izbavă

mirosul de femeie al pâinii

și pentru zei ulciorul cu otravă

 

descenușate de suflete iubitele

își spălau trupurile în apa norilor

și se-ntindeau la rǎspântii

mlaștină albă – cuceritorilor

 

57. patru cǎlǎreţi

 

sunt steaguri

pe fundalul imaginii

patru călăreţi porniţi spre nord

îşi scutură colbul

în colţul paginii…

coborâţi din şa

clatină umbra unui copac

întinsă ca o apă stǎtută

 

de atâta mers

le-au încolţit unghiile

scormonesc locul în iarba uscată

dacă au norocul sub cazma

va ţâșni izvod

 

şi zăresc în oglindă cele patru zâne

dansând în aburi

au feţele acoperite

cu maramă şi pe umeri

aripi de fluture

corpurile lor scrise cu litere albe

îşi fac vânt şi se despletesc

de parcă ar fi

ierburi vii

 

ritmul devine mecanic

trompeta cade ca o secure

sprijinită de aer

se izbeşte de copacul

ce rămâne drept –

cu noaptea prăvălită

peste tot…

IX. O antologie de autor. Ion Toma Ionescu

44. semn de carte


viaţa e
dinaintea mea
lunecând în nisipul albastru al ierbii
om de vânt
fără chip
crescut din trup

efigie
în care timpul
a nivelat
reliefurile

filă de carte
scrisă de înger
împingând roua
în hieroglife suspendate
şi înflorind aerul
precum coarnele unui cerb

la capătul zilei
noaptea muşcă din carne
literele se întorc
împletind pe trup
o cămaşă de zale

sufletul flacără
se zbate în colivie
nevăzută ca o floretă
pasarea ceții
puncteazǎ-n asalt

tuşe cu trandafiri
galbeni

45. porthartul cu dragoste

ţin în porthart
o bucată de asfalt rulată fin
covoraşul meu fermecat
cât un petec de cer senin

mi l-a dat zâna
odată cu creta
(creta aia superdotată
prindea culoare după gând)

pe covoraşul întins
înşirase şotronul
şi fără griji ţopăia
urzind razele

m-a învăţat să desenez
în jurul gleznelor
am trasat cu albastru
conturul unui lac

apele s-au ridicat în genunchi
atunci am desenat o insulă
insula s-a rotit împrejur
risipindu-se într-un norişor verde

ne-am înlănţuit în iarbă umbrele
m-a prins de încheietura mâinii
şi cu degetele mele răsfirate
ca nişte petale

a nisipit praful de cretă
curcubeu între sâni

râdea tot timpul
m-a pus să închid ochii
şi mi-a desluşit
învelişul de taină al culorilor

n-am mai deschis porthartul
nu mai ştiu dacă
funcţionează vraja

46. dealul morii

din dealul morii
ţipătul înfundat al zăpezii
spre strada mare
a spart direct în mine

un accident grav stupid
uniformele
se calcă în picioare
nu se mai disting
politiştii
de brancardieri

pe asfaltul încins
pompierii
cu tulumbele
împroşcǎ zăpadă artificială
ştergând urmele…

ca la un semn
au descins
îngerii
desenând
cristiane pe schiuri
şi ţesând
cu lămpaşele lor
beteală de argint
traversându-mă
de parcă
sângele meu
ar fi devenit pârtie...

atâta a nins
înfundat perfid...
pe sub unghii a răbufnit
mirosul de fân răscopt
proaspăt cosit

47. psalm

a privit împrejur cumpănind
iscusitul meşter
cerul cu focul luminătorilor
apele şi pământul cu verdeaţă
lucrul era bun

şi-a împreunat mâinile
şi-n rugăciunea lucrării sale
l-a zămislit pe om după propriul chip
dându-i duh
scrie scriptura

şi-a mai trecut o zi
dar şi o noapte
cum să laşi pradă omul
singur să păzească via

cu grijă mare a scos o coastã
din somnul lui
şi a străpuns cu ea
bulgărele albastru storcând deasupra
boabe de rodie

îi plăcea cum se împlineau
în căuşul palmelor
rotunjimile coapselor
şi ascunzişurile femeii

astfel a fost seară
cerul apele şi pământul
s-au ostoit traversând
împreună ispitele nopţii

în dimineaţa celei de-a opta zi
i-a poruncit omului
cu gândul curat
toate zilele vieţii lui
să-şi zidească femeia în iubire
şi înluminându-se
s-a depărtat

48. întoarcerea

bunicul trebuia să plece la cer
aşteptând luntrea verifică din listă cu îngerul
obiectele necesare călătoriei
carnetul de însemnări
bănuţul de argint tabachera
paharul cu whisky şi
fotografia aia îngălbenită a bunicii
cu calul în faţa prispei
mâncându-i din palmă covrigi de buzău

şi dintr-o dată se lumină ieşind din buimăceală
uitase gheaţa
cum să-l cinstească în poartă pe sfântul fără
gheaţă-n pahar...venise şi caron … să aştepte
mergem după gheaţă

49. acoperişul cerului

nici nu apuca soarele să-şi spele-n rouă sudorile
nopţii când pleca la muncă
ciocanul canciocul pentru smoală foarfeca de
tablă găleata scripetele aşteptau de cu seară în sacul de
rafie

ţigara în colţul gurii scotea fum…

la prânz mormăia ,,cu răbdarea treci marea”când
îl strigam
fără vapor în mintea mea puţine şanse...
de la un timp ploaia grozavă şi-o ameţeală îl ţinea
de pat până-ntr-o zi când zise ,,tu mărie să-mi aduci
sacul urc musai că s-a spart acoperişul ăl mare şi

dumnezeu n-are răbdare…”

VIII. O antologie de autor. Ion Toma Ionescu

lupta cu umbra


eu şi umbra mea
am decis să rămânem pereche
cât timp parcurgem
pe firul apei
drumul în peşteră

(e o alegere prestabilită
singura
numai că optând
în libertatea deplină a deciziei
l-am stârnit pe dumnezeu
liberul arbitru
ce stă între noi
cu privirea oarbă şi imparţială
cumpănind apele)

ne sprijinim unul pe celălalt
în întuneric acum
ea stă cuibărită ca un ghem al fricii
în mine
încărcându-mă cu ioni negativi q
şi pompând neîntrerupt
prin cele 12 meridiane

…o uzină electrică
în vârf de sarcină
irizând scheletele
albe fosforescente
stalactitele timpului
stâlpi fragili
de susţinere

la capătul drumului
pe dedesubt
în lumină
sprinţară ca o veveriţă
umbra sare înaintea mea
şi în jurul meu
ţopăie aruncându-mi
priviri protectoare

călcând uşor furnicile
şi nisipul
şi se hlizeşte mirată
de puţinul ascunziş
care mă încape
în nămiaza arşiţei

virus

rămâne aerul
atârnat de inele
precum căldări cu mortar
balansând pe schele

nu mai pui bază
pe scripeţi
şi nici pe poduri
apele sunt dezlegate în noduri

şi-n clorofilă verdele
dansează eteric
precum balerinele
pe muntele sferic

golit de ziuă
cerul în noapte
zdrobeşte-n piuă
stelele coapte

gold gold
gol pustiu
spiritul apusenilor
apriori târziu...

în mireasă dospeşte
un viitor criminal
sămânţa virusului
colcăie într-un portal

îmi ies din mire
dumnezeu ipocrit
îmi dă de ştire
că n-am murit

octombrie, văduvă tânără

octombrie
văduvă tânără
descheindu-şi cerga de ploi
a scăpat din zăgazuri
izbindu-mă

cu braţele slabe
descărnate de frunze
mă încleştez
de coama de murg
a dorului

cerul se clatină
şi-n ochiul înceţoşat
vânătorul
îşi pierde
şoimul

mă las în genunchi
parcă picioarele-mi
se scurg
în două
firave ape

înfrigurat
o descopăr
goală cum o lăsase
dumnezeu
când îi murise omul

i se-mpliniseră pulpele
şi şoldurile
îmbiau doldora
de parfumul
merelor…

încălzire globală

niciun protest nu surpă cerul
viaţa se prelinge pe buze
sevă a unei căpşuni strivite…
un tsunami izbind
inima verde

cuvintele curg sângerii
gesturile se descompun
în imagini de lumină frântă
cu fiecare greşeală
învrăjbim îngeri

strigătul e un carusel sublim
şi explozia...
de explozie incumbă
adăposturi antiatomice
toţi murim

femei goale
cruci albe
în cimitire
militante greenpeace
se aruncă în valuri

…gândesc sigur
am o problemă
(şopârlă întinsă la soare
pe plaja unui ochi
deschis timpului)

mă retrag apoi
în aşternuturi curate
alergarea în doi
e ca fericirea
tâmpă

îţi ating sânii
pe rând
grijuliu cum atingi
trăgaciul
unui pistol

trebuie sa fim
radicali...
în puterea nopţii
cântă
o pasăre

la far valurile
se sparg
în bar se ia
ultima comandă
amice nu strica zarurile...

ţi-e scris
lumea verde se va răci
ia-ţi minţile de pe mine
ţi-e scris
lumea verde se va răci

au ieşit pictorii la miting

au ieşit pictorii la miting
jerpeliţi cu bărbile lor soioase
mătură caldarâmul de frunze

s-au coborât de pe ziduri
lunecând din icoane
umbre de sfinţi

autorităţile au fost surprinse
dispăruseră din păduri
toate rezervele de clorofilă

în catedrala lunii noiembrie
e deja dezmăţ
a dat strechea-n culori

au ieşit pictorii la miting
în loc de portretul dictatorului 

agită nuduri cu ochi de smarald scurşi

de parcă s-ar fi răsturnat
pădurile în găurile negre
din orbitele lor de urşi

fleur de marronnier

când trupul îmi va fi
golit de umbră
nu voi mai iubi
cuvintele ard jucăuşe
flacără pe ceara
lumânărilor
pentru morţi pentru vii

se caţără
ca vrejul lumina
pe uluci
şi-apoi coboară-n noapte
molcom
gardul
înserării

înăuntru-n mine
sub creasta unui ţipăt
un lanţ de îngeri
surfând
se prăvălesc
în danţ
ca o avalanşă

pârtieeeee
strigă în delir
lunecând
pe planşă
întâia îngereasă
fleur
izbindu-mă
cu parfumul
de maronier

respir…

(Din volumul Bursa îngerilor)

Reclamă mascată

Scriam pe 16 august anul trecut:

Domnule/Doamnă,

         

Aş vrea să vă propun o afacere frumoasă din care dumneavoastră aparent nu câştigaţi nimic, în afară de stimă din partea mea şi poate a altor doi-trei confraţi. E o vară păcătoasă!... Covidul SARS-Cov-2 ne-a mascat pe toţi, înstrăinându-ne şi distanţându-ne între noi şi raţionalizând berea de la terasă. Gureş fiind ca meserie de bază, folosesc  de data asta cuvinte puţine pe frază, ca să mă fac înţeles şi să nu vă răpesc din timp, dar tot o s-o dau un pic după cireş...

Apelez la bunăvoinţa, mai ales a acelora care n-au avut putinţa să citească Guşterele în firavele lui apariţii în două ediţii succesive, dar au auzit câte ceva despre el! Profit de ocazie şi-mi cer iertare pentru cele 15-16 cărţi pe care le-am comis colateral ca modest şi trist criminal în serie, şi le-am ascuns cumva, ca să nu oripilez opinia publică şi să mai salvez câte ceva în republică din reputaţia şi onoarea mea de familist. Este evident că am plătit cum se face, din buzunarul propriu, toate cheltuielile pentru „înmormântarea” lor, dar îmi place să cred şi consider că Guşterele ar merita un alt tratament!

Referitor la „cheltuieli de înmormântare”, opinez că la un tiraj de 100, maxim 200 de exemplare pe care mi le-a permis buzunarul subţire, chiar dacă unii critici ar fi fost tentaţi să cânte veşnica pomenire, nu s-a prea auzit şi tot moarte sigură s-a numit!... O sută de cărţi abia de ajung evident să le pui la pachete şi să le împarţi cu paharul de colivă, punga de crochete şi doi mici plus paharul de vin aferent, neamurilor şi literaţilor pe care-i ţii de amici, nutrind speranţa activă că va aprinde careva vreo lumânare de sâmbăta morţilor…

Cum ziceam, sau nu ziceam, dar zic acum. Am terminat ediţia III-a la Guşterele, roman căruia, i-am mai adăugat peste cincizeci de pagini şi mă bate gândul să-i schimb şi numele de botez, e o decizie importantă(Tobârlanii e o variantă, nu ştiu, rămâne să optez!… Aştept şi părerea doamnei Eva Monica Szekely care pregăteşte un studiu introductiv…).

Cartea e cel puţin surprinzătoare şi cred că o editură bună ar putea-o vinde măcar în câteva mii de exemplare. Însă editorii pe care-i ştiu eu, ori sunt gregari, ori nu citesc manuscrisul, ori aparţin unor edituri mici şi nu au spirit practic de aventură să împlinească visul Guşterelui care ar vrea să intre pe cai mari în literatură. Ştiu şi eu, ştiţi şi dumneavoastră nu trebuie să explic, cum Ghepardul a crescut un colos de editură, din nimic!...

Dar să rămânem în ograda noastră, n-aş vrea să sar gardul, dar nici să-mi pun ştreangul de gât!... Guşterele meu nu e Ghepardul lui Lampedusa, dar orişicât!... Revenind de după cireş, nu văd în zare Neicanimeni cum sunt, să pot face crocodelul, guşterele meu de coastă(rupt din propria-mi coastă), să zboare! Chiar dacă am obţinut fonduri şi aprobare de la nevastă pentru un transplant de aripi.

De-aia zic, poate ne „înfiaţi” pe amândoi Domnule/Doamnă şi împreună scoatem în toamnă romanul românesc din nevoi!… Să fie citit!

 

Notă: Oferta, valabilă anul trecut, între timp a căzut, căci editura Hoffman a pus ochii pe noi. Aşteptăm cu emoţie coperta, norocoşi amândoi eu şi Guşterele, un tuns la promoţie, să dăm în vitrină frumoşi!...