Pasărea ceţii

miercuri, 5 iunie 2024

LANSARE DE CARTE

sâmbătă, 1 iunie 2024

CINE SE SCOALĂ DE DIMINEAŢĂ DEPARTE AJUNGE

După miezul acestor vorbe ne-am luat şi noi când în înţelegere cu fiul măslinului, am programat lansarea de joi a cărţii sale de identitate, în Piteşti la Biblioteca Dinicu Golescu, dincoace de miezul zilei(ora 11).

De ce am ales Piteştiul? Pentru că aici e un capăt al liniei, cel de la care am început călătoria. Şi a devenit o obişnuinţă să-mi caut urmele în poezie şi proză(e şi eseul în portofoliu), prin locurile prin care am trecut. Recunosc e aici o doză de orgoliu.

Consemnam undeva ca autor de cărţi: „Când lansez o carte nouă, e ca şi cum aş fi chemat de o lege a firii să înscriu obligatoriu în registrul stării civile (peste drum de primărie), toate vieţile şi călătoriile cu care m-am îmbogăţit. Şi cum să nu mă întorc cu drag la bibliotecă, atunci când ştiu că încă din prag o zână bună, poeta Denisa Popescu Martin, îşi intră în rol oficiind cu vorbe calde, bine alese, şi cu bagheta ei magică, o stare de vrajă care umple sala. Chiar dacă privind mai atent par a fi rămas şi scaune goale, dar nu sunt goale ele sunt "păstrate", evident.

Dacă spiritele rele rătăcite ale zeilor absenţi, multe(!), auzind că n-ai fi diletant, ar veni să te asculte, şi-ar găsi timp să te onoreze cu prezenţa, să-ţi înmâneze un card şi instant să te invite în Olimp... (Una e să te invite, alta e să dai bacşiş la portari şi să sari peste gard!). Demenţă ar fi, să nu fie scaune!... Cine ar plăti pentru impoliteţe daune!?

Iar când alături de Denisa ar mai prezenta cartea şi Magda Grigore, cu simţul ei estetic, şi s-ar mai întâmplă şi Alora Şerp(mie şi lui Aurel Sibiceanu ne place mai mult numele din tinereţe al Alorei, e mai poetic!), chiar că Dumnezeu ţi-a asigurat un cadru optim să poţi alege doar partea plină a paharului, de după. Nu ştiu cum mă voi descurca cu prietnul meu Virgil! El a avut întotdeauna slăbiciuni nu cu partea plină a paharului ci cu partea goală a prinţesei (a poeziei zic!). Fiecare cu fluturele lui!

N.A. Am intrat în posesia unei ştiri de ultima oră, ceva tare de tot pe surse. Denisa e deja în Grecia îmbarcată pe un feribot pentru documentare (...şi acoperire cu bronz rupt din soare. Îmi închipui că nu e plăcut). Îşi sacrifică zile din concediu pentru mine.

Vă salut cu respect domnule Liviu Martin, vacanţă însorită!

Denisa a aflat întâmplător de la un ins din omertă că undeva în spatele măslinului, vezi fotografia de pe copertă, în insula Tassos la Terra di Olive, s-ar afla o vilă de lux care îi aparţine autorului Fiului măslinului. Motive pentru nişte securişti să discute prin oraş că IONESCU, ăla cu Dosarul Albaştrii care lansează o carte joia viitoare, face parte din statul paralel. De-aia nu a fost el invitat la Filstreet

- Dacă are vilă nu e poet! a precizat ultrascurt şi ferm Denisa.

- Hai Liviule, facem nişte poze la faţa locului şi ne luăm Guşterele înapoi! (Nu m-am putut abţine să nu pun una din superbele fotografii din dosarul Denisei adus de la greci. Sper din toată inima să nu se supere!

Vii şi tu la lansare? Nu vii? Sigur pierzi!... Garantez că va fi poezie şi Denisa va veni cu un set de fotografii în dosar, de la Tera di Olive. N-a găsit vila cu pricina în insula grecească, nici măsline de la mama lor n-a adus că erau verzi şi necoapte şi având timp să citească într-o noapte cartea, s-a convins pe moment că are motive să susţină că Fiul mălinului e un alt poet piteştean mai ascuns, mai absent...

Rămâne de văzut ce răspuns ne va da şi poetul înalt, nu-i aşa?

sâmbătă, 25 mai 2024

DEFILAREA CUVINTELOR

Am fost primit întotdeauna la Baia Mare ca-ntr-o casă de oaspeţi dragi gazdei, numai bun de pus la masă. N-am mai ajuns de un timp în acel Olimp al poeţilor, să ne bucurăm de prietenie şi după turniruri cu poezie să ne întorcem fericiţi la Românica de-acasă ca şi cum am fi atins nevinovaţi veşnicia.

Mi-aduc aminte cum spre dimineaţă, uneori, o Ilincă tânără, frumoasă, cea mai cea dintre sirenele băimărene ce slujeau literatura, cu coroniţa de flori pe frunte, aducea de la izvorul de pe muntele pe care-l ştia numai ea, ulciorul cu apă rece,- şi-ar fi vrut, ne-ntreba, să mai toarne catrene din sticla pântecoasă de pălincă, înţesată cu înţelesuri ca o metaforă. Sau să ne mai aducă anaforă…

Şi noi dintre coarne, imponderabili, poeţii, ne recalibram în marginea ceţii şi-ntr-un dezamăgitor cor ce să zic, răspundeam:

“Până-n ora zece nu mai servim nimic!”