Premierul Ponta a descoperit reţeta fericirii

            Sportivii sunt oamenii cei mai liberi. Ei nu au limite, sunt în competiţie cu timpul, cu gravitaţia, cu propria forţă fizică. Inteligenţi şi agili depăşesc graniţele realului devenind zei. Am văzut spectacolul de îchidere al Olimpiadei. Zeii îşi terminaseră treaba. Cuminţi şi modeşti se uimeau de bucuriile simple cu care gazdele au dorit să-i onoreze.

          Şi când ceilalţi oameni, artişti celebri au coborât în arenă, s-a dovedit că nici aceştia nu au limite şi ei sunt liberi, şi prin expresia artei lor sunt tot  zei.

          Dacă întâmplător, undeva în univers un ochi magic ar fi străbătut distanţele cosmice zărind London Eye, ieri noapte, rotindu-se scăldată în galben strălucitor şi-ar fi putut imagina, fără nici o explicaţie, că au descoperit culoarea şi planeta fericirii.

          Fabuloasă ideea de a colora cercul luminos în raport de starea de spirit a naţiunii, stare de spirit statistică stabilită prin cercetarea mesajelor pe TWITTER. „Galben cît mai strălucitor, dacă britanicii sînt fericiţi, verde dacă sînt aşa şi aşa, mov dacă sentimentul lor general e mai degrabă unul negativ.” L-am citat pe specialistul Cătalin Tolontan care mi-a decodificat nuanţele culorilor pentru că sunt daltonistul de serviciu şi, trebuia cumva să ajung la ghilimele, subiectul ăla tristul pe care îl port permanent ca pe-un viciu, în gândurile mele. Un fel de fluture Cap de mort, un fel de schelet în şifonier.

            De la un timp nu mai scap de Premier. A devenit abordabil şi l-am luat om la om. A poftit să vadă finala de baschet cu americanii, ca un baschetbalist.com veritabil, nu la televizor cu golanii şi, a coborât cu hârzobul printre stele din cer. Să nu fim răi, îi permite jobul nu e ca Boc auster.

          Prin hublou, a văzut roata aia uriaşă de foc, obiectivul turistic nou London Eye, cât patru blocuri cu zece etaje în diametru la un loc şi i-a plăcut. Eu eram pe post de contabil. Un fel de Sfântul Petru.

          „Cât să ne coste drăcia!?... Vorbesc mâine cu laburiştii!...  Sau mai bine nu, că sunt neamuri proaste. O luăm pur şi simplu cu copy-paste şi schimbăm starea de spirit în România, la triştii. O plantăm în grădină la Cotroceni să se bucure şi Crin!...” Ca şi cum ne-am trage singuri o scalpă, aşa din senin.

          Nu saturi gloata cu coceni, Dottore! Ne batem cuie în talpă. Roata ca roata o-nvârteşti, dar lumina că e ca măslina de neagră, cum o vopseşti?

Euclid şi cei trei crai răsăriţi ai USL-ului

            Figurile geometrice sunt parte importantă a echilibrului planetar. Poţi alege un cerc, un pătrat, o linie, un punct, dar în filozofia geometrică un triunghi a sedus întotdeauna, cucerind prin simplitate mintea înţelepţilor. Şi, din aproape în aproape, din triunghiuri s-au construit piramidele.  

          Tot pe cartea de căpătâi a lui Euclid tradusă în limba română ca Elementele, s-a bazat şi fosta opoziţie când a alcătuit USL-ul, doar că n-au ţinut seamă că în original numele cărţii era Stihia. Şi-au extras de acolo, fără ghilimele, axioma ce le-a convenit:

          „Întregul este mai mare decât părţile.”

          Dar nu mai mare decât prostia!

          Planul era bun, dar în marele lor orgoliu, cei trei crai răsăriţi nu au luat în seamă punctul nevralgic, călcâiul lui Ahile, faptul că pe un singur punct fix şi acela jucător, o construcţie poate da chix.

          Măcar de-ar fi fost un triunghi echilateral, cu laturile şi unghiurile egale! Într-un demers confuz, androgen, ei şi-au ales un triumghi sinucigaş, optuz şi scalen, cu ţinta în punctul P.(P de la preşedinte.) Numai că punctul P, demis, e departe de spasmul puncului G ce le-a declanşat dinainte orgasmul, în vis.

          Vezi mai jos imaginile fără cuvinte. Cum, cateta desenată cu creta de interimar – uzurpator de palate, un om slab, fără cârmă, scamator pe sârmă cu ţara grasă în spate – a luat foc cum se vede mai rar de la iască şi amnar. Nu te supăra frate Ponta, Dotore! N-a mai fost la vot ca la zar( tu more!), când s-au sucit babaroasele.

          Stihia şi-a răzbunat oasele.

Notă:

          Disertaţia ar putea continua. Mă opresc. Tot nu înţelege nimeni nimic.

Flambart

Lumea văzută de Ion I       

Flambart

                                                                          Ion Toma Ionescu

          Mă trezesc sâmbătă în preziua Referendumului că mă sună Flambart la telefon. Cine e Flambart? E un amic de-al meu. Am copilărit împreună la Bolovani. Eu am plecat la Bucureşti, el a rămas în satul portocaliu stâlp de cafenea. Dacă s-ar fi găsit cafeneaua, dar la Bolovani nu e decât cârciuma lui Zanga.

          Ca stâlp, Flambart al meu s-a mai cocârjat între timp, dar tot susţine în fiecare zi meciul de-o viaţă pe care-l are cu Zanga. V-am mai spus într-un loc pe blog că în satul meu, până la ultimul bolovan, toată suflarea inclusiv zidul bisericii, are culoare portocalie. E normal, când PDL-ul e slujit în casa domnului de popă, iar în casa publică la primărie de coana preoteasă, ca primăriţă. Pe popă îl mai păcăleşti cumva, în cele cereşti, dar e păcat mare s-o trădezi pe coana preoteasă în celelalte. Flambert al meu e tot pedelist, numai că el gândeşte independent şi oarecum în opoziţie.

          – Alo, prietene, sunt Flambart! Te-am sunat să mă descarc, nu mai intră berea în mine!... Asta, la Bolovani, e de rău!

          – Ştii ce-au făcut ăia doii, popa şi preoteasa? Au venit la mine la masă, la cârciumă carevasăzică. Slugoiul de Zanga a dat un rând cinste, să mă convingă, dacă mă-nţelegi, cică să nu votez la referendum că e mai bine pentru Băsescu. Mă Sergiule, să-mi fie starea dracu! Acu, mă ştii că sunt spurcat la gură, dar nu-s caduc! Eu nu traduc votarea, că pentru votul meu nu cer diurnă! Băga-mi-aş... Şi scăpă-n nocturnă, nu reproduc, onoarea într-un fel de urnă.

          Nu te pui cu Flambart! Cum să-i explici că votul lui se pune la duşmani, cum să vorbeşti de cvorum la bolovani?

          – Flambarte, le-ai băut berea? Îmi venise între timp ideea şi-am intrat pe fir.

          – Am ras! Dar tot mă duc la vot cu muierea. Abia aştept să văd mâine dis de dimineaţă, fix la şapte după ceas, faţa lungă, tristă, fără glas, încărcată de depresii a preotesii, notându-mă prin gardul de peste drum în registru ei când intru să votez. Şi lista să ajungă la sinistru ăla de Zanga mai târziu, să nu-mi mai dea berea de la gheaţă. Mă Sergiule, mă vezi cum jubilez? Sunt viu. Mama ei de viaţă!...

          – Aşa, un pic în ceaţă, te văd... Flambarte! Da, tu te mai uiţi la televizor? Mâine e duminică, s-a dat ordonanţă de urgenţă de la guvern pentru popor. E obligatoriu, toată lumea se încuie în casă şi individual, fiecare ins, se gândeşte la viitorul lui şi al ţărişoarei. Nu iese nimeni afară, sunt amenzi mari dacă eşti prins!...  De votat se votează luni. Crede-mă că nu spun minciuni!

          – Ca la nebuni!... Televizorul l-am aruncat ca pe-un bolovan în capul lui Ponta, la ţintă, când a plagiat şi-a început să ne mintă.

          Bietul Flambart!

          Un bolovan, după alt bolovan, cu adresă!

          Ştiam că l-a spart, citisem în presă.

Notă: Acest text scris pentru revista Argeş îl public pe blog şi în consecinţă nu se va mai publica în revistă. Tristă situaţie pentru cititorii mei!

Ochiul unui Nikon

           Ochiul unui Nikon simte lumina, o adulmecă şi o fixează în temperatura culorilor. Îşi aşează unghiurile tangente pentru ca reflexia să strălucească cu emoţie şi rigoare geometrică. Mâsoară adâncimea cadrelor şi le potriveşte rezonanţa. E ca un pinpong al contrastelor, plutind deasupra întregului. Şir nesfârşit de topspinuri rafinate. ca o sărbătoare a spectacolului.

          Totul e să potriveşti fără respiraţie, clipa.

Consideraţii inconfortabile

E o acalmie care nu prevesteşte nimic bun.

Londra a tras pentru noi ultima salvă de tun.

Ponta e mai absent, mai retras în cuvinte.

Asul rătăcit e în mânecă la preşedinte.

Dulce ca mierea şi iute ca glonţul interimatul.

Dar s-a dovedit, nu e simplă cacialmaua cu statul.

Europa vorbeşte nemţeşte şi-a ieşit din minţi, strigă.

La Cotroceni, englezeşte, Crin dă cu laptele în mămăligă.

Antena 3 prestează, isterizează continuu. Moscova tace.

Gazul de şist în adâncuri, pentru cine se coace?

La Curte, puţină mişcare, se tunde iarbă.

Mark Gitenstein ambasadorul îşi râde în barbă.

Nu văd poporul! Nicăieri nu se mişcă!?...

„Căldură mare, mon cher! şi ţânţarii te pişcă!...

Argintul Cătălinei

           

           A perpelit soarele azi sufletul românului. Soarele şi gimnastica. Cred că s-a ajuns la 60 de grade la sol. După ce arbitrii ne-au furat bronzul, scoţându-ne bârna din ochi, mai că-mi venea să merg de nebun la Melisa şi Vanessa, cele două vrăjitoare celebre, să-mi descânte de deochi, dar n-am ştiut dacă ieşiseră din puşcărie.

          M-am temut sincer că vom pleca de la pomul lăudat cu sacul gol. N-a vrut Cătălina!

          După clătinarea de la bârnă, s-a oţelit în sine şi ca un arc s-a rostogolit pe covorul roz cu eleganţă şi acurateţe. Fata asta frumoasă ca o zănă ne-a făcut să preţuim strălucirea argintului.

          A noua medalie a Romaniei! E mult, e puţin?...

Tricolor la catarg

             

            Am văzut tricolorul românesc pe catargul olimpic între drapelul rusesc şi cel american. Mi-a venit în minte imaginea pruncului strivind fericit sănul mamei sale cu gingiile lui lacome şi crude, nevrând să scape nici o picătură din ce-i oferea viaţa în clipele acelea lungi. Nu deseori ai prilejul să consemnezi în foaia de parcurs când timpul îşi pierde măsura şi se risipeşte în mari bucurii. Trăim un şir neîntrerupt de cazne şi dezamăgiri. Cu atât mai neţărmurită fericirea care te umple de mândrie când steagul tău e acolo sus.

          Şi Alin şi Izbaşa s-au lăcomit probabil cu laptele matern, dar ce frumos au înflorit, dăruind!

          Aştern aceste rânduri cu câteva ore înainte ca gimnastica să ne aducă din nou pe culmi.

          S-auzim de bine că de rău are grijă Ponta!...

Breaking news. Rus...

            Dacă vine Dragnea la interne eu cred că se va merge până la capătul nopţii. Ne-am mai întors dintr-o gaură roşie, dar nu sunt semne că ne-am mai putea întoarce dintr-o gaură neagră, vie şi înşelătoare deschisă ţării la Referendum, de Iude.

          Nu se doarme bine la Cotroceni. Se aude că acolo bântuie o stafie. Şi furnici nebune colcăie-n soare la Neptun. O ştire. 
          Nu se mai doarme nici în cimitire, morţii învie din cătun în cătun.

          E o agitaţie la guvern, plagiatorii recompun listele. Curtea Constituţională tace etern.

          Isărescu-şi scrie Tristele...

          Cei care n-am plagiat şi nu ne-am dus nici la vot, nu ne regăsim nicăieri. Se aşterne negura rece peste noi, peste tot. 

          Dacă Dragnea trece la interne, vin ploi.

S-a cântat imnul la Londra

            

           Trebuia să vină aurul!

          Medalia 300 din palmaresul olimpic al României nu putea fi decât de aur. Puţine dintre ţările mari şi puternice ale lumii au dreptul să intre în club 300. Ai trei sute de medalii în timpul olimpiadelor moderne, eşti primit în Pantheon cu toate onorurile.

          Nici nu se putea mai bine o potrivire a hazardului la întâlnirea cu gloria! Cu siguranţă, gimnastica merita să fie regina, iar Sandra Izbaşa priviţi-o cu câtă modestie şi strălucire îşi poartă sceptrul!

          Mă întreb, incorigibil şi visător şi nu înţeleg!...

          Fata asta frumoasă, se va întoarce acasă şi, va da mâna cu un plagiator sacrileg.

          Să ne trezim oameni buni! S-a cântat imnul.

Mere otrăvite

           

            Dacă poveştile în viaţă s-ar adeveri, ar fi trebuit ca azi, Ilenele Cosânzenele să aştepte răbdătoare să vină Făt Frumos şi, ele doar să întindă grumazul lor suplu, pregătit să poarte cu mândrie şi şarm rafinat, medaliile olimpice. Se pare că spadasinele noastre au crezut prea mult în poveşti şi spadele lor altădată fulgerătoare, s-au îndoit sub taifunul coreean.

          Ce dureroasă iluzie, când constaţi că visul de mărire a căzut din pom ca un măr putrezit. Putrezit, sau otăvit?

          Se întreabă Anca Măroiu:

          – Dacă atunci când au fost în pregătire la noi, coreencele ne-au citit poveştile şi ne-au otrăvit merele?... Prea se mişcau pe planşă sigure pe vrăji! Iar ale noastre, completez nu puteau rupe vălul de pe ochi, pânza de păianjen care le împilase braţul.

          Aşa e în sport. Când eşti prea sigur de glorie, îţi scapă bidivii din hamuri, se scutură merele-n ramuri, fuge pământul de sub picioare şi nu faci istorie.

          N-a fost să fie sărbătoare!

          Medalia cu numărul 300 se amână!

          Ne-am învăţat de la Referendum, până...

Duelul dintre o sabie si un Nikon

            Aseară la Londra echipa de sabie a rămas până la urmă cu argintul. Emoţiile se pare, le-au tăiat elanul băieţilor. Oricum performanţa e uriaşă. După finală, m-am liniştit schimbând câteva vorbe cu un Nikon

          Nikonul acesta a mai poposit pe blogul meu. Îi place Pasărea ceţii şi din când în când îmi face daruri. De data asta darurile sunt deosebite, strălucesc. Mici accesorii pe care doar femeile elegante le preţuiesc.

          Las şi o adresă unde pot fi comandate Georgianei eventual
florescu_elena_georgiana@yahoo.com

.

Săbii de aur

            Muşchetarii din echipa de sabie a României au făcut un turnir fantastic. Sentimentul meu e că au la ei armele cu care să câştige finala olimpică. Cu ruşii în semifanele a fost o încleştare teribilă şi, cu toate atacurile paranormale energetice direcţionate din tribună către arbitrii, până la urmă sportivii noştrii cu multă stăpânire de sine şi inteligenţă, au suflat în iaurt, aruncând măştile de pe faţă, doar atunci când au fost siguri că tuşele sunt bine fixate şi nu se mai pot şterge din liste, ca la Referendum alegătorii. (Ce bine că Referendumul a fost înainte!)

          N-am nicio treabă, dar ruşii ăştia ar putea lua lectii la numărarea tuşelor valabile de la experţii noştrii Dragnea, Oprişan, sau ar conta şi un stagiu de manipulare de un an cu domnul doctor Ponta, că tot e prietenie mare.

          Ne duielăm cu Corea de Sud. Ora 20,45. Sentimentul meu e că ar fi timpul aurului.

Voturi şi jacuzii

           Ieri, zeii nu au fost cu noi. Nu atât în Londra la Olimpiadă, unde în cea de-a şasea zi nu am mai luat nici o medalie, cât mai ales pe plaiurile noastre mioritice unde Curtea Constituţională nu şi-a asumat nici o răspundere amânând o decizie care ne va face mult rău.

          Leul, buimăcit, încasează ca bietul Bute în ring şi nu are nici o şansă să se mai trezească din pumni. Privim consternaţi din tribună spectacolul, aşteptând ca cineva să arunce prosopul. Nu mai sunt prosoape. Le-au luat pe plajă la Neptun organizatorii dezastului. S-au dus cu toţii la Mazăre. La el în buncher se pot face relaxări specifice. O armată de fotomodele nu-l slăbesc pe Ponta. Au consemn de la iuncher:

          – L-ati votat, e al vostru! Dar să nu vă faceţi iluzii!

          Programaţi-l pe mute, că ne-ngheaţă jacuzii!...

Raspuns scrisorii poetului Viştea

           Am citit scrisoarea (clic pe link) poetului Viştea către Coana Europă pe blogul lui Augustin Doman. Învolburată. Am crezut că s-a mutat Oltul la Târgovişte. Multe adevăruri spuse în jurul unui ceaun cu măligă pripită, fierbând sub presiune în Poiana lui Iocan unde gazul tras pe ţeavă arde direct sub pilostrii.

          Respect domnule Viştea! Dar nu văd îndoiala.

          Bunică-mea Păuna, dinspre partea mamei, îmi spunea totdeauna să mă-ndoiesc dacă văd o minune, să mă ciupesc de trei ori şi, dacă se-arată la fel să mai întreb pe cineva.

          V-aţi ciupit cumva domnule Viştea? Aţi făcut un duş când steagul NATO, din senin, a fost dat jos de Crin la Cotroceni? L-o fi vândut la ruşi?...

          Dar când sub ochii noştrii aproapele, încreţeau floricele de gheaţă toate apele, de minciunile lui Ponta? Gheaţă subţire ca o pojghiţă sub care apa dădea în clocot.

          Cum să laşi să lunece periculos ţara pe o asemenea pojghiţă ticluită cu gânduri viclene?

          Adevat, n-am votat!

          Din convingere, nu din lene. După opt milioane de voturi împotrivă, multe necurate ştiu, mă ciupesc de trei ori, încă mă îndoiesc, dar garantez că sunt viu şi gândesc.

          N-ar trebui domnule Viştea să gândim împreună?

Cu monstrul deasupra capului

           Halterofilul, e un atlet care nu ţine seamă de legile propriului corp şi în aceeaşi măsură de legile fizicii, sfidând gravitaţia planetei într-un efort  supraomenesc. Forţa minţii sparge limitele îngăduite şi împinge greutatea halterei cu puterea gândului. Trăsăturile se schimonosesc, fibrele muşchilor se împletesc în funii groase ce ţin în chingi explozia.

          Roxana Daniela Cocoş, fata noastră din Carpaţi era frumoasă şi cu monstrul acela de fier deasupra capului. La ultima încercare, a ridicat haltera, o dovedise, dar s-a grăbit să dea cu ea de pământ.

          Pe podium, la ceremonia de premiere, nouă ni s-a părut mai strălucitor argintul.

Dacă e bronz, e ziua a cincea

           Prinţesele gimnasticii de data asta au fost de bronz. Un bronz care dacă ar fi prins o altă culoare ar fi fost nedrept. Ghinionul rusoaicelor ne-ar fi putut propulsa pe podium lângă stelele Statelor Unite ale Americii, dar s-ar fi mâniat zeii şi cu siguranţă ne-ar fi taxat la individual, acolo unde aştept să ne facem loc de drept, la masa învingătorilor.

          Să numărăm cea de-a patra medalie şi să ne bucurăm că nu s-a risipit degeaba atâta muncă şi talent.

          Ce firesc flutura steagul României, lângă steagurile celor două mari puteri! Mai ia cineva aminte, de câte decenii suntem acolo?

*

          Târziu în noapte pe cerul olimpic s-a mai aprins pentru România o steluţă de bronz. E o medalie surpriză şi cu atât mai binevenită. Un tânăr halterofil de 20 de ani, Răzvan Martin, rătăcit printre orientalii şi nord africanii prin venele cărora curge petrol. (Petrolul anihilează urmele substanţelor interzise!...informaţie sigură luată de la Tolontan.)

          Halterele sunt o zonă specială. Doar marele nostru Nicu Vlad a mai spart monopolul. Bine ai venit Răzvane! O să-ţi turnăm numele în bronz!

Printre zei. Ziua a patra.

           Nu puţine sunt nedreptăţile vieţii. Cu atât mai tulburătoare nedreptăţile sportive, dar când se încalcă spiritul olimpic, vârful arcuit străpunge pielea de şarpe a timpului care se încolăceşte şi rămâne încremenit pe tăişul spadei, o secundă lungă cât noaptea lumii. Parcă ni s-au răscolit toate frustrările şi înfrânţi ne-am ridicat privirea către Dumnezeu. N-am primit nici un semn.

          Nu mă îndoiesc că fotografia cu coreeanca aşteptând dezarmată lângă propria spadă la capătul planşei, decizia impardonabilă a oficialilor în negru a făcut înconjurul planetei.

          Shin A Lam în inima noastră tu eşti pe podium!

*

          Spada ne-a rănit ieri de mai multe ori, căci fetele noastre au ars la intensitate maximă, având mari şanse să toarne metal preţios în forma unei medalii. Din păcate Anca Măroiu, Simona Gherman şi Ana Brânză, s-au stins pe rând la o tuşă de aur. Poate la echipe, focul reunit va reuşii să topească metalul.

*

          Ziua, până la urmă stralucitoare pentru noi, a fost completată la giudo de Corina Căprioru. Se pare că antrenorul Berceanu le-a învăţat pe fete că la zei, aurul e la fel ca argintul. Să recunoaştem că la două medalii Berceanu ştie ce spune.

          Suntem în grafic. Mai sunt cinci medalii şi intrăm în Clubul select al ţărilor cu 300 de medalii olimpice.

 Un sincer bravo!

Aurul olimpic

            Am promis că de luni voi lăsa în urmă Referendumul ca pe un vis urât şi voi scrie despre reversul medaliei. România frumoasă. Romania olimpică. Romania de aur.

          A venit aurul dintr-o puşcă cu aer comprimat a lui Alin Moldoveanu, după o calificare spectaculoasă în finală cu record olimpic. Cât sânge rece îţi trebuie să tragi 59 de decari din cei 60 posibili, iar singurul ratat să se plaseze la 0,3 de ţintă, adică la 9,7.

          Pentru istorie poate cineva să numere câte gloanţe au trecut prin acea gaură neagră? Pe acolo a venit aurul.

Breaking news. Olimpiada romanilor. Prima medalie.

            Cu aerul ei de bunicuţă cumsecade, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a declarat azi noapte la Londra, cu lumina obosită pe chip dar radiind de fericire, deschiderea Jocurilor Olimpice. Sărbătoarea putea începe şi steagul Romaniei flutura printre celelalte 204 steaguri purtate cu mândrie pe pista stadionului, freamătând de sportivii nerăbdători să intre în istorie.       

           Avem ocazia aici la Londra, să intrăm în clubul select al ţărilor cu peste 300 de medalii cucerite în încleştările sportive de-a lungul timpului. Într-un clasament pe medalii, suntem plasaţi pe un onorant loc 13 între naţiunile planetei, înainte unor state puternice şi de mare tradiţie precum Polonia sau Spania.

          Spectacolul a fost grandios. Drumul flăcării olimpice după 20000 de kilometrii, în ultima lui parte a venit pe Tamisa. Sportivi celebrii au transmis-o tinerilor care să o poarte mai departe în viitor.

          Nu se ştia momentul şi modul în care va fi aprinsă flacăra. Fiecare delegaţie de sportivi, a primit pentru ceremonie o petală de cupru. Două sute patru petale depuse în iarba verde, descriind un cerc uriaş. Tinerii au apropiat torţele şi focul s-a aprins în cupele petalelor. Apoi cupele s-au înălţat către cer. Două sute patru flăcări unite într-o singură flacără în numele păcii, gloriei şi spiritului olimpic.

          Acordurile nemuritoare ale muzicii The Beatles au unit glasul inconfundabil al lui Paul McCartney cu glasurile spectatorilor într-un imn tulburătot Hei Jude.

          Mă opresc aici. Începe finala la Judo cu Alina Dumitru. Să dea Dumnezeu aur strălucitor!

          Afost argint cu reflexe de aur. Să numărăm prima medalie. Bravo Alina!!! In total 293

De luni vom vorbi de medalii!

           Sărbătorile Olimpiadelor, sunt repere luminoase ale umanităţii, precum artele şi cultura. Astăzi la Londra, ferestrele lumii se deschid prin cele cinci cercuri olimpice. Doar noi românii mai avem de stat două zile rupţi, sub tirania minciunii, până la Referendum, în două falii.

          Să sperăm că vom găsi calea ieşirii din grotă, vom risipi ceaţa groasă din minţile plagiate ale uzurpatorilor şi, vom putea privi liniştiţi prin cele cinci cercuri, odată cu lumea civilizată cum arde flacăra olimpică.

          De luni vom vorbii de medalii!

Lubeniţe roşii

             

             Nu se auzeau trupele. Fără trupe, lovitura de stat ar fi putut contraria sinapsele poporului român, refuzând conexiunile memoriei. Cu cine să continuie atacul juriştilor asupra instituţiilor statului, dacă nu se aude bocancul? Cum să admiţi în adidaşi şi sandale pe străzi, triumful gloriei. Era nevoie de Dogaru şi el a venit cu tancul, cum se intră de drept în istorie. 

           „Spulberaţi DNA-ul! Spulberaţi ANI, CNSAS ş Curtea Constituţională!”       

          Punct ochit, punct lovit ca la carte. E un război asumat, cu gloanţe şi epoleţi, e pe viaţă şi moarte. Ne-au păcălit! 
          Stând la pândă, au trimis înainte doi băieţi de băieţi, pe Ponta şi Crin, să vândă grădinarului castraveţi. La cât sunt de isteţi ăştia doi, unul cartofor, altul dottor, au zis că vând pepeni de Dăbuleni nu castraveţi. Mincinoşii.

          Ţara nu se înşeală cu lubeniţe roşii!

Democraţia lupilor

            

              „Pe toţi să-i asculţi, dar din mintea ta să nu ieşi!”. Vorbe aduse din tezaurul nostru popular la care recurgem tot mai puţin. Omul vine în lumea lui, cu prostia  de care se face în principal responsabil şi-şi ocupă locul în turmă. Apoi, „nu-şi mai ridică privirea de jos de teamă să nu-l vadă lupul.”           

             Aparţii de stâna unui cioban şi, te rezumi a înţelege şi respecta regulile. Câinii ciobăneşti nu te lasă să te pierzi prin tufişuri, pe costişele muntelui, ţinându-te aproape în respectul legii. Dar se întâmplă la un moment dat, un catâr iluminat, trădător, să se oprească din drum şi să vorbească turmei seducător, despre democraţia lupilor. Făcând campanie printre oi pentru referendum.

          – Lupii au patru picioare ca noi şi n-au nici ciomag! Majoritatea la vot poate să fie fără prag. Hopa!... N-avem prag, punem o bălărie, să se ştie în Europa că la noi e democraţie.

          Merită încercat, cu ciobanul dictator suspendat.

          Rândurile de mai sus n-au legătură cu marinarul şi nici cu Crin. Şi nici Ponta nu e măgarul. Ele mi-au venit aşa din senin, când dădea în foc samovarul.

          Post scriptum. S-a mai găsit o lucrare, turnată ca fonta după model. Tot plagiată, în şifonier.

          „Porcul îl baţi şi el zice că-l scarpini.”

            – Stimaţi ziarişti, nu mai aruncaţi după Ponta! Că nu e omul de fier!

Carstoiu, Martha şi proverbele

           Ascultam aseară la B1, cu Ion Cârstoiu rezumând în emisiunea Ultimul cuvânt, cum doi boschetari au violat-o pe Românica, nu într-un şanţ ci în plin parlament sub cupola Casei Poporului, în ochii bulbucaţi ai senatorilor şi deputaţilor, isterizaţi în galerie de poftele stârnite de nurii dedzgoliţi ai tinerei femei, cu televiziunile şi camerele de luat vederi chemate să transmită partida în direct pe toate canalele.

          Senatorul Voicu şi mulţi alţii ca el, au vrut să sară peste bănci şi-au arătat pumnii şi nemulţumirea ameninţător către justiţie şi preşedinte. Câte valenţe ar fi căpătat spectacolul, dacă nu s-ar fi consumat atât de repede şi, dacă Andreea Martha nu ar fi fost reţinută în procesul de proxenetism. Ea, desigur, ar fi putut organiza cu alt fast şi strălucire momentul, de nu s-ar mai fi uitat Europa atăt de urât la noi.

          Îţi dau un sfat maestre, poate că la Găgeşti nu s-a auzit proverbele:            

          „Când treci prin ţara orbilor închide şi tu un ochi!”.

          „Numai un pic nu-i bine şi iară-i rău!”

          După Referendum, eu zic, prima prioritate nu pe Năstase să-l scoatem de la puşcărie, ci pe Martha, doar ea ne mai poate unii.