Je m'en fiche

           – Credeţi că interesează pe vre-un român plagiatul meu sau al doamnei Andronescu?... Aşa câştigă ARD-ul alegerile?”...  Zâmbeşte şmechereşte, se înmoaie şi dă din umeri nevinovat Pontonel, proţăpind gardul, ca o momâie fericită în faţa unui stol de ciori, gata să înghită perlele cât căcărezele de oaie ce le scoate la foc automat premierul, când se trezeşte cu microfonul la gură.

          – Asta e! Je m'en fiche!... N-a continuat, n-a riscat pe afiş... “popor de proşti!” Toate au o măsură. Ştii? Cunoşti!

          Sunt votanţi şi mai buni, şi mai răi. Nimeni nu alege popândăi comandanţi de oşti.

          În Ţara de dincolo de negură, un popor vegetal nu poate fi decât cu ochii legaţi. Şi dacă tot nu vede şi nu înţelege nimic, luni, e oficial, alege la vot, pe cel mai voinic în minciuni dintre candidaţi. Apoi, după petrecerea de joi, intrăm toţi în linie dreaptă cu rugăciuni şi post. Pânâ-n ajun de Crăciun, când aşteaptăm cu rost APOCALIPSA. 

           Rostul e, scapăm sau nu? De-am ştii dinnainte n-am mai cumpăra bradul.

Tobarlanii. Nilă _ Fragment

              – Măi Nilă, tu cand ţi-ai luat nevastă, ce-ai vrut să aibă în primul rând?

            – Să aibă beci, mă Orvane, să aibă beci cu butoaie aliniate doagă lângă doagă sub pământ, unde vinul să sporovăiască în taină şi să pună la cale vremurile.

            – Şi tu, ce-ai avut de dat la schimb?

            – Nasul băi Orvane, nasul că aşa mare cum îl vezi simte de la o poştă buchetul fin al licorii, dar şi buzunarul chefliilor şi nu pot greşi când dau cep după rang, vasului ce se potriveşte. Uite de exemplu mă uit la tine, pârlit cum te afli şi ştiu că n-ai nici un sfanţ să plăteşti pe datorie litroaşca asta de drojdie ce-şi trage sufletul în paharul de dinainte-ţi gata să-şi dea obştescul sfârşit. Da poţi să fi sigur că alta nu-ţi torn în vintre să te văd că plezneşti. Nu stric eu bunăciune de fată mare, sticlă nencercată, pe-un tăciune stins.(Păstra în rezervă cealaltă vorbă, „suflet neîncercat pe puturosul tău de rahat”. Depinde cine-i stătea în faţă.)

            Avea un nas dotat Nilă, drept e că şi ceilalţi trei fraţi Toma, Gogu şi Nicu nu se dădeau dinapoi, doar că al lui era roşu, scorburos, aducea cu două cuiburi de rândunică lipite de streaşină cu gura-n jos, pe unde simţurile lui slobozite să cerceteze lumea, se-ntorceau la puii ce aşteptau cu ciocurile căscate. Se însurase cu tanti Aurica, fata lui Petre Dogaru făcând pasul de pe Valea Pribei dintre ăi săraci, pe Valea Ţigăncii, vecin cu Morărescu şi Ghinea, închiaburiţii ce se aleseseră ca uleiul, înălţându-şi întâi gardurile şi abia mai apoi casele, să nu se vadă din drum. Nopţile şi le petrecea la Morărescu unde încingea partide lungi de poker cu al lui Ghinea, popa Gheorghe sau Gogu Stefănescu, profesorul. Timpul se scurgea plăcut şi previzibil, dar viaţa şi vremurile aveau să se complice curând.

            Trei fete a avut Nilă, verişoarele mele, potrivite cu vorba „ce naşte din pisică”. Umblau şi ele cu nasul pe sus. Rar ne vorbeam. Ne ştiam de rude şi atât. Nevoia, mi-a arătat că aparenţa aproape întotdeauna înşeală. S-a întâmplat în vâltorile vieţii, Lucica, cea mai mică dintre fetele lui Nilă să se dovedească de toată isprava, ca asistentă şefă la Spitalul Judeţean pe secţia unde au treabă femeile. De la nevastă-mea am cunoscut-o mai bine pe Lucica, ea mijlocind, desigur nu degeaba dar nici prea mult, ca între neamuri, împăcarea dintre legea lui Ceauşescu, doctor şi Dumnezeu.

            Târziu, pe la optzeci de ani, Nilă şi-a pierdut din facultăţi dar era cuminte. Nu trebuia să laşi poarta descuiată. Scăpat în drum picioarele îl duceau singure pe Priba către casa bătrânească dărâmată demult.

            – Sărumâna unchiule!

            – Tu eşti Tomo? bată-te să te bată, n-ai mai trecut pe la cărciumă. Şi nici tăticu! Mă duc să văd ce e cu el, sau o fi în luncă? La Dumitra nu e, că am bătut în poartă şi n-a răspuns nimeni. 

            Avea dreptate, casa Dumitrei era părăsită de ani buni.. Tatamare Tobârlan, ca şi taică-meu Toma (tata era Toma, nu eu.), se mutaseră definitiv în luncă, la cimitir. Şi în cârciumă Nilă intra doar în gând. Comuniştii i-o luaseră punând pe roate MAT-ul, afacerea statului.

            Obiceiurile vechi nu se uită uşor, trebuiesc păstrate. Ba se pare, cu cât sărăcea lumea după ce venise colectivul, erau cultivate. Satul bea şi mai mult şi mai prost. Se spurcaseră şi femeile. N-ai fi văzut picior de femeie la Nilă în curte. Acu, e adevărat că şi Aurica s-ar fi uitat strâmb.

            Comuniştii au construit la şosea, lăngă gară, o clădire nouă de cărămidă. Jumătate din ea au făcut-o Magazin general. Intra de obicei lume puţină în magazin, cam o dată la săptămână după gaz şi ulei. Cealaltă jumătate, MAT-ul, era mereu plin. Acolo se intra zilnic. Venea ţaţa Maria Smioarţi de pe vale şi-l întreba pe Moldoveanu:

          – Mă Vasile omul meu trecu?

          – A fost, ţaţă Mario. A plecă de cinci minute.

          – Ia spune el ce-a servit?

          – Păi o litră de ţuică...

          – Atunci dă-mi şi mie o jumate, hai iute să-l prind din urmă! Nu pleca până nu golea sticla toată Smioarţa şi-o punea goală în straiţă. De ce s-o lase pe masă că era plătită.

          – Tomo, să treci într-o zi pe la mine că am adus un butoi cu vin roşu de la Sâmbureşti. Unchiul Ionel îşi continua drumul pe vale. Eu cu o sacoşă încărcată cu de toate de ţaţa, cea mai mare şi mai cumsecade dintre surorile tatei, mergeam către gară. Se terminase vacanţa. La fântână, în dreptul lui Cioc, cu un băţ în mână, cocoşată de tot dar vioaie, tanti Aurica  se grăbea să-l prindă din urmă pe unchiul Nilă. Cănd ridică spre mine capul, stricând unghiul perfect de nouăzeci de grade şi transformându-şi corpul într-o linie în zig zag, cum mă zării, mă bombardă cu un potop de vorbe:

          – Ptiu, Nelule ce mare te făcuşi! Pe unchit’u Ionel l-ai văz’t?... Ce ţi-a dat acolo Miţa? Pe la mine de ce nu treci niciodată că om avea şi noi să-ţi umplem sacoşa. Maică-ta Aurica e bine? Ce face, s-a măritat? Ea de ce nu mai vine să-i aprindă o lumânare lui Toma la biserică?

          N-am apucat să-i răspund.

          – Mă grăbesc să nu-l încaiere pe ăsta bătrânu vre-un câine, l-ai văzut că e dus. Să vi o dată şi pe la mine.

          Unghiul acela drept se refăcu în mişcare, pendulând alături băţul înalt ţinut de mijloc. Ajuns în dreptul lui Petrică Iliescu, singura gospodărie înstărită de pe Priba, continuam să mă minunez cât se micşoraseră casele faţă de cum le ştiam eu copil.

Duel. În loc de drept la replică

          Notă: Am căutat o imagine potrivită cu textul care urmează. Am găsit tot pe blogul meu. Întâmplător şi textul care însoţea fotografia este cumva potrivit pentru un moto. Dau copy-paste, se poartă. Doar că citatul e din mine.

          Moto:

          Nu puţine sunt nedreptăţile vieţii. Cu atât mai tulburătoare nedreptăţile sportive, dar când se încalcă spiritul olimpic, vârful arcuit străpunge pielea de şarpe a timpului care se încolăceşte şi rămâne încremenit pe tăişul spadei, o secundă lungă cât noaptea lumii.

*

          Rar părinte care să nu-şi iubească copiii şi să n-o arate. Unii au firi mai reţinute, dar dacă cineva s-a legat de odraslele lor, bune-rele aşa cum sunt, s-au scos. Nu stau pe gânduri şi dezleagă fiara.(firele?...)

          Se zice că atunci când scrii o carte, şi aceea e copilul tău! Pot să fiu de acord, studiind reacţiile că înainte de a fi un obiect de preţuit într-o bibliotecă, o carte are suflet. Fiinţa „Bursa îngerilor”, (cititorii mei ştiu despre ce vorbesc daca nu, e aici un link) a fost mutilată (nu vreau să introduc în discuţie violul) de un om apropiat mie. Cu atât mai dureros! Insul, nu-i mai rostesc numele şi-a exersat mâna de chirurg şi stilul – dacă nu cel mai bun, cu siguranţă cel mai cinic – după ce mai întâi a omorât pacientul, cu o tehnică dusă până la perfecţiune în laboratoarele securistice care se pare l-au inspirat.

          Nu înţeleg nici acum ce l-a mânat în luptă. Cum pare că nici el nu înţelege de ce fiinţa aceea în care el şi-a împlântat stiletul până la prăsele, e încă vie.

          În numărul din noiembrie al revistei Argeş (nu-i mai e de-ajuns Cafeneaua literară), ofuscat că Aurel Sibiceanu a îndrăznit să scrie de bine despre cartea mea într-un număr anterior, i-a aruncat autorului textului respectiv „invective subtile”, chipurile într-un drept la replică. Şi pe deasupra a mai publicat încă o dată acel superb cap de operă(„O poetică eşuată”), cronica lui murdară la „Bursa îngerilor”, pe care a inserat-o în paginile Cafenelei şi o citise cu prilejul lansării cărţii, spre stupefacţia asistenţei. Las la o parte faptul că cele două reviste Argeş şi Cafeneaua literară au publicat doar dreptatea lui, nedându-mi posibilitatea unui drept la replică.

          Postez în continuare pentru plăcerea  „amicului” meu, un text apărut în Revista Spaţii culturale sub semnătura Magdei Grigore. Sunt foarte curios ce compilaţii va mai folosi, (a făcut-o şi la textul Virginiei Paraschiv) ca să vină în sprijinul argumentaţiei dumisale.

          E o ţară liberă maestre. Lectură plăcută:

Magda GRIGORE
Poezia şi jocul la bursă

          O poezie sensibilă, oarecum sinusoidală din punct de vedere axiologic, transpusă auctorial ca un ecou decodat al propriei ontologii, trăite sau imaginate, ne oferă Ion Toma Ionescu în volumul Bursa îngerilor (Editura Paralela 45, Piteşti, 2012). Într-un areal populat cu oameni care tind să fie neutri, conformi şi fazi, autorul simte nevoia să-şi populeze spaţiul cu îngeri (disponibilitate a ingeniozităţii sufleteşti şi a regenerării fiinţiale mai degrabă, decât a unei religiozităţi asumate), demers îndrăzneţ, provocator şi nonconformist, la capătul căruia apar cu trup odihnitor, lunecos şi efemer poemele morgane. Ion Toma Ionescu are momente inspirate când stăpâneşte limbajul poetic, desemnat (dintre toate modalităţile de exteriorizare) să-l urmeze şi să-l servească pe autor în calitate de armură strălucitoare, protectoare, în faţa învolburatelor simţiri şi trăiri cărora fragilitatea umană le-ar putea cădea pradă. Dacă venalitatea semenilor, jocul vieţii şi al aparenţelor, amnistiile divine în faţa visărilor înfrânte determină un poet în general să reevalueze imaterialitatea solidă a cuvintelor, Ion Toma Ionescu se încumetă să mizeze senin pe prezenţa neegalată a cuvântului pentru a-şi aşterne în vers propia aventura lirică.
          Bursa îngerilor înfăţişează o altfel de agora, locul unde existenţa se (pe)trece cu moartea, unde are loc schimbul între vise şi iluzii, cu efecte permanente de valorizare umană. Viaţa este o piaţă simbolică, dematerializată, locul în care se efectuează jocul între tine şi Divinitate, între tine şi semeni, între tine (cel exterior) şi tine (cel interior). Aici se tranzacţionează, de principiu, titlul tău de om viu, singura dovadă concretă a existenţei, singura certitudine. Dar care sunt valorile de investiţie ale omului şi ce bunuri poate cumpăra el cu propriile lui bunuri la schimb, presupune cunoaştere, intuiţie, practică şi noroc. Unii reuşesc, alţii nu, poate că îngerii (intermediarii) au un rol de mobilizare şi sunt un semn pentru câştigătorii care devin ei înşişi un fel de îngeri. Acest mediu credibil, lumea, aparent liberă şi organizată este însă dominată ca orice piaţă de influenţe nevăzute, obscure, uneori fatale. Conosametul pentru toate bunurile ei generice, fungibile, are înscrisă şi permite, însă, contaminarea omului cu îngeri pe/din apele timpului, pact impus dintr-o voinţă neştiută, implacabilă. Această (altă) realitate îi face vizibilă poetului alunecarea îngerilor în clepsidra dintre cer şi pământ, îngeri jucăuşi, uşori ca fulgii de zăpadă, albi şi moi surfând în lumea reală: „în răstimpuri/ cad păsări/ una după alta/ precum casele/ de chirpici/ înmuiate în armătură// cum să cadă/ o pasăre din cer/ dacă nu s-ar răsturna/ pământul/ din când în când/ ca o clepsidră/ cu oasele istovite/ de viitură// şuvoaie/ de bolovani/ se rostogolesc/ pe versantul strâmt/ cât un gât de lebădă// un lanţ de îngeri/ surfând/ supli/ se strecoară/ bine antrenaţi// pe plaja mică/ agăţată/ în turla bisericii/ din deal/ lustruind/ scândurile cu ceară/ încolonaţi/ aşteptăm/ bursa locurilor de îngeri (Bursa locurilor de îngeri).

          Amestecul benefic de îngeri şi oameni, vibraţia resimţită în urma iscodirii învelişului emoţiei de a-i întâlni şi a-i cunoaşte pe fiecare şi flacăra vie a literei care pirogravează hârtia sunt coordonatele după care poetul îşi delimitează traseul imaginar personal, tinzând să ajungă (în)spre matca sensurilor existenţiale. El devine conştient, prin intermediul relaţiei cu poezia şi prin deprinderea de eliberare a cuvântului (unul din puţinele lucruri stabile aflate în graniţele ontologiei), prelucrat în laboratorul sufletesc, de puterea expresiei şi de forţa nevăzută (îngerească) a literei menite să (te) întemeieze dincolo de pericole care pândesc sensibilitatea: ,,sub semnul pierzaniei/ adulmecând rana/ vântul de sud/ picură ceaţă// lutul mă strânge/ oasele se despart/ ca ramurile unui pom/ carnea mea/ mistuie focul// în cercuri largi/ păsări de pradă/ pândesc hulpav// (Descălecatul cuvintelor). Ameninţarea este protoplasma zilelor omeneşti, iar poezia este un pact minimal de siguranţă, un mod de îmblânzire a timpului, de aceea Ion Toma Ionescu îşi converteşte avid neliniştea în cuvinte şi jocul literelor îi conferă inclusiv o timidă domesticire a fagocităţii existenţiale.

          Ca orice fiinţă care a apucat să guste din ambrozia poeziei, el speră să devină un solitar fericit, cel puţin în imaginar, confecţionând din momentele existenţei semne pe care să le lase în urmă: ,,umbra e/ dinaintea mea/ lunecând în nisipul albastru al ierbii/ om de vânt/ fără chip/ crescut din trup// efigie/ din care timpul/ a nivelat/ reliefurile// filă de carte/ scrisă de înger/ împingând roua/ în hieroglife suspendate/ şi înflorind aerul/ precum coarnele unui cerb// la capătul zilei/ noaptea muşcă din carne/ literele se întorc/ împletind pe trup/ o cămaşă de zale/ sufletul flacără/ se zbate în colivie/ nevăzută ca o floretă/ pasărea ceţii/ punctează-n asalt/ tuşe/ cu trandafiri galbeni (Semn de carte).

          Poetul ca şi îngerul poate săpa fântâni înlăuntrul lucrurilor, în cer şi pe pământ, în viaţă şi în moarte, fiind menit prin angelism să lase semn, să clădească, asumând sacrificiul necesar: ,,într-o zi/ îngerul s-a frânt/ ca o trestie/ secerată de vânt// cer stătut/ s-a clătinat/ în adâncul/ străpuns// desfrunzite/ de chipuri/ sălbăticiunile/ s-au ascuns/ în inima/ unui ţipăt// oameni smeriţi/ i-au zidit umbra/ în ghizdul fântânii/ şi-au însemnat/ crucea// (Fântâna îngerilor). Iluzia alunecării este des prezentă în tabloul poetic realizat de autor. Îngerii alunecoşi dau sens şi rod în libertatea labirintică a teritoriului omenesc, tărâm despre care alte poeme precum Octombrie ca o văduvă tânără, Dealul Morii, Un whisky bun, Coverga bunicului, O gazdă perfectă, Peisaj matinal, Pensionarul etc., vorbesc în termenii unui cotidian autentic şi melancolic: ,,s-au bulucit circarii/ în delir/ au spoit cerul cu trompete/ noi ne-mbulzeam/ pe groapă-n cimitir/ să-l prelungim pe tata/ între pietre// pe papainoage cocoţat/ din drum/ un măscărici buimac pe jumătate/ parcă plutind/ în norul lui de fum/ legă de cruce/ panglici colorate// doar moşu-meu târziu/ l-a înjurat/ de dincolo de lumea petrecută/ în ochii mamei/ lacrimi s-au zvântat/ ca rufele/ pe culmea de cucută//seara cu toţi la circ/ hipnotizaţi/ săream mortal odată cu artiştii/ doar măscăriciul trist/ cu ochi vexaţi/ căta-n bătaia puştii/ lunetiştii// (Poveste cu tata).   În zona aceasta a poeziei, autorul apare retras în ipostaza singuraticului-meditativ, caracterizat de realism şi raţiune, adesea dureroase, care îi sporesc însă, simultan, firea detaşată şi uman-participativă.
Ion Toma Ionescu nu-şi inventează fibra poeziei, dimpotrivă, el decupează din filigranul unei disponibilităţi reale substanţa lirică materializată în poemele iscoditoare dăltuite parcă în singurătate şi mister, dornice să desluşească esenţele cu lunete proprii. În mod paradoxal, poetul creează impresia unui surplus liric neaccesat, camuflat încă în meandrele sufleteşti complicate şi capricioase. Acest lucru este observabil inclusiv la nivelul discursului, poetul sondând golful liniştit al stilisticii poetice, cu legănări limpezi şi domoale, fără învolburări ascuţite şi răsturnări revoltate sau tulburi ale expresiei.

          Putem spune că el se află în intermondul dintre spiritualitate şi cunoaşterea prin poezie, explorând curajos senzaţiile la bursa vieţii, insondabilele ei tranzacţii şi transcriindu-le conştiincios în versuri insolite, iscoditoare şi sonore. Fiind o bursă specială ea concentrează pentru om (şi valorile lui) maximul de cerere şi ofertă, în condiţii de liberă concurenţă, dar cu un ritm operativ mult prea accelerat. Funcţia centrală a bursei, ziua/timpul stabileşte periodic nivelul bucuriei şi al tristeţii, al iubirii şi al singurătăţii, al împlinirii şi al deziluziei. Proba cunoaşterii de sine este zilnică, iar evaluarea finală, incertă şi mult prea grăbită.
          Ion Toma Ionescu îşi convinge cititorul, prin volumul expus în prezent, că pe pământ îngerii devin oameni şi sunt meniţi să (de)săvârşească, iar în acest amestec ei se deconspiră voluntar printr-o efervescenţă frustă a inimii. În privinţa metamorfozelor viitoare, posibile şi benefice ale poeziei, autorul este dependent, metaforic vorbind, de propriul joc la bursă.

 

Romania din nori

              Foto: Umbra poetului

            Ne-a părăsit ţara de 1 Decembrie. Şi-a urcat teritoriul cu munţi şi câmpii, cu păduri şi ape într-o fregată a îngerilor. Dincolo de dincolo, România nu e o ţară e o fiinţă care călătoreşte pe drumul ei. Ura din noi, a alungat-o în cer. I-a rămas umbra ca o gaură neagră impregnată într-un nor. Şi norul umed a înflorit în sufletele noastre schilodite ca mucegaiul.

          Dintr-o vale a plângerii, încă se mai aude un imn printre huiduieli.

La mulţi ani Romania !

 

             Ţara e pădurea din tine ce te apără de soarele arzător, e costişa ce te nalţă deasupra apelor învolburate, e culcuşul vântului dincolo de zidurile casei şi poteca pe care calcă singură mama. Doar iubita cutează s-o urmeze cu pasul uşor, revenind din călătorie cu copiii tăi de mână.

          Ţara e zâna bună, mai presus de fiinţă, ce-i învaţă pe copii să se ferească de oameni şi nu de lupi.

          La mulţi ani Romania !

Uraganul Sima.

            Azi e Sântul Andrei. Mâine e ziua naţională a României. Afară soarele îşi perie razele încercând să le dea un pic de strălucire. Pare o dimineaţă liniştită. Copacii, dincolo de geam, îşi întind ciolanele să prindă puţină căldură. Locuinţa mea temporară, plasată într-un cartier liniştit, pare să nu fi fost atinsă de uraganul care două seri la rând, la oră stabilită, prin intermediul televizoarelor a zguduit clasa politică.

            Uraganele pe coasta Americii au reguli precise. Până în anii 1970 primeau nume de fete, poate pentru că temperamental fetele sunt mai năvalnice, mai greu de stăpânit. Ulterior orgoliul masculin şi-a impus drepturile. Primul uragan din an primeşte un nume cu litera A, în ordinea alfabetului. Apoi urmeaza B, C, D şi tot aşa până se încheie anul şi se revine la prima literă, cu un nume nou nefolosit, în anul următor. Ciclul se reia după şase ani. E sigur spre exemplul că lista uraganelor din 2011, adică Arlene, Bret, Cindy, Don, Emily, Franklin, Gert, Harvey, Irene, Jose, Katia, Lee, Maria, Nate, Ophelia, Philippe, Rina, Sean, Tammy, Vince, Whitney va fi aceeaşi în 2017. Desigur ea vine din 2005. Există şi unele nume de uragane care sunt scoase din listă precum Katrina, Andrew sau Charlie. Acestea au lăsat în urmă victime şi ca să se evite superstiţia, se încearcă a fi uitate. Aşa e în America.

            La noi rigoarea nu ne dă afară din casă şi misogini cum suntem nu prea botezăm cu nume de fete, dezastrele. Totuşi sunt şi excepţii, ca de pildă uraganul Marta. Acolo, în mod cât se poate de plăcut unii dintre bărbaţii neamului au fluierat în biserică.

            De două seri ţara e lovită crunt de uraganul Sima. Un vânt rece venit din Islanda pare că a scos din minţi clasa politică. Nume grele din politică amestecate într-un val murdar, mătură în rărunchi USL-ul dar nu numai. Politicieni, ziarişti, nume sonore amestecate, strâns legate într-un circuit al mitei, speculaţiilor, aranjamentelor şi traficului de influenţă sub patronajul politicului, cu bani murdari, conturi cifrate, finanţări de campanii, afaceri cu statul din care acesta iese întotdeauna pierzător. Toate intr-un malaxor în care e strivită săraca ţara bogată doar pentru ei. Bogdan Chiriac, Mircea Paşcu, Dan Nica, Cristian Tudor Popescu, Dimofte, Sorin Pantiş, Roibu, trezorierul PSD, Renato Neagoe, fiul lui Marin Neagoe arc peste timp la Direcţia V-a, nume, nume rostite, rostuite şi milioane de euro care se-nvârtesc.

            Soţia mea a venit aseară plângând, îi furaseră în 311, din geantă, portofelul cu actele şi şaptezeci de lei. Cel mai mult conta cartea de identitate, permisul de conducere şi cardul BRD. Bine că nu era nimic în cont. De condus nu mai avem maşină, nu mai conduce de mult, dar cu ce votează duminică!?...  „Linişteşte-te draga mea. Vezi dacă nu te uiţi la Turcescu? L-ai fi văzut pe Sima, vorbind din interior că sistemul e putred şi nu mai e nici o speranţă”.

            Romania e pe masa de operaţie în metastază după ce a fost atacată în viu de un stol de corbi. Cui să dai pe mână bisturiul la spital, pe cine să mituieşti mai întâi. Îmi rămăsese în minte imaginea lui Chiriac (Bietul Caragiale, i se sfărşeşte anul dramatic!) după ce săturase PSD-ul în campania de alegeri din anul 2000, a continuat să împartă bani în conturi ca un nabab imparţial, în stânga şi-n dreapta, neuitând-o nici pe nevastă-sa. „Hai să dăm şi ţărăniştilor şi liberarilor şi ăstora de la PD, nu poţi ştii cum se-aşează voturile”.

            Câtă dreptate avea atunci, dar acum? Când mecanismele sunt perfecţionate de Dragnea sau Tatica, cine dracu o fi tăticu ăsta cu off-shore în Cipru despre care tot aud!?

            Mai am doar o singură curiozitate, ştiu că nu e posibil să fie rasă toată clasa politică, e o rasă greu de stârpit. Curiozitatea mea este dacă la anul, uraganul Sima va fi ras din listă. Şi totodată, cum? Vor fi cumva victime? Sau el, uraganul, ca persoană fizică va fi uitat?

            Ne răspunde pivniceru la problema asta? Că văd că televiziunile mogulilor tac.

           

Povestea Motanului descălţat – partea doua

       

           La Antonel, după cum spuneam s-a încurcat firul poveştii Motanului descălţat. Parcă şi-a pierdut busola, are dreptate preşedintele. Când a plecat din interimat şi-a luat cu el şi lenjeria de pat. Se uita trist la monograma olograf şi ofta. Nu mai mânca, nu mai bea şi când îl încăiera somnul, intra în cearşaf şi se visa tot împărat.

          Felix morarul, văzându-l cum se ofileşte de ciudă, i-a adus aminte feciorului adpotiv că totuşi e preşedinte de senat activ. I-a trimis două paparude nude, fără să ştie consoarta, de la Marta, sa-l mai ude din când în când. Una de sorginte liberală, cealaltă internaţională – socialistă, să-l trezească din vis pe preşedinte. Ce să faci cu câţiva stropi în batistă la focul ce ARDe-n el! Doar o ploaie mocănească de la ruşi!...

          – Scoală-te Antonel, că e soarele-n plopi!

– Acuşi, acuşi! şi cădea la loc.

          Se gândi vicleanul morar Felix: „ARDe ţara, cât să-l mai aştept! Se-ntăreşte iar statul de drept şi-mi slăbeşte şeptelul. Ia să-l ameninţ cu Tăricelul, că atât mi-a rămas!”. Zis şi făcut. Şi-i dădu cu şoricelul pe la nas.

          Dintr-o dată Antonel se trezi şi sări ca ars. Îsi făcu iute sanie dintr-un cars şi porni în campanie. Găsi şi sloganul, i se lumină fruntea: „Fă-te frate cu Dragnea până treci puntea!”

          – Fraţi ai mei liberali, am vorbit cu Brătienii, le-am vizitat mormintele. Data viitoare suspendăm Cotrocenii, nu mai suspendăm preşedintele!

Prima parte se poate citi aici

Motanul descălţat

              A fost odata un morar care avea trei fii, un măgar şi un motan. La moartea sa, fiul cel mare moşteni moara, celui de-al doilea îi reveni măgarul şi celui mic, doar motanul. Aşa începeau întâmplările de demult ale poveştii Motanului încălţat. Se ştie că adeseori în istorie, ca şi în viaţă şi desigur şi în poveste, faptele se repetă. Se dă copy-paste în draci pe planetă. Plagiatul după cum s-a stabilit, nu l-a inventat Pontonel. El s-a născut cu plagiatul la el.

            Singurul vinovat, e şi de data asta preşedintele. Aseară sub semnul întrebării, a încurcat rău animalele în povestea de la Robert Turcescu. Hai, broscuţa în locul şoricelului şi măgarul în locul leului mai treacă meargă, dar cum să înghiţi porcul!?...

            Accepţi nu, până la urmă în politică se fac compromisuri!

            În povestea originală, se zice că morarul şi-a făcut testamentul înainte de a muri. Acu, îl înţeleg şi pe Felix, conservator cum e! El nu are de gând în plină glorie să ia Antenele de la gura fetelor lui legitime şi s-o cedeze celor trei feciori înfiaţi, chiar dacă ăla mare mai adormitu, Antonel e din flori. Staţi liniştiţi că nu sunt macabru. Eu nu vreau să moară Felix morarul, că e mogul! Şi oricum, moara Antenelor e mai bine să macine la el în pătul.

            De-aia s-a gândit să facă împreună cu feciorii, o Uniune Social Liberală, să demită preşedintele, să-l scoată din drepturi şi să ia fata, pe Românica dată cu încredinţare temporară prin constituţie Preşedintelui.

            Mai rămânea să aleagă dintre cei trei, cine să fie Marchizul de Carabas şi să facă nunta..

            – Fii fără grijă, stăpâne. Dacă îmi dai un sac şi o pereche de cizme, o să vezi că nu sunt chiar atât de nefolositor precum crezi. Se trezi Pontonel zicând.

            Felix acceptă, căci nu avea ce pierde. Când Pontonel primi sacul şi cizmele de premier, le încălţă cu atâta uşurinţă, de parcă ar fi fost obişnuit să le folosească. Apoi îşi puse sacul în spinare şi se îndreptă către un loc unde păştea o turmă de oi de-a lui Becali. Băgă în sac seminţe şi multă iarbă proaspătă şi se culcă la pământ, prefăcându-se că doarme.

            (Se pare că în povestea noastră, dintre cei trei, Daniel juca în rol secundar de broscuţă, şoricel sau chiar miel).

            Un mieluşel nevinovat se îndreptă spre sac şi, văzând că în interiorul acestuia era iarbă fragedă, intră în el. Pontonel, fără să se uite, se ridică imediat şi legă sacul la gură prinzând pe Daniel înăuntru. Apoi îşi încălţă cizmele şi o apucă spre palatul Cotroceni, unde ceru să-i vorbească preşedintelui. Acesta îi transmise că îl primeşte, cu condiţia să se descalţe de cizme la intrare, ca să nu lase mizerie pe covoare.

            Odată ajuns in faţa acestuia, ca un pisicuţ, desculţ, drăguţ, facu o plecaciune adâncă şi îi spuse:
            – Domnule preşedinte, am aici un miel gras, viu, pe care vi-l oferă marchizul de Carabas. Nici nu apucă să apese preşedintele pe butoane să cheme serviciile, se ferea de tentativă de mită ca dracul de tămâie, că, se deschise sacul şi sări Daniel, săracul.

            Pe Pontonel l-a apucat mieunatul. Miau în sus, miau în jos, rugăciuni... Ǎsta, fiert, cerea clemenţă, se temea să nu cheme preşedintele justiţia, să-l aresteze pentru trafic de carne vie.

            – Te iert, dacă nu mai spui minciuni.

            – O sa dau o ordonanţă de urgenţă. Nu mai mint începănd de luni!

Nota: Firul povestii pe partea lui Crin e putin incurcat. Sper sa-l descurc repede

Un spectacol prost

           

             Histrionul Pontonel joacă o comedie lipsită de umor, de când se scoală. Vestea proastă e că spre deosebire de celălalt histrion, Antonel care visând frumos îşi ţine ochii închişi mai toată ziua, cârlanul se trezeşte devreme.

          Se aşează în faţa oglinzii, dă roată cu ochii să-şi vadă miniştrii, îi numără de la stânga la dreapta pe triştii începând cu Florin Georgescu, îşi potriveşte cravata roşie, butonii de la manşetă şi-şi îndeasă buzunarele cu două feluri de minciunele. În buzunarul din stânga, umplute cu magiun pentru consumul intern, iar în buzunarul din dreapta minciunele cu umplutură de dulceaţă de pere, pentru producţia ce se cere la export.

          Ajuns la guvern are prima reprezentaţie la matineu. Intrarea e controlată şi liberă. Cu toată presa de făţă, inspectează dacă miniştrii şi-au făcut coerent temele de dimineaţă tăindu-şi unghiile şi lustruind suficient bombeurile  la încălţări. Îi face cu ochiul Abramburicăi întrebând-o cum stă cu plagiatul preşedintelui. Monologul e potolit şi se târăşte pe jos în vârful dintelui, sâsâit ca un şarpe veninos. Tonul e monoton, plicticos, nu se schimbă. De parcă i-ar fi rămas pe un dos de limbă numele marinarului,

ca un os.

         
            –Dragi uselei, comform planului fiţi civilizaţi şi subţiri! Nu răspundeţi duşmanului cu jigniri! Daţi-i peste bot!

          Ca să iasă lumea la vot.

Pădurea scufundată

Ţin aproape linia sinuoasă a valului,

înotând pe spate

cu branhiile sincronizate la tastatură.

Fiecare literă pare o gură de metrou prin care se resorb

în vagoane ca în plămâni, călătoriile.

Expiraţie – Inspiraţie. Fum.

Au urcat în trenul meu, acum şi gările din care am plecat.

E un tren amfibie ca un halo scufundat în ocean

Văd Oraşul, cu grădina publică,

cu străzile pavate cu piatră cubică,

pădurea Trivale în delirul culorilor

şi claxonul salvărilor răsturnate

în holul cinematografului Lumina,

în însângerata iarnă când ne-a crescut brusc

adrenalina şi la Spitalul judeţean

s-a tras, într-un cetăţean.

Eu, sub masă la etajul patru,

îmi feream oasele de glonţul

ce mă putea atinge prin geam

În tinereţe m-am războit cu o caracatiţă,

jucându-mă cu focul.

Braţele-i întinse prin tavan şi pereţii de zid

au rupt vălul albastru.

Aveam prieteni fete, băieţi,

împleteam cuvinte de ţipirig.

Nu eram un sihastru insipid!

Delimitând locul cu sârmă ghimpată,

caracatiţa ne-a împroşcat cu cerneală

şi frig.

Am văzut atunci

pădurea scufundată.