Zădărnicirea bunelor intenţii

 

Sunt în întârziere. După orar ar fi trebuit să fi servit deja micul dejun. Intru în bucătărie. Ce spune la reţetar pentru cura de slăbire? Patru ciupercuţe, un ou prăjit fără ulei, trântit în castron cu mărar peste câţiva „tăieţei” de bacon, tăiaţi mărunt şi puşi la foc mic în tigăiţa mea specială. Alături într-un ibric sau o oală mai micuţă fierbe o cafeluţă fără nici un procent de zahăr prefiert în apă, să-mi asigure confortul şi resortul unui trai de mahăr decent, jumătate în rai, jumătate în groapă, evident...

Scot ciupercuţele pe masă şi oul din frigider. Tai baconul. Îl pun în tigaie. Oul e tare, coaja lui abia de se-ndoaie, parcă-i de fier. Mă chinui, dar până la urmă reuşesc. Nevastă-mea se uită la televizor, tace şi mă lasă în pace discretă, cât să mă desfăşor. Mai trage din când în când cu ochiul pe vizor, să nu fac vreo năsărâmbă. Şi, cum e natura strâmbă câteodată, în gând, taman în clipa aia a intrat soarele într-un dâmb de nor. Virez ca din avion, ocolind tigaia şi deversez interiorul oului, ţintind chiuveta. Cojile le expediez direct în castron...

Gălbenuşul pe rozeta de scurgere, e ca ochiul boului în faliment! Ochiul sau boul?... Nu, oul!

În acel moment mi-aş fi dorit o disjungere de la eveniment. Bine că nu l-am întins pe covor!... Nu pricep de ce râde nevasta!

După treaba asta mi-am turnat cafeaua în ceaşcă şi-am băgat-o în frigider, să se răcească…

Marele premiu

 

 

Nu am apetenţă la premii. Rar se întâmplă să aflu în timp util, despre un concurs literar la care ceva din interior să mă îndemne să trimit şi eu una din cărţile mele. Nu-s nici orgolios, nici mercantil. Probabil sentimentul neîncrederii în relativa acurateţe a cântarului, care ţine de o geografie gravitaţională indusă de alinierea planetelor!... Iar, provincialul care sunt şi am rămas, chiar dacă m-am mutat în capitală, nu m-am simţit niciodată că aş putea fi plasat în centrul universului şi nu m-a interesat nici mercurialul...

Proabil mi se pare că nu autorul ar trebui să vină în întâmpinarea celor care jurizează, autopropunându-se şi trimiţându-le el cărţile dacă se poate gata jurizate. Juraţii, nemaiavând nevoie să le citească pur şi simplu le răsfoiesc doar, ca să nu obosească şi să se lege la cap aleg premiantul în funcţie de notorietate şi ţintar. Nu vreau să primesc nicidecum premii de acest fel şi n-am cum, nu-mi fac griji că voi ajunge vreodată la ele.

Nu pot spune că nu am avut în timp dezamăgirile mele, cum să mint! Chiar am considerat că sunt urmărit în general de ghinion. Spre exemplu mai spre începuturi, când în minte nu aveam astfel de fluturi de bonton (Slavă Domnului în sezon erau atfel de fluturi...), am trimis un Glonţ de argint, prima mea carte de poezie aşezată(Doamne cum sună, poezie aşezată într-un glonţ!), la concursul Nora Iuga şi emoţionat m-am regăsit între finalişti după o primă evaluare. Dar finalul acelei liste nu s-a mai jurizat niciodată.

Sau o altă întâmplare am trimis Guşterele, încântat de cum îmi ieşise romanul la Concursul Augustin Frăţilă. Mă gândeam că am o şansă, zece mii de euro sunt bani grei! De vise rele!... Bine că nu au fost visele mele!... Probabil că atunci m-am lecuit.

În timp, am luat nişte premii, la eCreator, probabil pe prietenie şi pentru proză, şi pentru poezie, şi pentru eseu. Recunosc m-am bucurat, cât sunt eu de ursuz nu le-am refuzat. Dar cărţile la concurs, consecvent cu mine, nu le-am înscris eu. Din punctul ăsta de vedere evident că sunt integru.

În fotografii, după premiul oferit de eCreator pentru eseu, am lansat la Piteşti Tabletele în alb şi negru, primind şi aici un premiu major. O sesiune de poze, eu pe post de statuie între două roze, Magda şi Denisa, două poete dragi mie!

Am uitat de psihoze, am uitat de artroze, a fost ca şi cum  aş fi luat Marele premiu la poezie.

Câinii „merge", ursul latră...

 

În toată lumea civilizată, cu lei sau fără ei(de unde dolari!?...), există o vorbă care funcţionează, vrei sau nu vrei, şi la casele mici, şi la casele mari.

Ursul merge şi cânii latră!... 

În traducere liberă nu poate nimeni şterge un parcurs recunoscut în plan naţional, european şi mondial al regelui urs, care nu poate fi contestat în fenomen. Nimeni nu-i poate lua  pe teren, sceptrul, mingea şi vocaţia în regatul dumnealui.

Numai la noi în sinergia originală a faptelor, contra naturii, culmea imposturii, câinii au pus piatră pe piatră zidindu-şi cu meşteşug de cuvinte - federaţia - şi, se şterge pe jos cu tot ce a produs naţia valoros înainte!

S-a schimbat paradigma şi conform literei Sigma, din regulament, evident:

Cânii „merge” şi ursul latră!

Ionescule, ce vrei să spui cu asta? că vicleanu ăla de Sburleanu cu glas mătăsos e un câine veninos care-l muşcă pe Hagi de partea de jos, cum vrea colţii lui?... Măi omule fi atent la ce spui din peniţă, că află dulăul de Strofhiţă, marele sfetnic şi prostia e cât hăul în nădragii dumnealui! E risc să  dezafilieze şi academia de la Ovidiu că tehnic, domeniile, până le-a cumpărat Hagi, au fost maidaneze...

 

Notă: Orice asemănare cu realitatea fotbalistică de la noi, nu-i agreată!

Am văzut nişte câni ce-şi făceau nevoile pe soclul unei statui şi am vrut să-i alung cu o piatră...

Cică vine înapoi Rădoi... Nu te merităm Gică!

Alcoolul şi creaţia

 

        Pornind de la un interviu al lui Ioan Es Pop, unde recunoaşte că în creaţie alcoolul face minuni, în zorii dimineţii am dat un search pe blogul meu, Pasărea ceţii, care în decembrie anul viitor va împlini o vârstă aparte, 14 ani, şi se va putea prezenta şă-şi ia o nouă carte de identitate, cu cip, două amprente personale şi imagine facială în loc de chip.
        Drept e că de-a lungul celor 13 ani de copilărie în libertate, am beneficiat ca autor, la greu, luând aproape de-a gata, în draft, toate cărţile mele din postările de pe blog şi le-am strâns pe raft, expuse ca statui de tanagra într-o expoziţie la INDAGRA a nimănui şi a tuturor... Ar fi de plâns să rămână doar un drog al meu...
        Nu se poate vorbi de un plagiat presupun, căci eu le-am visat mai întâi în dialogul cu pasărea, sorbind de protocol, iar şi iar, dintr-un pahar rafinat cu alcool. Când bei sucuri din fructe exotice, portocale, lămâi, fiind minor, blogul, n-ai voie să fi autor de vise erotice, că te încurcă la zbor...
        Cum spuneam, am dat un search scriind în căsuţă: „Din alambicul gândirii” şi, ca din ceaţă mi-a apărut în faţă una dintre binefacerile omenirii. Un alambic, altceva nimic(!), după care, s-a insinuat o tabletă discretă, Misterul creaţiei. O postez în continuare aici:

        Însăşi biblia ne amăgeşte ceţoasă că nici focul, nici pământul, nici apa şi nici măcar femeia n-a ispitit misterul creaţiei. La început a fost cuvântul. Cuvântul Lui Dumnezeu.
Nu trebuie să ne facem probleme către cine l-a rostit, în ce limbă... Sigur însă acel cuvânt nu a fost onomatopeic, scurt, sentenţios sau silabisit greoi, ci a fost un cuvânt lung cu inflexiuni învăluitoare ca un vers fără îndoială muzical, dacă atât de mult i-a plăcut Atotputernicului să-l asculte şi să-l moduleze ulterior, aşezându-l la temelia lumii acesteia.
        Tot atât de încredinţat pot fi, că bucuria creaţiei s-a sfarşit la capătul nopţii, când Ziditorul a întrezărit femeia într-o margine, întinzându-şi la soare pielea catifelată peste reliefurile rotunjite între degetele lungi ca nişte raze ale gândului Creatorului.
        Astfel, marele poet a încercat să potrivească sunetul cuvintelor ca o mantie peste trupul gol al femeii. Într-o clipă de rătăcire şi uitare de sine, a căzut în ispită deşirând firul vestmântului, să poată admira în voie splendoarea desăvârşită a formelor. 

        Ce nu ne spune scrisura este, unde era măsura, Potirul Sfâtului Graal, din care Creatorul sorbea din când şi când? Rar...

Fotografia originală a Tobârlanilor

            Am descoperit întâmplător fotografia originală a Tobârlanilor, personajele romanului meu, Tobârlanii - Guşterele reloaded/ reinventat(e), apărut de curând în Editura Hoffman. Copilul din dreapta în costum alb, White Knight, neaoş românesc şi pălărie de fetru, este tatăl meu, Toma Ionescu. Doar Gogu în costum englezesc şi cravată era mai şmecher şi nu purta pălărie, dintre fraţi. Dar să vă fac prezentările  de la stânga, la dreapta şi de sus, în jos, pentru fixare, cum îmi place mie să spun, ca să nu vă încurcaţi când veţi citi cartea şi veţi dori să identificaţi personajele: Lenuţa, Tanţi, soţia lui Gogu în stânga lui, Nilă, Nicolae, Miţa, Tobârlan sau Guşterele Ăl'bătrân, mijind sub mustaţă, Gica, Lina, mama-mare, Veronica şi Toma precum am zis.

        Cartea poate fi cumpărată online de la următoarele librării:

https://www.emag.ro/search/fictiune/stoc/tobarlanii/c?ref=lst_leftbar_6407_stock 

https://www.librariadelfin.ro/carte/tobarlanii-gusterele-reloaded-reinventate-editia-a-iii-a-ion-toma-ionescu--i107787

https://www.editurahoffman.ro/produse-1/tobarlanii-ion-toma-ionescu.html

https://www.librarie.net/p/414077/tobarlanii-gusterele-reloadedreinventat-e-editia-a-iii-a

https://www.magazinul-de-carte.ro/carte/4836f/tobarlanii-gusterele-reloadedreinventat-e-editia-iii-ion-toma-ionescu

N-am primit mită de la editură pentru reclamă, eu vreau doar cartea să fie citită şi cunoscută, aşa cum merită, de cât mai mulţi . Vă doresc o lectură plăcută şi sincer, cred că va fi!