Pădurea scufundată

Ţin aproape linia sinuoasă a valului,

înotând pe spate

cu branhiile sincronizate la tastatură.

Fiecare literă pare o gură de metrou prin care se resorb

în vagoane ca în plămâni, călătoriile.

Expiraţie – Inspiraţie. Fum.

Au urcat în trenul meu, acum şi gările din care am plecat.

E un tren amfibie ca un halo scufundat în ocean

Văd Oraşul, cu grădina publică,

cu străzile pavate cu piatră cubică,

pădurea Trivale în delirul culorilor

şi claxonul salvărilor răsturnate

în holul cinematografului Lumina,

în însângerata iarnă când ne-a crescut brusc

adrenalina şi la Spitalul judeţean

s-a tras, într-un cetăţean.

Eu, sub masă la etajul patru,

îmi feream oasele de glonţul

ce mă putea atinge prin geam

În tinereţe m-am războit cu o caracatiţă,

jucându-mă cu focul.

Braţele-i întinse prin tavan şi pereţii de zid

au rupt vălul albastru.

Aveam prieteni fete, băieţi,

împleteam cuvinte de ţipirig.

Nu eram un sihastru insipid!

Delimitând locul cu sârmă ghimpată,

caracatiţa ne-a împroşcat cu cerneală

şi frig.

Am văzut atunci

pădurea scufundată.

Galaxia Gutenberg la Gaudeamus

            Tonifiantă imaginea lui Pleşu prezentându-şi ultima lui carte Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Cartea Anului 2012, într-un amfitreatu ad-hoc înfrunzit pe treptele de la intrarea în pavilionul expoziţional cu lume dornică de a fi martoră unui miracol. Şi miracolul cărţii a adunat ca de fiecare dată, nu doar elitele ci şi pe cei a căror tinereţe o credeam pierdută în malaxorul indecenţei şi blazării.

          Aşadar să ne bucurăm că spaţiul acela binecuvântat e încă un ogor fertil bine lucrat, unde literele-seminţe pot germina transmiţând în mod natural mai departe poveştile lumii. Să nu ne temem de platitudini şi să fim încredinţaţi că uriaşa farfurie zburătoare, care an de an în marginea Bucureştiului aterizeaza câteva zile pentru a se încărca cu combustibil, îşi va continua zborul prin nemărginirile universului mărturisind povara vieţii fără de sfârşit a celui mai minunat blestem.

          Aşadar să ne bucurăm, oriunde ne-am repeta, pe Planeta albastră sau pe o stea, Galaxia Gutemberg va rămâne impregnată în codul nostru genetic.

Nota: M-am bucurat să descopăr la standul Editurii Paralela 45 şi una din carţile mele.

Ceragem, poem nu reclamă.

            

          De un timp nu prea îndelungat, merg la Ceragem. Azi am urcat în patul MB 1101. Senzaţiile au fost multiple, dar starea a fost una de început de lume, sau de poveste când n-ai cum ştii unde ai să ajungi.

          M-am pus la dispoziţia maestrului ca un bulgăre de humă albastră ruptă din cer şi, maestrul a început să rostogolească focul rotund din piatra de jad, înmuind oasele, încolonându-le potrivit şi modelându-le poate chiar mai bine decât la prima încercare.

          Am înotat în adâncul apei pe fundul mării, am zburat cu aripile deschise ca vulturul către piscul muntelui, ascultând muzica sferelor ce intra în mine. Sunt sigur că dacă aş fi fost femeie, mângăierea maestrului ar fi fost mult mai lină şi mai prelungă. Dar şi aşa durerea era plăcută. Fără dureri, nu ai măsura plăcerii.

          Când s-a sfărşit povestea, în drumul de întoarcere, m-am gândit să scriu un poem. Am deschis uşa, am intrat în casă şi am dat drumul la televizor. O lumină murdară se scurgea din imagini.

          N-am mai scris poemul. O voi face cândva. Îl am în mine.
Pitesti.23.11.2012.

Pictură, metal, pictură. Cioata, Hosbota,Pantilie

            O numisem cu prietenii „camera albastră”. O şi vedeam pictată în tempera cu mult albastru în diferite nuanţe, găsisem şi pictorul, de fapt Claudia Duminică cu relaţiile ei artistice. Lucian Cioată tocmai depăşise perioada de griuri. Am fost cu Claudia la expoziţia lui la muzeu; încerca să-mi explice sensuri, lumină, linii, nu pricepeam nimic, nici măcar de ce tablourile lui se vindeau „pe sub mână” la preţ bun în Germania.

          Artistul şi-a adus vopseluri şi nenumărate pensule, a pipăit tencuiala nemulţumit, a trasat cu un fel de cărbune conturul unei caracatiţe uriaşe pe tavan şi pereţi, a mai băut o votcă, şi încă una după care a cerut o cheie şi dus a fost. Două săptămâni mai tărziu îşi retrăgea inexplicabil ambasada, vopselele şi toate sculele lui atinse de geniu. După mai multă vreme am aflat că-i şoptise un amic, securist, să-şi vadă de alte treburi.

          Am redat un scurt fragment din Dosarul Albaştrii. E cartea mea şi mi-am permis să citez fără ghilimele. Secvenţele descrise, adevărate, se întâmplau cu mai mult de patruzeci de ani în urmă. De atunci nu mă mai întâlnisem nici cu pictorul nici cu pictura lui Lucian Cioată. Prietenul Aurel Sibiceanu m-a sunat la telefon să mă întrebe dacă mergem la vernisaj. M-a luat prin surprindere, nu aflasem nimic despre eveniment. Dar să revezi un om care pur şi simplu în tinereţea mea m-a copleşit prin forţa teribilă emanată ca un vulcan gata să erupă, iar în clipele următoare devenea capabil să mângâie cu delicateţe ţesătura hârtiei sau pânzei întinsă pe şevalet cum ai atinge îndrăgostit pielea iubitei, aşezând ca într-un cuib dedesupt bulgărele său de lumină – oferta era de nerefuzat.

          L-am recunoscut imediat în mulţimea adunată, îşi păstrase statura cu toate că vârsta lucrase ici colo pe la încheieturi.

          – Eu sunt Ion Toma Ionescu. Faţa i s-a destins şi venind de undeva de departe m-a întrebat ce mai ştiu de Claudia. I-am povestit scurt. Toate cunoştinţele voiau să schimbe cu el vorbe. Mi-a dat un program, amândoi gândind că va fi prilejul să mai vorbim. Abia acum pereţii parcă vărsau spre mine din  tablouri magma aceea ciudată, culori intense, caier de linii ca nişte raze roşii sau negre contorsionate de rigoarea hazardului, traversând petele de albastru. Efectul însă era acelaşi, nici acum nu pricepeam mare lucru dar jocul libertăţii pe care şi-o luase, avea ceva din măsura lui Dumnezeu ca şi omul lucid şi turbulent care, înconjurat de toţi, era singur.

          Nu am căderea să vorbesc despre pictură. Nu asta am vrut. Au vorbit la eveniment, documentat şi uşor didactic(adică potrivit în asemenea ocazii), profesorul scriitor Lucian Costache şi fermecător, poeta Denisa Popescu.

          Aş face un sacrilegiu dacă n-aş aminti şi pe ceilalţi doi expozanţi, colocatari ai Galeriei de Artă Rudolf Schweitzer-Cumpăna, mari artişti legaţi de locuri, dar cu anvergură naţională: Bogdan Severin Hojbotă şi Ion Pantilie, fiecare în parte cu stilul şi argumentele lor. Expoziţia s-a numit inspirat

pictură – metal – pictura

          Poate fi vizitată la Muzeul de Artă Piteşti, B-dul Republicii, nr 33 până în 15 decembrie 2012. Mulţumită lui Sibiceanu ofer câteva fotografii:

Dacii şi Apocalipsa

              Aseară, cu o lună şi câteva zile înainte de 21 decembrie, când e programată Apocalipsa, am simţit cum cade în premieră cerul pe mine. Număram zilele pregătindu-mă sufleteşte să devin celebru prin dezvăluirile cu care urma să ies în spaţiul cât se poate de public al blogului meu şi să obţin brevetul de „oracol” pentru care prestez de o vreme şi ca bonus, să obţin ceva trafic.    

            Emisiunea lui Nelu Barbu şi Ion Cărstoiu de la B1, dormita înţepenită în umorile lui Pontonel care ţinea cu tot dinadinsul, să-l trimită pe Preşedinte cu Veta în braţe la Bruxelles. S-o trântească goală pe masă la festin, drept în faţa lui Herman Van Rompuy şi, să se întoarcă acasă cu sacul plin, de gutui.

            Uşor plictisit, luasem telecomanda să depăşesc momentul, când adormit pe jumătate, văd că marele analist aduce în discuţie Apocalipsa şi în chinurile facerii, mă aşteptam să nască pe gură niscaiva orătănii. Dintr-o dată am simţit că trosnesc căpriorii de la acoperiş şi cerul mă apasă cu greutate pe umeri. Citise el la bibliotecă undeva că romanii, atunci când au venit în campaniile din anii 101-102 şi 105-106, ca să răspândească civilizaţia lor desfrânată şi să ia aurul, dacii nu au dispărut, s-au retras în Bucegi şi au urcat în cer pe o scară, căutându-şi o altă planetă unde să-şi poată păstra nealterată limba şi tradiţiile.

            Pe 21 decembrie, Apocalipsa aia nu e decât naveta spaţială cu care dacii se întorc acasă. Iar fenomenele ciudate care de o vreme par să fi cuprins spaţiul mitic al Bucegilor, înseamnă că spiritele telurice pregătesc locul de aterizare. Alţii au a se teme de sunt cu ochii pe noi, şi ruşii, şi americanii, mişunând să-şi ia o parcelă în Grădina Carpatină.

            Eram încredinţat, în afară de mine că doar doi români mai deţin informaţia reală a ce va fi să se întâmple. Băsescu şi MRU. De-aia stăteau ei liniştiţi în ceeace priveşte alegerile din 9 decembrie şi-i lăsau pe ăştia de la USL în plata Domnului (Putin?). Ştiau amândoi că numirea în funcţia de Primministru acceptat de comunitatea  internaţională, o va face Preşedintele unui dac, nou venit cu naveta spaţială Apocalipsa.

            Am rămas mut, fără trafic şi fără cuvinte. Al dracului domn Cârstoiu, iar mi-a luat-o înainte!

Scrisoare catre Europa

www.wearemore.eu

Cântarea Cântărilor

 Tabletă. Lumea văzută de Ion I

Cartea Sfântă ne amăgeşte ceţoasă că nici focul, nici pământul, nici apa şi nici măcar femeia n-a ispitit întâi, misterul creaţiei. La început a fost cuvântul. Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu trebuie să ne facem probleme către cine l-a rostit, în ce limbă... Sigur însă acel cuvânt nu a fost onomatopeic, scurt, sentenţios sau silabisit greoi, ci a fost un cuvânt lung cu inflexiuni învăluitoare ca un vers fără îndoială muzical, dacă atât de mult i-a plăcut Atotputernicului să-l asculte şi să-l moduleze ulterior, aşezându-l la temelia lumii acesteia.

Tot atât de încredinţat pot să fiu că bucuria s-a împlinit la capătul nopţii, când Ziditorul a întrezărit femeia într-o margine întinzându-şi la soare pielea catifelată peste reliefurile rotunjite de degetele lungi ca nişte raze ale gândului său.

Ruşinat de desfrâu, a înfăşurat trupul femeii potrivind cuvintele şi acoperind goliciunea într-un poem de mătase. Nedorind să ascundă minunea, cuvintele lunecoase nu-l ascultau.

Frunza de ferigă

         

           Între darurile pe care omul şi le-a oferit sieşi singur de Dumnezeu, împrumutând fără îndoială din imaginarul creatorului, printre primele, putem număra cu mândrie ca o mare victorie a spiritului umanităţii – frunza, frunza de smochin. Dacă aerul pe care-l respirăm ni s-a dat. Cuvântul pe care-l vorbim (întâiul desigur) la fel. Apele şi pâmântul cu verdeaţă, cerul cu luminătorii lui de asemeni, – frunza ne-am luat-o singuri. Eva şi frunza ei au creat Fashion. Şi când te gândeşti că Evei nu i-a şoptit nimeni, i-a venit aşa de la sine de amorul artei! Ne putem închipui cum ar fi arătat pământul fără extraordinara descoperire din grădina raiului!?

          Strămoşilor de mai dintâi, li s-a făcut foame şi-au omorât animale ca să se poată hrăni. Cât să trăieşti numai cu poamele din grădina raiului? Li s-a deschis apetitul şi devenind lacomi, au vrut mai mult şi s-au omorât între ei. Apoi organizându-se în grupuri s-au dotat. Mai întâi bâte (bâte de-alea ca-n Piaţa Universităţii.). Apoi pietre (ca s-arunce în geamurile de la guvern.). Mai târziu, săbii şi arme de foc declarăndu-şi unii altora războaie.

          Au descoperit roata şi-au fabricat Mercedes-uri. Au descoperit că autostrăzile se fac cu licitaţii trucate şi au făcut contestaţii ca să ia toţi banii de la stat. Tot aşa până-n zilele viţii noastre.

          Doar femeia, aşteptând bărbatul să se întoarcă din bătălii, a rămas liberă să cugete şi să îngrijească misterul şi frumuseţea ei fascinantă. E drept s-au născut şi conflicte de interes şi invidii. Cum să te simţi, când toţi bărbaţii au pornit să cucerească cetatea Elenei din Troia, tu, ca femeie?
          Aşa au hotărât să dezvolte industria modei deschizând ateliere de confecţii şi marochinărie. Se uscau degeaba pe garduri pieile animalelor vânate, sau crescute pe lângă casa omului şi le-au descoperit valoare de întrebuinţare. Au deschis magazine specializate şi au declanşat campanii de marketing şi public relations.

          Evoluţia a fost întrutotul spectaculoasă, dar sinuoasă şi lunecoasă ca ţesătura de matase fină dezvăluind supleţea statuară, linia elegantă a unui manechin 60–90–60.

          Distanţa de unde s-a pornit până azi e imensă. Adam şi Eva s-au împreunat şi au avut fii şi fiice. Să ne-nchipuim. Intră în  magazin Adam 111 şi solicită vânzătoarei, Eva 99, o frunză de stejar, sau de lotus după cum cere, cum să zic, gabaritul personal al iubitei sale purtătoare a numelui predestinat ghinionului, Evi 13. Vânzătoarea, Eva 99 îl măsoară din ochi seducătoare şi, dacă aspectul războinicului este OK, îi oferă din colecţia ei personală de toamnă-iarnă, invitându-l în cabina de probă ca să-i arate cât de splendid cade(...) de pe ea – frunza de ferigă. Ups.

          Acum în campania electorală mergi direct la eMAG. Timpul are alte priorităţi, trebuie să scoatem ţara din criză. Poţi conta pe Dogaru şi să ieşi în stradă la miting, pe Chiţoiu şi Vulpescu  să vindem Oltchimul, Tarom-ul sarea şi cea mai ramas din industrie, sau chiar pe Felix când răgneşte răguşit să-l dăm jos pe Băsescu dacă vrem să simţim imediat cum dă prosperitatea peste noi.  

          Personal, cred că timpul  e cel mai bine să-l investim în pariuri. Eu pariez că USL va câştiga alegerile având pe liste cele mai multe Pisi candidate în parlament.        

          Ca sa poţi presta, sau protesta, sau presa la televizor liniştit ca mascul pentru ţara ta, baronul Dragnea ne-a dăruit Floarea Fashion, (Andreea, Cătălina) tehnologia viitorului pentru vârful de lance, iele adevărate, lumea mirifică a frunzelor care cad serafic pe spate în somptuoase canapele, paradisul culorilor, pasiunii şi sensibilităţii, lumea rafinată şi subtilă de mătase a cărei supleţe se muleză pentru a scoate în valoare eternul feminin.

          Mulţumim baroane, te iubim.

 Din cartea de proza scurta si pamflete in pregatire.

Toamna la Mogosoaia

Lăturile Cafenelei literare se varsă în Argeş

                  Un gust amar şi frustrant. De fapt mâhnirea e starea de spirit cu care încep acest demers.

Personaje:

·        Personajul principal, vedeta – Virgil Diaconu, Directorul Cafenelei literare, Redactorul-şef, Redactorul secţiei proză, Redactorul sectiei poezie, Redactorul secţiei critică literară, singurul membru cu drepturi depline în redacţie – poet.

·        Celălalt personaj principal, „vendeta”; făcut, nu născut! – Ion Toma Ionescu, un personaj şters din literatură de regimul comunist(mai nou şi de Virgil Diaconu) care a îndrăznit să scrie trei cărţi de poezie şi una de memorii albastre, CNSAS-iste, în vremea democraturii. – El zice că e tot poet. El, nu şi Uniunea Scriitorilor.

·        Apărătorul, un prieten – Aurel Sibiceanu, cel care a îndrăznit să aibă o opinie diferită liniei trasată de Virgil(mai sunt şi alţii, în afara luptei), Redactorul secţiei poezie a revistei Argeş, sora mai mare a Cafenelei – poet

·        O voce tăcută – Dumitru Augustin Doman, Redactorul-şef al revistei Argeş, în paginile căreia se păruiesc combatanţii. E drept că unii nu combat în nici un fel, neavând acces la litera tipărită şi, în consecinţă, neavând drept la replică („Ce mai contează, insul are blog!”) – scriitor.

·        Personajul din umbră – Securistul, el apare când te aştepţi mai puţin. E acelaşi securist bun din Dosarul „Albaştrii”.

Celelalte personaje la care vom face referire au apariţii cu totul întâmplătoare şi e sigur că niciunul nu candidează la alegerile din Decembrie.

Contextul relaţional.

            Până când unul dintre(din sau dintre? nu ne-am lămurit...) ei a aruncat cu piatra, cei trei, Virgil, Aurel şi Iti(Toma) erau încredinţaţi că sunt prieteni de peste patruzeci de ani.

            DAD, provenit în Piteşti, nu putea face faţă la ciomăgeala între prieteni şi avea pe umeri revista,  nu-i aşa? N-avea nici carnet de arbitru, iniţial s-a dat neutru.

            Despre securist, el cumva era parte în mintea tuturor.(reminescenţele trecutului)

Faptele.

            Faza I.

            Scrii o carte de poezie, de exemplu Bursa îngerilor şi te aştepţi la cuvinte de întâmpinare. Lansarea e cu o sală plină de lume bună şi familie. În capul mesei Virgil îşi prezintă prietenul citind de pe nişte foi dictando o cronichetă scrisă special. Cuvintele cad strâmb, şleampăt cumva, sala e nemulţumită de prestaţie. Nu-i nimic, are el o zi mai proastă. Îmi mărturisise că citise douăzeci de pagini din Bursă. Poate că nu a înţeles, nu a avut starea necesară, nu contează.

            Magda Grigore vorbeşte ca un broker aplicat, repară şi ridică indicele la Bursă cu o demonstraţie de profesionalism. Denisa Popescu preia şi continuă cu farmecul inegalabil. Citesc şi eu câteva poezii. Sala prinsă, aplaudă.

            Faza II-a.

            Colaborator permanent al Cafenelei literare în ultimii ani, în ritmul meu neprolific, îl ajutam pe Virgil fără nici o pretenţie financiară. O revistă e greu de făcut singur, mai ales când ordonezi materialele, stabileşti sumarul şi apoi trebuie s-o expediezi în ţară să circule. Am avut surpriza neplăcută imediat după lansare, răsfoind numărul nou al Cafenelei literare, să regăsesc textul lui Virgil, parcă mai înveninat, introdus după ce stabilisem împreună materialele ce urmau să intre în sumar. L-am citit bulversat. Puneam în plicuri revistele să le expediez. Mi s-a părut un atac la persoană, un linşaj ţinând cont de la cine venea. Nu am fost în stare să mai continui. Marcat, la plecare am mers la el în birou şi, fără să ne certăm, i-am spus că dacă nu-mi publică un drept la replică în numărul următor, nu o să ne mai cunoaştem şi n-am cum să-l mai ajut. Nu mi l-a publicat. Nu ne-am mai salutat de atunci.

            L-am rugat pe Doman să publice el dreptul meu la replică în revista Arges. Îmi oferise o colaborare, culmea retribuită, ca să ţin o rubrică permanentă. Chiar au intrat o dată în cont 70 de lei. Nepreţuiţi, doar erau câştigaţi din literatură. N-a fost de acord să publice pe motiv că Argeşul nu e loc de maidan. L-am înţeles.

            Faza III-a

            În numărul din august al Argeşului, în ciclul său Glorioşii ani ai ratării, Aurel Sibiceanu face câteva referiri de bun simţ la adresa ultimelor mele cărţi – Dosarul „Albaştrii” şi Bursa îngerilor – în care îşi exprimă nedumerirea asupra abordării de neînţeles,  manifestate tendenţios de bunul nostru prieten, acuzându-l pe Virgil, fără a-i da numele, oarecum de tehnici de abordare specifice. Aici intră în scenă şi securistul. Amănuntele le puteţi avea daca urmaţi acest link. 

           

            Faza a IV-a

            Ofuscat, Virgil impune un drept la replică în revista Argeş vis-a-vis de textul lui Sibiceanu şi, ca să-şi desăvârşească opera, simte nevoia să mai aducă o dată capodopera sa critică la Bursa îngerilor în paginile suratei mai mari. Şi cum moda copy-paste proliferează, îşi plagiază propria operă, impropriu spus.

            Vă sfătuiesc, dacă lizibilitatea nu este optimă pe blog, căutaţi în ultimul nr. al revistei paginile 28 si 29. Link-ul aici.

            Nu citiţi? Nici nu ştiţi ce pierdeţi!

            Faza V-a

            Promit să n-o mai lungesc. În această fază mi s-a părut firesc să merg pe „maidan” şi civilizat, să mai cer o dată lui DAD să-mi publice dreptul la replică. Eu, ca parte vătămată a zmotocelii, nu mă regăsesc practic nicăieri. Răspunsul mi s-a părut bulversant:           – Ce mi-ai făcut domnule!? Din cauza dumitale sunt ameninţat din toate părţile. Temporar pe dumneata nu te mai public şi nici pe prietenii dumitale! ( Rămânea de zis: „Nişte puşlamale!”)

            Ultima fază.

            Găsiţi aici link-ul cu dreptul la replică publicat doar pe blogul meu. E important.

O cronică murdară. Drept la replică

O cronică murdară

                                                             Ion Toma Ionescu

          Citeşti o cronică de carte şi te întrebi dacă ea are legătură cu cartea de poezie asupra căreia s-a aplecat Măria Sa criticul? Şi, dacă da prin ce anume te convinge „chirurgul” respectiv că instrumentele lui au urmărit planul standard al unei operaţii de rutină sau, dacă a deschis cu bune intenţii organismul cărţii să vadă ce e înauntru şi a decis pe moment, la faţa locului, cu o mână sigură cursul optim al înciziei? Important după operaţie dacă pacientul  rămâne viu.

Aceste întrebări, mai sunt şi altele, îi pot fi puse oricărui ins care comite un lucru atât de complicat şi de mare curaj şi, desigur şi lui Virgil Diaconu, autorul unei operaţii pe cord deschis la Bursa îngerilor, ultima carte a mea apărută în două edituri, Paralela 45 şi Editura Transilvania. Nu revin cu explicaţii asupra dualismului om/înger al naşterii carţii mele. Luaţi-o simplu ca un dar prelungit în real, în anul 2012, anul revoltei şi dobermanilor care schimbă între ei guvernele, cum apreciaza cu sfăntă mânie prietenul meu Virgil în cronica sa.

Tehnica critică, îmi permit să cacofonizez din admiraţie pentru maestru, este relativ simplă. El decupează din realul corpului, după ce înlătură epiderma presupun(deschizând coperţile umplute de sânge) şi alege savant îndeosebi din viscere, măruntaiele: splina, pancreasul, ficatul, dar în special fragmente de intestine pe care le asamblează într-o altă ordine, într-o logică ce face ca actul său să fie marcat de o anumită îndemânare combinatorie şi de cele mai multe ori fragmentarismul aşezat savant, la sfârşit, aduce cumva cu personajul pictat după model, ca-n tablourile lui Hieronymus Bosch.

Un imaginar sărac

         

          Cronicile, sau eseurile cum agrează Virgil Diaconu să le denumească se vor explozive. O răutate rece, calculată, distrugătoare străbate prin deschizătura ecluzelor sale de te întrebi justificat, unde şi cum a acumulat în interior atâtea frustrări şi mizerie. Nu-i place nimic! Cărtărescu, bietul este zmotocit cu modernismul şi postmodernismul lui cu tot, „la firul ierbii”, în acelaşi număr 5 al Cafenelei literare, de gândeşti că Făt Frumosul, în faţa ochilor noştri uimiţi s-a luat la trântă cu zmeul. Acolo da, mai că înţeleg frustrarea! Îl înţeleg şi de ce s-a supărat aşa tare pe Manolescu, doar Istoria critică a literaturii romane s-a tipărit la Pitesti, in editura lui Călin Vlasie, putea să-l vadă şi pe Virgil cât de mare e.

Dar eu, prietenul său, Ion Toma Ionescu (Cine dracului a auzit de mine!), nu reprezentam de-a dreptul nici o ameninţare cu versurile mele dintr-unul sau două cuvinte. „Zece cuvinte scrise de autor(adică eu) ar echivala cu 10 versuri, iar 100 de cuvinte ar însemna 100 de versuri... Un adevărat poem mamut!” Când imaginaţia nu te dă afară din casă, numeri cuvintele dintr-un vers.

Dixit Virgil:”Lmbajul cărţii este predominant literar, denotativ, aproape lipsit de imagini poetice. Lirismul potolit, teşit, aplatizat, redus la tăcere ne arată că autorul (adică eu) este eliberat de vise, proiecte, frământări, tensiuni, catastrofe. Eul poetic nu este impresionat de nimic(da să ştiţi, Cărtărescu nici pe mine nu mă dă pe spate.) şi nu impresionează cu nimic. El nu sângerează şi pare că atinge idealul vechiului înţelept chinez: acela de a fi „simplu ca un lemn lucrat.” Bine mai zici maestre! Doar că lemnul e-n altă parte şi-n general, chirurgii n-au a vedea când curge sângele.

Dar nu despre carte vreau să vorbesc, despre ea poate vorbi singură. Deci să trecem la:

Fără punctuaţie

Revolta lui Virgil capătă substanţă, i se dă cum se spune apă la moară când are revelaţia că textelor le lipseşte punctuaţia, de unde trage concluzia că sunt lipsit de imperative, nu-mi pun întrebări, sau pur şi simplu nu stăpânesc virgula. Are tot dreptul să mă critice. Recunosc. Dar versurile sunt simple, n-au decât două cuvinte. Ţara e plină de poliţişti care te amendează pentru semnele de circulaţie! M-am gândit, măcar în poezie mea cititorul să se plimbe cum vrea el. Se pare c-am greşit dacă te-ai rătăcit, maestre!

Îngeri de pământ, îngeri ţapinari şi îngeri gardieni

          Problema îngerilor mi-a dat şi mie multă bătaie de cap, aşa că pot înţelege perplexitatea criticului, când în cartea mea „îngerii se bat cu perne”, „toarnă asfalt”, „schiază”, „fac surf” sau, după caz, când vine potopul devin „ţapinari” şi cară în plutele lor lemn pentru cruci, în cer. Singurul loc unde a rămas o limbă de pământ neacoperită de apă, ca să poată fi îngropată răutatea din oameni. Un platou pe un vârf de munte.

Suntem în anul 2012. Ne putem gândi la potop. Vine Apocalipsa, nu?...

          Despre îngerii gardieni? Cu siguranţă ei există şi printre fiinţele serafice. Degeaba Virgil vede gardieni doar în piaţa Universităţii şi nu e în stare să vadă şi dimensiunea socială a versurilor mele. Furia lui oarbă, trebuie să împroşte cu ură în faţă, direct, să-i înjure pe toţi, pe gardieni, pe poeţi, pe securişti.

Vă fac o mărturisire cu strângere de inimă. N-am mai simţit o stare într-atât de deprimată ca ieri, când puneam în plicuri revista Cafeneaua literară să o trimit în ţară şi am dat întâmplător de cronică, decât în urmă cu trei ani la CNSAS, când mi-am citit dosarul de la securitate, cu paginile scrise de informatori. Mici îngeri nevinovaţi! La Virgil, printre rânduri parcă văd lucind stelele.

În afara lumii dar nu şi a criticii de azi

„În cea mai mare parte a lor , versurile lui Ion Toma Ionescu nu sunt afectate de lumea în care trăieşte. Este nemulţumit acesta de ceva? Protestează el pentru ceva? Trage de urchi democratura sau nomenclatura de azi?”

Da maestre! Sunt nemulţumit nu de cronică ta, ea poate să cuprindă în sine multe adevăruri. Nu sunt un poet genial şi, ce-i cu asta! Ceeace mă frămăntă e că nu înţeleg de unde poate înflorii într-un om inteligent şi sensibil pe care l-am respectat, l-am ajutat după puterile mele, i-am citit cu plăcere poezia, aşa cum e încărcată de vrabii şi repetiţii şi n-am atentat la Lolite...

Îmi interzici dreptul de a mă exprima cum simt eu? Mi s-a mai interzis o dată de organe şi, încă mai scriu.

*

N-am avut niciodată ocazia să dau vre-un drept la replică. Mint. L-am dat o dată cum ştiu eu, prin Dosarul „Albaştrii”.

Această înşiruire de gânduri, ghidate în limitele impuse de textul cronicii „O poetică eşuată” semnată de Virgil Diaconu, poate fi un drept la replică. Îl înaintez către redacţia Cafenelei literare al cărui Director e Virgil Diaconu, Redactor-şef Virgil Diaconu şi Redactori: Virgil Diaconu, Virgil Diaconu, Virgil Diaconu. Ceilalţi l-au părăsit de mult. (Singurul rămas eram eu, sa-l ajut la expedierea revistelor).

Un al doilea exemplar, îl înaintez către redactia Revistei Argeş, nu înainte să-l public la mine pe blog ca să existe motivul eventualei nepublicări în revistă. Se ştie că norma de a nu se publica materiale apărute pe bloguri, e o lege scrisă.

            Iar aici, la acest link, găsiţi cartea Bursa îngerilor, ca sa vă faceţi o idee.