Albaştrii de weekend

 

De la vendetă la vedetă

 

Nu ştiu dacă după 20 de cărţi, poezie şi proză, intrate pe uşa din faţă în literatură zic eu, zic şi alţii, te numeşti sau nu scriitor, dacă nu ai legitimaţie cu poză şi semnătură oficială valabilă. Am rămas se pare nelămurit şi marcat cu un semn de întrebare pe coapsă de la fierul înroşit... Un fel de pedeapsă în formă continuată din vremea ailaltă, când mi se luase dreptul la publicare.

Şi iată cum redevine cazul tău de „albastru  vendetă”, repus pe tapet în Weekend adevărul, de o manieră discretă pe trei pagini, text şi imagini şi te transformă într-o mică vedetă...

Mulţumesc Denis Grigorescu!

Şi mulţumesc adevul.ro

Interviu WEEKEND Adevărul

 

Mâine în Weekend Adevărul un interviu pe trei pagini despre “Albaştrii”, securişti şi informatori, cărţi, Europa liberă, dosare şi vieţi… Răspunzând la întrebările ziaristului Denis Grigorescu.

« Se spune că destinul ţi se dă la naştere şi nimeni nu poate interveni asupra lui. Pot fi nu zic nu şi străzi protejate care duc la autostrăzile mari construite déjà, şi trebuie doar să te încadrezi pe banda ta, şi să nu încalci regulile.  N-a fost se pare valabil şi pe uliţa noastră. Visurile la cheie au scăpat din control. Ni se păruse că se asfaltează, se dărâmaseră nişte case şi se construiau blocuri noi. Bisericuţa legată cu cabluri fusese tractată ca o corabie a nălucilor, mai în spate.

Tineri şi optimişti treceam cu vederea peste amănunte. Ni se părea că orizontul e aproape şi-l puteam atinge, dar cineva a avut ideea lângă mărul fără gard cu poame roşii care ard şi potolesc setea, să  planteze din loc în loc pe marginea şoselei, semafoare cu lumină rece.

Eu purtam de-atunci ochelari cu lentilă groasă. Tot timpul vedeam numai culoarea roşie. Unii spun că ăla era ochiul destinului, alţii susţin că era ochiul vigilent al securităţii. (Să fi fost doar securitatea circulaţiei ?...) »

ZIUA GUŞTERELUI

 

Am citit undeva pe blog că azi ar fi Ziua Guşterelui. Scrie acolo că el a văzut lumina pe 02 august 2013. Ceremonia botezului şi lansarea printre vietăţi s-a produs în 15 noiembrie al aceluiaşi an. Dar fiind un animăluţ, nu l-a primit nicio biserică şi a trebuit să organizez evenimentul la Bibliotecă. Deci azi Guşterele împlineşte zece ani.

Ar trebui să marchez cumva momentul, chiar dacă proiectul l-am mai reluat o dată şi încă o dată, în ediţii succesive. S-a simţit nevoia din mai multe motive, căci animăluţul s-a vârât de la început în inimile cititorilor şi mulţi dintre ei şi-au dorit să-l ia acasă să-l crească şi să-i dea educaţie. De-asta m-am temut!...

Câtă înredere să ai în diversitatea culturală şi de gen, sau la o şcoală cu renume, de ce influencer să ai noroc să dai, să te îndrume spre reţeau de droguri care nu dau deplină dependeţă. De-aia mi-am zis, stop joc!

Speţa guşterelui lăsată o vreme în paragină, aproape că îşi găsise un soroc natural la editurile mici care socotiseră fiecare ban cheltuit. Sfătuit de Ştefan Mitroi, ultima dată am ajuns la editura Hoffman, unde s-a produs un soi de mutaţie în cultura de guştere. Scuturând pagină cu pagină, puietul de fiinţe stranii s-a înmulţit şi am simţit nevoia să le schimb numele din Guşteri în Tobârlanii

*

Eram către ultimele pagini ale romanului. Am auzit un clipocit aproape imperceptibil în apă, şi pe mal a apărut guşterele. Abia acum zărisem în spatele lacului trei cufere de lemn, dintre care cel din mijloc avea capacul deschis. Cu siguranţă un cufăr din margine aparţinea tatălui meu. Aş fi putut afla în sfârşit acolo manuscrisul cărţii lui. Pe cufărul din marginea cealaltă, un desen ca un cod de bare şi dedesubt, scris cu vopsea, Nilă. Cel din mijloc trebuia sǎ fie desigur al lui Nicolae. Al lui se deschidea mereu să se vadă cămaş verde şi centura legionarului ...

Coada micuţei reptile încă se extrăgea din luciul lacului. Ghearele din faţă se proptiseră în mal şi ochii mari mă fixau scăpărând un verde intens. Picioarele lungi din spate se cambraseră. Cu fiecare clipă, dilatată de atenţia cu care îl studiam ca să-l pot descrie, guşterele creştea în dimensiune cât un pui de crocodil, gata să ţâşnească să-şi apuce prada. Împrejur liniştea devenise apăsătoare. Pierise şi zumzetul fântânilor arteziene. Pielea verde a guşterului se înegrea vizibil. Frica îmi pătrundea în oase, iar gândul că nu reuşisem să stau de vorbă cu personajele...

*

Mi-am adus aminte, la Siliştea-Gumeşti după ce lui Marin Preda(Cel mai iubit...) i-au apărut Moromeţii, nimeni din satul natal n-a mai vorbit cu el. M-am gândit că ar fi bine să previn cumva, până nu începe să circule la mine în Merişani sau în altă parte pe unde se află neamurile, informaţia. N-am scris despre neamuri numai de bine în carte!...

Contez pe faptul că neamurile mele în păr, nu prea se omoară cu lectura. Nu fac nici casă bună cu internetul şi n-am nici ştire că sunt prieten pe facebook cu vreo nepoată de văr...

Ştefan Mitroi pe care l-am mai invocat aici, un alt mare scriitor, în romanul lui special Goarna lui Tuturuz, oglindeşte în pagini memorabile drama destructurării satului românesc. Spun special pentru că în satul părăsit de oameni, autorul însufleţeşte ca personaje, casele, obiectele, turla bisericii, sufletele mormintelor care discută între ele, acţionează şi călătoresc, în căutarea ultimilor locuitori plecaţi la Bucureşti. El a rezolvat din start problema, strict vorbind... N-are cum să se mai afle în conflict cu neamurile!

Am avut o sclipire strategică, premeditatată recunosc, să le ofer neamurilor înainte de-a fi prea târziu, fiecăruia câte un guştere în viu.

Ieri când am bătut la uşă, spăsit, m-a primit o verişoară de mătuşă, Melania. Nu ne mai văzusem de mulţi ani. Avea un animal canin în casă care tot mârâia. I-am pus Guşterele pe masă, la care m-a întrebat:

– Costă bani? şi subtilă… Muşcă?

– Doamne fereşte, nu costă nimic şi n-are nevoie de cuşcă! Eu sunt mulţumit doar să-l ţii în bibliotecă, dar nu din milă. Dacǎ nu-l deschizi nici nu ştii că ai în casă o reptilă!…

 

Furtul secolului

(După o iluzionare adevărată)

 

Există un însemnat număr de prozatori şi poeţi blestemaţi de soartă, ale căror cărţi merg pe mână moartă, ajungând în mâinile cititorilor cu totul şi cu totul întâmplător. Nu valoarea din păcate este cea care dă şansă vieţii cărţilor, spre marea dezamăgire a celor care cred că odată cu ultimul rând adăugat în manuscris, misiunea li s-a încheiat şi pot da cep vinului să curgă, aşteptând mulţumirile, aprecierile, cronicile în reviste literare şi aplauzele dacă s-ar putea, iar ei satisfăcuţi că munca lor e recunoscută şi a ajuns unde trebuie, încep o nouă călătorie iniţiatică

Nu se pune nici în vis problema de a fi răsplătit şi remunerat scriitorul, căci harul creaţiei primit de la Dumnezeu, e pe gratis!

Lipseşte veriga misionarului, aici e drama! Fără ea nu are cine să răspândească veştile, zvonurile, că doar nu ne permitem toţi pârliţii reclama, piarul lui Igor Bergler. Despre circulaţia obiectului cărţii, n-ar putea fi vorba la tirajul confidenţial de 100-200 de exemplare, cum se poartă în majoritatea editurilor, pe banii nebunilor orgolioşi care vor să le rămână numele pe o copertă colorată inutilă şi în registrul ISBN unde când eşti înscris, te poţi socoti deja nemuritor, căci nu există rubrică de stare civilă în care să se consemneze, moartea cărţilor.

Sunt perfect conştient că la numărul imens de tipărituri cu strigături, evident că n-are sens să gândeşti optimist! E trist să nu te regăseşti pe listele cărţilor esenţiale citite de critici, dar eu tot răsfoiesc lunar revistele oficiale, poate observ vreo muşcătură de „Guştere” (Tobârlanii reload…), o notă informativă din Dosar („Albaştrii, dosarul”), sau măcar aflu despre jaful secolului la un Argintar… („Argintarium”), că doar nu i-o fi speriat pe toţi „Crucea de piatră” de la intrare spre „Casa roşie”.

Intraţi stimaţi critici poate câştigaţi premiul cel mare la „Bursa îngerilor”! Şi vă rog eu, luaţi cu valul, decât să citiţi „Jurnalul din anul apocalipsei”, mai potrivit ar fi lucru cert să încercaţi nu vă mint, un Glonţ de argint.  Garantat fără durere... şi aduc fără niciun resentiment cu plăcere la sfârşit ca desert un supliment de Ceară şi miere...