Dedati-va risipei!

                Nu mai sunt locuri in Guvern. La Biblioteca Judeteana ar mai fi cateva. Daca doriti sa va umpleti timpul cu poezie, dedati-va risipei, jucand la Bursa ingerilor. Vineri la ora 17.
Mergeti pe mana Denisei!

Ion Toma Ionescu.

http://pasareacetii.blogspot.com/2012/04/lansare-de-carte.html

...........Pasărea ceţii: Lansare de carte la Pitesti

pasareacetii.blogspot.com

Linul şi libelula

O minunată povestire pentru copii, lecturată întâmplător în paginile Spaţiilor culturale de la Râmnicul Sărat(nr 21 martie-aprilie), Libélula şi linul a scriitoarei Doina Cernica, mi-a recreat un spaţiu de încântare pe care îl pierdusem de mult.

Mă şi vedeam copil pe malul râului Argeş, în umbra unui tufiş de arin, ascultând clipocitul neîntrerupt al apei şi urmărind cu încântare dansul vreunei libelule, urzindu-şi straiele în razele soarelui şi oglindindu-se mândră în luciul ochiului de apă din spatele buturugii, îngropate pe jumătate în nisip. Doar că imaginea se despletea o dată cu valurile şi luneca în jos pe albia râului  şi libélula se avânta în zbor, să-i rămână chipul  întreg desenat în luciul apei.

Nu ştiam atunci că dincolo, în oglindă, un lin, asemeni cu ea, se zbebnguia împingând cu aripioarele lui puternice, imitând şi trimiţând bezele prinţesei libelule.

Tulburător sfârşitul povestirii, sacrificiul libelulei ce-si destramă propriile aripi pentru a-i ţese  linului o cămaşa de prinţ, să-i acopere rănile căpătate în pădurea ierburilor-cuţit, ale căror lame tăioase îi sfâşiaseră trupul.

Sacrificiul libelulei, care pentru viaţa  de dincolo de oglindă a unui lin muribund, renunţă la aripi şi ulterior la propria viaţă, se topeşte în bucuria clipei de a dărui.

Mi-a venit în gând Ponta, mi-a venit în gând Crin, Băsescu şi ceilalţi, fără osebire de doctrină şi potenţial de vot. Mă întreb, în oglindă, ei ar putea citi până la capăt copiilor sau nepoţilor lor, povestirea Linul şi libélula, sau rândurile s-ar acoperii de veninul risipit peste tot…

Spatii culturale. O cronica noua la Bursa ingerilor

numărul 21 / martie - aprilie 2012

Magda GRIGORE Poezia şi jocul la bursă

O poezie sensibilă, oarecum sinusoidală din punct de vedere axiologic, transpusă auctorial ca un ecou decodat al propriei ontologii, trăite sau imaginate, ne oferă Ion Toma Ionescu în volumul Bursa îngerilor (Editura Paralela 45, Piteşti, 2012). Într-un areal populat cu oameni care tind să fie neutri, conformi şi fazi, autorul simte nevoia să-şi populeze spaţiul cu îngeri (disponibilitate a ingeniozităţii sufleteşti şi a regenerării fiinţiale mai degrabă, decât a unei religiozităţi asumate), demers îndrăzneţ, provocator şi nonconformist, la capătul căruia apar cu trup odihnitor, lunecos şi efemer poemele morgane. Ion Toma Ionescu are momente inspirate când stăpâneşte limbajul poetic, desemnat (dintre toate modalităţile de exteriorizare) să-l urmeze şi să-l servească pe autor în calitate de armură strălucitoare, protectoare, în faţa învolburatelor simţiri şi trăiri cărora fragilitatea umană le-ar putea cădea pradă. Dacă venalitatea semenilor, jocul vieţii şi al aparenţelor, amnistiile divine în faţa visărilor înfrânte determină un poet în general să reevalueze imaterialitatea solidă a cuvintelor, Ion Toma Ionescu se încumetă să mizeze senin pe prezenţa neegalată a cuvântului pentru a-şi aşterne în vers propria aventura lirică.           Bursa îngerilor înfăţişează o altfel de agora, locul unde existenţa se (pe)trece cu moartea, unde are loc schimbul între vise şi iluzii, cu efecte permanente de valorizare umană. Viaţa este o piaţă simbolică, dematerializată, locul în care se efectuează jocul între tine şi Divinitate, între tine şi semeni, între tine (cel exterior) şi tine (cel interior). Aici se tranzacţionează, de principiu, titlul tău de om viu, singura dovadă concretă a existenţei, singura certitudine. Dar care sunt valorile de investiţie ale omului şi ce bunuri poate cumpăra el cu propriile lui bunuri la schimb, presupune cunoaştere, intuiţie, practică şi noroc. Unii reuşesc, alţii nu, poate că îngerii (intermediarii) au un rol de mobilizare şi sunt un semn pentru câştigătorii care devin ei înşişi un fel de îngeri. Acest mediu credibil, lumea, aparent liberă şi organizată este însă dominată ca orice piaţă de influenţe nevăzute, obscure, uneori fatale. Conosametul pentru toate bunurile ei generice, fungibile, are înscrisă şi permite, însă, contaminarea omului cu îngeri pe/din apele timpului, pact impus dintr-o voinţă neştiută, implacabilă.           Această (altă) realitate îi face vizibilă poetului alunecarea îngerilor în clepsidra dintre cer şi pământ, îngeri jucăuşi, uşori ca fulgii de zăpadă, albi şi moi surfând în lumea reală: „în răstimpuri/ cad păsări/ una după alta/ precum casele/ de chirpici/ înmuiate în armătură// cum să cadă/ o pasăre din cer/ dacă nu s-ar răsturna/ pământul/ din când în când/ ca o clepsidră/ cu oasele istovite/ de viitură// şuvoaie/ de bolovani/ se rostogolesc/ pe versantul strâmt/ cât un gât de lebădă// un lanţ de îngeri/ surfând/ supli/ se strecoară/ bine antrenaţi// pe plaja mică/ agăţată/ în turla bisericii/ din deal/ lustruind/ scândurile cu ceară/ încolonaţi/ aşteptăm/ bursa locurilor de îngeri (Bursa locurilor de îngeri).      Amestecul benefic de îngeri şi oameni, vibraţia resimţită în urma iscodirii învelişului emoţiei de a-i întâlni şi a-i cunoaşte pe fiecare şi flacăra vie a literei care pirogravează hârtia sunt coordonatele după care poetul îşi delimitează traseul imaginar personal, tinzând să ajungă (în)spre matca sensurilor existenţiale. El devine conştient, prin intermediul relaţiei cu poezia şi prin deprinderea de eliberare a cuvântului (unul din puţinele lucruri stabile aflate în graniţele ontologiei), prelucrat în laboratorul sufletesc, de puterea expresiei şi de forţa nevăzută (îngerească) a literei menite să (te) întemeieze dincolo de pericole care pândesc sensibilitatea: ,,sub semnul pierzaniei/ adulmecând rana/ vântul de sud/ picură ceaţă// lutul mă strânge/ oasele se despart/ ca ramurile unui pom/ carnea mea/ mistuie focul// în cercuri largi/ păsări de pradă/ pândesc hulpav// (Descălecatul cuvintelor).           Ameninţarea este protoplasma zilelor omeneşti, iar poezia este un pact minimal de siguranţă, un mod de îmblânzire a timpului, de aceea Ion Toma Ionescu îşi converteşte avid neliniştea în cuvinte şi jocul literelor îi conferă inclusiv o timidă domesticire a fagocităţii existenţiale. Ca orice fiinţă care a apucat să guste din ambrozia poeziei, el speră să devină un solitar fericit, cel puţin în imaginar, confecţionând din momentele existenţei semne pe care să le lase în urmă: ,,umbra e/ dinaintea mea/ lunecând în nisipul albastru al ierbii/ om de vânt/ fără chip/ crescut din trup// efigie/ din care timpul/ a nivelat/ reliefurile// filă de carte/ scrisă de înger/ împingând roua/ în hieroglife suspendate/ şi înflorind aerul/ precum coarnele unui cerb// la capătul zilei/ noaptea muşcă din carne/ literele se întorc/ împletind pe trup/ o cămaşă de zale/ sufletul flacără/ se zbate în colivie/ nevăzută ca o floretă/ pasărea ceţii/ punctează-n asalt/ tuşe/ cu trandafiri galbeni (Semn de carte).           Poetul ca şi îngerul poate săpa fântâni înlăuntrul lucrurilor, în cer şi pe pământ, în viaţă şi în moarte, fiind menit prin angelism să lase semn, să clădească, asumând sacrificiul necesar: ,,într-o zi/ îngerul s-a frânt/ ca o trestie/ secerată de vânt// cer stătut/ s-a clătinat/ în adâncul/ străpuns// desfrunzite/ de chipuri/ sălbăticiunile/ s-au ascuns/ în inima/ unui ţipăt// oameni smeriţi/ i-au zidit umbra/ în ghizdul fântânii/ şi-au însemnat/ crucea// (Fântâna îngerilor). Iluzia alunecării este des prezentă în tabloul poetic realizat de autor. Îngerii alunecoşi dau sens şi rod în libertatea labirintică a teritoriului omenesc, tărâm despre care alte poeme precum Octombrie ca o văduvă tânără, Dealul Morii, Un whisky bun, Coverga bunicului, O gazdă perfectă, Peisaj matinal, Pensionarul etc., vorbesc în termenii unui cotidian autentic şi melancolic: ,,s-au bulucit circarii/ în delir/ au spoit cerul cu trompete/ noi ne-mbulzeam/ pe groapă-n cimitir/ să-l prelungim pe tata/ între pietre// pe papainoage cocoţat/ din drum/ un măscărici buimac pe jumătate/ parcă plutind/ în norul lui de fum/ legă de cruce/ panglici colorate// doar moşu-meu târziu/ l-a înjurat/ de dincolo de lumea petrecută/ în ochii mamei/ lacrimi s-au zvântat/ ca rufele/ pe culmea de cucută//seara cu toţi la circ/ hipnotizaţi/ săream mortal odată cu artiştii/ doar măscăriciul trist/ cu ochi vexaţi/ căta-n bătaia puştii/ lunetiştii// (Poveste cu tata).           În zona aceasta a poeziei, autorul apare retras în ipostaza singuraticului-meditativ, caracterizat de realism şi raţiune, adesea dureroase, care îi sporesc însă, simultan, firea detaşată şi uman-participativă.           Ion Toma Ionescu nu-şi inventează fibra poeziei, dimpotrivă, el decupează din filigranul unei disponibilităţi reale substanţa lirică materializată în poemele iscoditoare dăltuite parcă în singurătate şi mister, dornice să desluşească esenţele cu lunete proprii. În mod paradoxal, poetul creează impresia unui surplus liric neaccesat, camuflat încă în meandrele sufleteşti complicate şi capricioase. Acest lucru este observabil inclusiv la nivelul discursului, poetul sondând golful liniştit al stilisticii poetice, cu legănări limpezi şi domoale, fără învolburări ascuţite şi răsturnări revoltate sau tulburi ale expresiei. Putem spune că el se află în intermondul dintre spiritualitate şi cunoaşterea prin poezie, explorând curajos senzaţiile la bursa vieţii, insondabilele ei tranzacţii şi transcriindu-le conştiincios în versuri insolite, iscoditoare şi sonore. Fiind o bursă specială ea concentrează pentru om (şi valorile lui) maximul de cerere şi ofertă, în condiţii de liberă concurenţă, dar cu un ritm operativ mult prea accelerat. Funcţia centrală a bursei, ziua/timpul stabileşte periodic nivelul bucuriei şi al tristeţii, al iubirii şi al singurătăţii, al împlinirii şi al deziluziei. Proba cunoaşterii de sine este zilnică, iar evaluarea finală, incertă şi mult prea grăbită.           Ion Toma Ionescu îşi convinge cititorul, prin volumul expus în prezent, că pe pământ îngerii devin oameni şi sunt meniţi să (de)săvârşească, iar în acest amestec ei se deconspiră voluntar printr-o efervescenţă frustă a inimii. În privinţa metamorfozelor viitoare, posibile şi benefice ale poeziei, autorul este dependent, metaforic vorbind, de propriul joc la bursă.

Poetul Dancus si Sinfonia lalelelor

Poetul Dăncuş a venit la Piteşti. Este limpede precum cristalul acestei zile, că Sinfonia lalelelor e în desfăşurare şi primarul Pendiuc cu bagheta lui magică(cel mai lung lujer de lalea crescut din bulb olandez), dirijează cu eleganţă în piaţă corul grădinarilor, iar ambasadorii melomani din ţările prietene, îşi cântă ariile pe partiturile înşirate la pupitru. (Constat, în învălmăşala de la tribună, că reforma statului la Piteşti e un adevărat fiasco, n-au dispărut din schema primăriei, posturile interpreţilor care întorc paginile...). Ar fi fost culmea să-i reuşească ceva lui Boc!

Şi totuşi, aplauzele nu erau întratât de entuziaste, mulţimea de animatori USL, buimacă încă după moţiunea de cenzură votată în parlament, nu ştia dacă să se bucure sau să fie tristă după victorie. Pe activiştii fostei puterii îi chemase la Neptun preşedintele, să-i mai aline, recitindu-le din Tristele lui Ovidiu, după care, într-un imbold partinic de-a lungul Marelui zid de pământ, la Valul lui Traian, pe zeci de kilometrii, să-i antreneze în plină arşiţă pentru alegerile locale.

Am pierdut defilarea copiilor şi împreună cu Virgil Diaconu ne-am îndreptat către gradinele soţiei poetului Dăncuş, unde vaşnicul bărbat la 40 de ani, sorbea dintr-o cutie de bere, nu se ştie precis lichidul, sau cuvintele magice de sub pălăria canadiană a lui George Filip, scăldându-şi ciolanele în gălbenuşul prafului stârnit în razele soarelui, dinspre Roşia Montana spre cele patru vânturi.

Bocancii uriaşi ai globtroterului poet, se odihneau răzemaţi de un lămâi, cu multe fructe, adus din Italia.

Ne-a precizat "monumentul", că n-a luat cu el tricolorul, l-a lăsat în poarta casei din Canada, spre gloria românească a neamului, la fel cum americanii îşi lăsaseră drapelul înfipt într-un gard, în secolul trecut, pe partea nevăzută a lunii

Ne-am pupat ca-ntre confraţi, cu Silvia Petre Grigore, blonda din cadru şi cu încă o Doamnă de la Pietre(Revista Pietrele Doamnei), Mihaela Căvescu şi am schimbat între noi ceva cărţi, pe care nu le mai cumpără nimeni.

Bine că nu s-a mai găsit chitara şi nici camera de filmat! Astfel s-a stins din faşă ideea unui spectacol ad-hoc. Se strânseseră în jur ciorchine câţiva jandarmi, iubitori de literatură.

Şi uite-asa primarul, lalelele si poeţii, au mai bifat o intâlnire cu poetul Dăncuş.

 Aurel Sibiceanu nu a scăpat momentul imortalizându-ne şi  imortalizându-se pentru eternitate.

Cuvânt si imagine

Îngerul e partea luminoasă a sinelui, cum umbra mi se pare a fi, partea întunecată. Aievea, lumina ne-ar putea orbii. De-aia se spune că am facut umbră pământului degeaba. 

Mă-ndoiesc, cât timp pot privi!...

Moţiunea de cenzură a salvat PDL-ul

Câtă dragoste, atâta ură!

Nu vă mai duielaţi,

depăsiţi faza gură la gură,

si respiraţi, respiraţi!...

 

       Pentru PDL e rău, pentru USL e rău, pentru ţară e si mai rău, e bine  doar pentru MRU care va reveni si pre mulţi va popii.

Un Secol cu cireşe de mai. Virgil Diaconu

Mulţimi de concepte, cu asupră de măsură sau nu, au definit în timp poezia. Poezia e ca o femeie frumoasă, purtându-şi despicătura rochiei elegante de mătase uşoară, adânc între sâni şi curajos, pănă sus către curmătura coapselor, într-un mers elastic, fulgerând aerul şi încărcând cu electricitate scânteia din ochiul vânătorului. 

În punctul maxim de sarcină, în timp ce inima îti înfloreşte, mâna ţi se crispează, îţi stăpâneşti cu greu mângâierea gândului şi împietrite pe buze nu se mai rostesc cuvintele, aici, vine poetul, se agaţă de crengi şi le culege, ca pe nişte cireşe de mai. Doar că cireşele coapte rămân pe vârfuri. Pe acelea le culeg doar poeţii înalţi, cât un secol de lungi.

            Prietenul meu Virgil Diaconu, are de-acum un Secol şi nenumărate Lolite se perindâ în cartea lui, cu coşuri de cireşe gata culese.  
        Gustaţi din coş cireşele de mai ale poetului!
(Click pe linck.)

Lansare de carte la Pitesti

Elemente de autism. Pledoarie pentru 2%.

Pe fluxul meu de imagini primit în ultimele zile, cadrele se succed cu repeziciune şi ordinea lor se aranjează  pe firul unei logici bizare:

 

De la Moscova credinţa vine pe motocicletă. Patriarhul Kiril, e sprijinit de sute de motociclişti pe motocicletele lor împodobite cu baloane roz, pe care  se poate citi H V (Hristos Voscrese _ Hristos a înviat). Procesiunea s-a întins pe mai mulţi kilometri în marşul pentru Patrie, Credinţă , Biserică şi Patriarh.

Marine Le Penn în Franţa îşi ridică dreapta cu pumnul strîns îngrijorător de sus. Europa capătă frisoane. Lumea e în stare de şoc. Putin, atent, trece pe listă ultimii invitaţi pentru înscăunarea din 7 mai.

          La Pâclele Mari, în Buzău, nepotul meu Toma – copleşit în faţa valurilor de noroi scoase de vulcani! E ca o rană prin care supurează pământul. N-ar fi trebuit dus acolo.

          104.300.000 dolari este preţul acestui tablou al lui Giacometti, El hombre que camina. Să fie un inadaptat? Oricum e singur, de lung ce e. La asemenea preţ... ( E tablou, sau sculptură?)

          Dar sa ne amuzăm puţin:

Ei trei, nu sunt singuri în USL, dar sunt cei mai pregătiţi să ia ţara la pas. Ce-a mai rămas din ea, nu-i aşa!?... De remarcat ăla micu, cum se străduieşte cocoşeşte...

          Dialog:

_Pe insula aia pare un grup de pui.

_Nu, sunt parlamentarii de la PDL, aşteaptă să vină barca.

Ultima poză este a lui Alexandru, cel cu elemente de autism.    Dacă sunteţi prima oară pe blog, lecturaţi seria de articole din spatele categoriei povestea lui Alexandru. Nu-i uşor ce vă spun eu, dar există o posibilitate demnă prin 2%, redirecţionat din salariu într-un cont deschis la Asociatia Captivi in Propria Minte, care să meargă direct pentru plata terapiei lui ALEXANDRU. El are nevoie de terapie şi costă în jur de 1400 de euro pe lună, sumă greu de acoperit doar de către părinţi. Am mai primit sprijin până acum de la oameni de bine din firma ALKA cărora le mulţumim.

 

 Nu mai sunt multe zile şi se încheie campania pentru 2%. Ne-am trezit târziu. Ultimul termen este 25 mai.

Poate ne mai vede cineva până atunci. 

Contul va rămân deschis şi în el se va putea depune oricând, orice sumă. Rugamintea e, să ne instiinţaţi la aceasta adresa de email în eventualitatea că... Mulţumim de înţelegere!

iontomai@gmail.com.

 Contul e:RO36BTRLRONCRT022463592A
 Asociatia Captivi in Propria Minte - Florescu Alexandru
Cod de identificare fiscala a entitatii nonprofit/unitatii de cult: 24908569
Formularul: http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/formulare/dec_230_2012.pdf 
In zona destinatarului se completeaza astfel: 
Daca nu va descurcati dati un email la adresa mea si va trimit un formular completat  iontomai@gmail.com

Maria care aduce ploaia

Cel de-al doilea text în care îl redescopăr cu bucurie pe prietenul meu Nicolae Radu, ca prozator, este: Maria care aduce ploaia. Dea Domnul să încolţească seminţele răsădite de mine aici!

Maria care aduce ploaia

                                                  Nicolae RADU

Toamna întârzia să vină, era jumătatea lui octombrie şi soarele frigea cu încăpăţânare pământul uscat. Zilele fierbinţi îşi urmau nepăsătoare cursul. Oamenii blestemau, nici nu-şi mai aduceau aminte de când nu mai plouase. Plantele pârjolite şi fântânile secate anunţau zile grele.

Maria rămăsese văduvă tânără, cu luni bune în urmă, când Manole bărbatul ei, se hotărâse să moară în cârciuma satului. Aflase că soţia îl înşela cu cel mai bun prieten, Dragomir, pe deasupra şi rudă, e drept mai depărtată, dar tot rudă se cheamă, nu? Mai călcase strâmb Maria şi cu alţi bărbaţi. Prietenul ăsta al lui Manole, era un om timid cu femeile, se fâstâcea, îl treceau toate sudorile, se înroşea şi rămânea mut în faţa lor.

Mai mult ruşinat decât supărat, într-una din seri Manole adăstă în cârciumă şi turnă în el fără măsură, intrând în comă alcolică. Până să vină ambulanţa, a murit.

Moartea bărbatului a adus necazuri celor din jur. Cârciumarul a fost judecat şi condamnat pentru comercializarea de băuturi spirtoase contrafăcute. ( Dacă nu murea prostul ăsta, mai vindea şi azi.). Maria a fost chemată de mai multe ori la poliţie să dea o grămadă de declaraţii, inutile. Manole tot mort a rămas, iar femeia, văduvă! Amărâtul de Dragomir a luat drumul bejeniei, nu s-a mai auzit de el.

Gura satului nu a făcut-o nici mai rea, nici mai bună.

Numai că, niciunul dintre foştii iubiţi, nici o femeie şi nici un alt bărbat n-au mai călcat în casa ei până în seara din jumătatea lui octombrie, când un străin a bătut la poartă.

I-a spus de la început că nu cunoaşte locurile, vine de departe şi ar vrea găzduire pentru o noapte, o mâncare caldă dacă se poate, bineînţeles contracost. Maria l-a poftit în casă zâmbind prietenos, au trăncănit despre toate cele. În timpul cinei i s-a plâns de viaţa ei de văduvă tânără prigonită de oamenii locului, el a ascultat-o cu îngăduinţă, iar noaptea au împărţit şi patul, omenindu-l cum se cuvine.

Dimineaţă, în timp ce bărbatul se spăla gol până la brâu, observă că era mai tânăr decât i se păruse. Părul negru îi scotea în evidenţă tenul alb, avea ochii mari şi albaştri, nasul fin ca al zeilor din statuile greceşti, cum citise de curând într-o carte. Îl întrebă cum îl cheamă, el îi spuse fără urmă de zâmbet că îl poate numi cum vrea ea.

– Pentru mine vei rămâneAlfred.

Bărbatul dădu nepăsător din umeri şi o întrebă ce şi-ar dori în clipa asta mai mult.

– Să plouă, îi răspunse ea repede, zile întregi să toarne cu găleata.

– „Fie!” parcă spuse Albert şi plecă repede.

Maria se repezi la fereastră să-l vadă, însă ochii i se agăţară către culmea dealului, unde prin aerul străveziu al dimineţii nori negrii se îngrămădeau pe cer deasupra casei. Când îşi aduse aminte de Alfred pe drumul din faţă nu mai era nimeni. Alergă afară, deschise poarta, ochii ei măturară cât putură, în sus şi-n jos. Nimeni. Un trăznet lumină cu flacăra fulgerului, urmat de un tunet puternic. Intră repede înăuntru. Stropi mari şi grei se năpustiră asupra acoperişului. Afară se întunecase a noapte, încuie uşa fricoasă, privi prin geamul ferestrei dinspre uliţă, nici poarta nu se mai zărea din cauza întunericului şi al ploii. Se simţea mulţumită, în ciuda sentimentului de teamă, i se îndeplinise dorinţa spusă lui Alfred.

Se întinse în pat. Apăsă pe butonul veiozei de pe noptieră, dar acesta refuză să aprindă becul. Nu se miră, deseori la prima scăpărare de fulger, cei de la transformator opreau lumina. Somnul o cuprinse repede, un somn greu, fără vise.

Când se trezi nu ştia cât a dormit, dacă e noapte sau zi. Auzea doar sunetul ploii. Butonul lămpii de pe noptieră ţăcăni degeaba. Trebuia să caute chibriturile şi lumânările. Când coborî din pat, picioarele îi intrară în apă până la glezne. Se trase instinctiv, nedumerită, în mijlocul patului. „Pe unde să fi intrat apa?” Manole al ei cheltuise o sumedenie de bani să pună la geamuri şi uşă, termopane. Îşi luă inima în dinţi şi coborî din pat. Acum apa îi ajungea până la genunchi. Simţii cu adevărat apăsarea fricii. Se îndreptă pe bâjbâite, împleticit spre uşă. Apa creştea mereu. Ajunse. Găsi mânerul rotund al zăvorului. Trase de el cu putere. Uşa se deschise brusc. Şuvoiul de apă care năvăli, o lipi dureros de peretele din fundul camerei.

A doua zi, abia se lumina de ziuă, satul întreg dormea. Intrigaţi de poarta trântită de gard şi de uşa deschisă la perete, doi poliţişti opriră în făţa casei. Clacsonară, bătură la poartă. Nici la strigătele lor nu răspunse nimeni. Păşiră în curtea din faţă şi se priviră miraţi unul pe altul. Pământul mustea de apă, ici-colo se iveau băltoace în care se scălda răsăritul timpuriu de soare.

– De unde o fi avut atâta apă să ude grădina?!

Întinsă pe podeaua udă, umflată şi vânătă, de parcă acum cineva o scosese înecată din râu, zăcea Maria. Nu-şi aduceau aminte cănd a căzut în satul lor ultima picătură de ploaie.