LA CEASUL BILANȚULUI

 

La CEASUL BILANȚULUI ultimilor ani, într-o perioadă care a avut mai multe nopţi decât zile, şi doamna cu coasa o marionetă grasă, şi-a pus masca, şi casca de motociclist, şi s-a proclamat regina danţului pe planetă, -  cea mai mare realizare dintre toate în plan personal, mi se pare că ar fi fost faptul că, chiar dacă am ajuns la spital n-am ajuns în rai, şi în plus am dat la spate, fix pe cântar, ditamai un deca jumătate de kile dintr-un chintal şi ceva, cât pusesem la adăpost.

Şi să nu uit, am mai pus pe hărţi în răstimp, nişte cărţi.

După Al cincilea anotimp (2019) la editura Detectiv literar - poezie, premiată la Festivalul eCreator de la Baia Mare, au urmat Fotografiile mișcate(2020), o carte în dotare cu poezie, tablete, amintiri și fotografii amestecate cu și despre prieteni și cărțile lor.

A urmat în 2021 o antologie, Crucea de piatră, la Art Creativ, premiată de editură pentru Cel mai frumos volum de versuri. Iar ca proză, - am re-înscris în raliu într-o nouă ediţie, reluată / reinventată,- Guşterele, romanul meu cel mai viu dintre toate romanele. Dac-aş sta să explic, am avut motiv să-l rescriu, pentru că-i crescuseră organele; ficatul, inima, coada şi creierul mic şi în plus, propria lui ambiţie, ce să zic! L-am dus  la HOFFMAN  şi şi-a dat doctoratul pe bune. Şi cum trecuseră anii, l-am rebotezat Tobârlanii. Cartea încă se mai găseşte în librăriile online, v-o recomand având slăbiciune pentru o asemenea sălbăticiune...

Despre 2022, vreau să clarific, nu am fost la fel de prolific. Am lucrat la o singură CASĂ de parcă aş fi zidit un castel. O începusem ceva mai demult. Un capitol din Casa Roşie, Reportofonul, chiar a fost premiat la Concursul Naţional de Proză Ioan Slavici, secţiunea roman, al revistei Tribuna(2021). Casa Roşie a apărut tot la Editura Hoffman şi a rămas de roşu, pentru că principalul personaj, Titi, un personaj fabulos, ar mai merita cu siguranţă un etaj!...  Rămâne o promisiune şi va trebui să intru în acţiune din nou cu curaj în arhivele militare.

În 2023, anul vinului pentru unii, am avut parte la vârsta înțelepciunii(75) de un fiu. Fiul măslinului a venit cu un nou premiu la Art Creativ.

2024, un an greu plin de încercări, neprevăzut și votări inutile, sper să mă ajute Domnul Andy Barcan să putem inaugura Ferma gușterilor în acest an. Ar mai fi câteva zile...

Proiecte pentru viitor? În vremi nesigure când pericolul pare comic și ești amenințat din toate părțile de pace, nu-ți face planuri fără rost! Lași cărțile!... Ori îți construiești un adăpost antiatomic în pădure, ori găsești o fată dotată cu nuri, și-o pui să-i fure hărţile lui Putin! Că ăla cu energia, hrana și apa își sapă singur groapa...

Să fim sănătoşi, să râdem şi să facem glume! Vin ele şi cărţile bune din senin. Dumnezeu nu tace, cum se spune!

Să nu ne jucăm cu focul

 

Să nu ne jucăm cu focul, oameni buni! Să alegem să ne continuăm drumul sigur pe care am pornit! Să lăsăm glumele de pe tiktok cu întâlnirile de taină cu extratereștri, cu maica rusia care abia așteaptă să ne lipească la loc cordonul ombilical prin care să treacă de la noi apa hrana și energia iar dinspre ruși să ni-l trimită la schimb pe mesia, să ne re-învețe drumul epocal înapoi la strămoși către mândria de neam și sărăcia multirateral dezvoltată...

Nu spun că acum e bine pentru toți m-aș bucura să pot avea un asemenea răspuns, dar am fi cel puțin idioți să nu vedem de unde am pornit și unde am ajuns.

Ce ne-a arătat țara de 1 decembrie? Și-a urcat ea teritoriul cu munţi şi câmpii, cu păduri şi ape într-o fregată a îngerilor şi se pregăteşte să plece fără noi, dincolo de dincolo?... Îmi puneam tot eu altădată întrebarea.

România nu e o ţară, e o fiinţă care călătoreşte pe drumul ei și nu e singură. E adevărat ura şi discordia poate s-o alunge în cer şi noi vom rămâne doar umbre şi umezeală, o gaură neagră ce va înflori în sufletele noastre ca mucegaiul.

Scuturaţi-vă oameni buni, nu lânceziţi în balta tulburată de extremism!

Ascultaţi clopotele mute din inima voastră, nu pe cele ale cioclilor care defilează pe străzi şi se înghesuie la televizor cu măşti pe feţe! Nu ei trebuie să decidă bunăoară, că suntem o populaţie nu un popor şi că sfintele noastre culori în tricolor ar trebui distanţate să ia forma zăbrelelor și intereselor lor...

Deşteaptaţi-vă români, ancoraţi în conştiinţă şi în inimile voastre ţara, cum aţi mai făcut-o în vremi de cumpănă!

ESTE SINGURUL MOD DE A FI O FIINŢĂ CU EA!
LA MULTI ANI! 

Marele premiu

 

Nu am apetenţă la premii. Rar se întâmplă să aflu în timp util, despre un concurs literar la care ceva din interior să mă îndemne să trimit şi eu una dintre cărţile mele. Nu-s nici orgolios, nici mercantil! Probabil sentimentul neîncrederii în relativa acurateţe a cântarului, care ţine de o geografie gravitaţională, indusă de alinierea planetelor!... Iar, provincialul care sunt şi am rămas, chiar dacă m-am mutat în capitală, n-am simţit niciodată că aş putea fi plasat în centrul universului şi nu m-a interesat nici mercurialul...

Probabil mi se pare că nu autorul ar trebui să vină în întâmpinarea celor care jurizează, autopropunându-se şi trâmbiţându-și cărţile. Unii susțin că cele care trebuie, vin toate gata jurizate, și, juraţii ca să nu se plictisească nu mai e nevoie să le citească. Notorietatea bate ţintarul, e ca un vertij! Nu vreau să fiu eu duplicitarul care-și face griji...

Am avut în timp dezamăgirile mele, cum să mint! Chiar am considerat că sunt urmărit în general de ghinion. Spre exemplu, mai spre începuturi, am avut și eu astfel de fluturi de bonton. Am trimis un Glonţ de argint, prima mea carte de poezie aşezată(Doamne cum sună!), poezie aşezată într-un glonţ...(Sună tare!), la concursul Nora Iuga şi emoţionat m-am regăsit între finalişti după o primă evaluare. Dar finalul acelei liste nu s-a mai jurizat niciodată.

Sau o altă întâmplare am trimis Guşterele, încântat de cum îmi ieşise romanul la Concursul Augustin Frăţilă. Mă gândeam că am o şansă, zece mii de euro sunt bani grei! De vise rele!... Bine că nu au fost visele mele!... Probabil că atunci m-am lecuit!

În timp, am luat și eu niște premii pe prietenie, la eCreator în ani deferiți. Şi pentru proză, şi pentru poezie, şi pentru eseu. Recunosc m-am bucurat, că nu sunt fariseu și nici cel mai cel dintre tâmpiți!... Cât sunt eu de ursuz, nu le-am tratat cu refuz! Dar cărţile la concurs, consecvent cu mine, nu le-am înscris eu la negru pe sub masă. Din punctul ăsta de vedere m-am întors acasă integru.

În fotografiile scoase azi de facebook din ceață, după premiul oferit de eCreator pentru eseu, am lansat la Piteşti Tabletele în alb şi negru, primind şi aici un premiu major.

O sesiune de poze, eu pe post de statuie între două roze, Magda şi Denisa, două poete dragi mie!

Am uitat de psihoze, am uitat de artroze, a fost ca şi cum aş fi luat Marele premiu la poezie vie.

Nimic nu e întâmplător

 

Pare că nimic pe lumea asta nu e lăsat la întâmplare. Altfel cum de îmi scoate facebookul la amintiri azi 16 noiembrie 2024, tocmai postarea din 16 noiembrie 2021 cu fotografia Tobârlanilor, descoperită de mine întâmplător. Fotografia asta dacă aș sta să socotesc probabil că are mai mult de 100 de ani, căci tata, copilul din dreapta în costum alb, White Knight, neaoş românesc şi pălărie de fetru, este tatăl meu, Toma Ionescu. Și el ca și cei trei frați ai lui mai mari, aflați pe rândul de sus în fotografie au făcut războiul, ca și tata-mare Tobârlan ĂlBătrân de altfel. Numai că tata-mare îl făcuse și pe primul, și primise deja decorația din mâna regelui. La al doilea, tata-mare n-avea cum să mai lupte în prima linie să poată lua încă o decorație, că el plecase de data asta la război cu boii lui din bătătură, Vânătu și Plăvan, să care alimentele în spatele frontului pentru soldați, când se mai opreau tirurile de artilerie ale rușilor.

Am prins și eu când eram copil boii, până să-i ia colectivul. Aveau niște coarne, uriașe cât brațele deschise ale lui tata-mare când ținea plugul în brazdă. Nu știu să fi fost adevărat, dar mirării mele față de mândrețea de coarne, tata-mare i-a răspuns că nu puteau fi mai puțin falnice, căci boii se întorseseră de la război cu gradul de generali!... 

A primit și tata medalie pe front, doar că a lui n-o ținea la vedere, nu strălucea, era din același material cu coroana regală, din țeavă de tun și o ținea ascunsă în piept lângă inimă în plămâni. Când am împlinit opt ani a crezut că sunt destul de mare, s-a dus la București să facă operație, să o scoată de acolo să mi-o arate. Când a plecat mi-a zis să am grijă de mama până se-ntoarce el de la spital, dar nu s-a mai întors!

Mă gândesc, ce greu i-o fi fost Ălui Bătrân, era într-o duminică, să-i adune pe toți ai lui! Îi chemase de sâmbătă la Merișani, care de pe unde se aflau. Mița și Gogu se stabiliseră în București(Gogu cu afacerile și aventurile lui, se însurase cu Tanți, dar asta nu prea conta; pe Mița o luase Generalul Diamandescu fată în casă; Gica la Pitești la școală, iar Niculaie încă nu începuse periplul lui prin țară ca să-ți fie greu să dai de urma lui. Se însurase și Nilă cu Aurica lui Dogaru, dar Aurica lipsește din fotografie. Măcar unul dintre ei trebuia să rămână la cârciumă. Lenuța, pe zi ce trecea devenea tot mai înfloritoare, dar nu-și arătase încă independența ei sfidătoare.

Cu siguranță era ziua ĂluiBătrân, știu și ziua, 2 noiembrie că s-a potrivit să fie odată cu ziua mea. Chiar și la ani ni s-au potrivit cifrele, el născut în 84, eu în 48. Mai erau copiii Toma și Veronica, tocmai ce le terminase maica Lina de cusut costumele noi de biserică.

Se întărise și mustul, se făcuse și țuica, era numai bine să le dea la fiecare partea lui, să aibă în casă de sărbători. Au plecat la Pitești cu trenul de opt și jumătate, se umpluse peronul când au ajuns ei și se auzea vuietul ăla mare de la podul de fier ce trecea peste râul Argeș. La doisprezece aveau tren înapoi. Aranjase deja cu fotograful să fie studioul liber la ora zece pentru poza lor de familie. Musai la ora 13 și jumătate se punea masa la Merișani în odaia mare și ĂlBătrân închina mulțumit privind în jur primul pahar în cinstea lui.

Pornisem de la ideea că nimic pe lume nu e lăsat la întâmplare, și, ca să ții familia împreună, ai ca un fel de binecuvântare de la Dumnezeu. Tata-mare i-a pus pe toți într-o fotografie și iacătă că în acea fotografie și-au prelungit viețile mult peste o sută de ani.

Se pare că am moștenit de la el ideea și la rândul meu am scris o carte despre neamul Tobârlanilor, Tobârlanii – Gușterele reload. E mai mult decât o fotografie, e mai puțin? Nu știm ce destin vor avea în continuare cărțile!...

Am început cu Gușterele, o întâmplare din copilărie pe o coastă de deal cu Maria și un guștere care ne-a salvat de la un mare păcat. Nu știu ce rol a avut gușterele, dar dealul acela unde urma să se întâmple păcatul, după o vreme s-a surpat. Și Maria, și gușterele m-au urmărit toată viața, și în privirile lor am rătăcit între două lumi, fără a le înțelege deplin magia. Am simțit întotdeauna că trebuie să revin și din când în când mai apare câte o carte. Acum urmează la rând, Ferma gușterilor. Mulțumită lui Andy Barcan va apare sper curând la Editura Hoffman.

Cafeneaua literara

Cafeneaua literara