Filmulete din calculatorul meu
Fara pretentia de a stii sa fac un film o sa mai postez pe blog asemenea incercari...
luni, 22 iulie 2013
duminică, 21 iulie 2013
Tobârlan. Capitolul XIV. Fragment
Dacă Tobârlan a avut opt copii, generaţia
următoare, adică nepoţii au fost tot opt. Trei fete Ionel,–Violeta, Marioara şi Lucica. Băiat şi fată Veronica,– Burtilă şi Marieta. Lenuţa l-a avut pe Cornel,
Gica pe Melania şi Toma pe mine. Din punct de vedere al speciei tobârlanilor,
putem considera că faza în care ne aflam era una degenerativă, existând riscul
mare să se stingă neamul. Dacă Gogu şi Miţa au avut copii dar le-au murit,
unchiu Nicu exemplifică semnificativ că sângele care ne circula prin vine la
acel moment, îşi pierduse din vlagă şi dorinţa de a perpetua specia, oricum era
mai slabă decât lenea malefică, cocleala ce se depusese pe vasele de sânge şi
te predispuneau unei filozofii nihiliste asupra cursului vieţii. Mie unul,
Nicolae – el n-a avut nicio încercare de perpetuare
a speciei – mi se pare cel mai interesant şi,
poate tocmai de aceea caut să intru în piela personajului.
Dacă urmaşul căruia îi dai implantul
are puţine şanse să devină un elitist rezonabil,– lipsit de capacitatea de a-şi
asuma măcar continuitatea lucrării tale cu Dumnezeu şi se plasează turbulent
sau mai puţin turbulent într-o turmă, acceptând repetabilitate ciclului
istoric, fără implicaare şi contribuţii creative,– la ce bun investiţia. Doar de
dragul de a te afla în rândul lumii? Degeaba te naşti tobârlan dacă
personalitatea ta puternică nu poate duce mai departe ceea ce vine cumva din
trecut. Pentru Nicolae, balanţa folosită zilnic, pe ascuns de privirile
celorlalţi, se lăsa dezechilibrată pe partea unde atârna greu talgerul tatălui
său. Ce ar fi trebuit să facă el ca să poată răsturna aşezarea pe care o
găsise? Cu ce ar fi putut clinti răspunsurile pe care le primea invariabil
corecte la întrebările pe care câteodată nici măcar nu apuca să le pună?
Răspunsurile veneau din atitudinea, din siguranţa, din judecata aceea care
căpătase simplitate prin contribuţia a
generaţii întregi de ţărani-domni ai pământului.
Tobârlan era precum o fântână.
Nicolae îşi aducea aminte cum copil
fiind, cu Toma, adunaseră două grămezi egale de pietre. El inventase jocul. De
fapt ca să fim corecţi Gogu îl înventase, el îi făcuse doar amendamentul cu
grămezile egale. Gogu încă susţinea că ai dreptul la atâtea pietre câţi ani ai.
Evident era cel mai mare. Numărau câte pietre aruncate nimereau la ţintă, pe
gura făntânii decupată în peretele de piatră cimentuită, nu prea mare, cât să
intre coferul cu coadă de lemn. Cam trei cofere ca să umpli o găleată.
Mândru de el, lui îi intraseră 14,
vârsta pe care abia o împlinise, nu ratese niciuna, îl îndemna pe Toma la
rândul lui să-şi încerce norocul. Şi Toma avea tot 14 pietre, ani mai puţini. Lui
Toma i se părea că atunci când piatra plescăia apa, parcă lovea într-o fiinţă
vie. Nicolae se răţoia la el făcându-l fricos. I-a auzit ăl bătrân. Le-a cerut
explicaţii. A ascultat şi l-a strâns de umerii firavi pe Toma, luîndu-l
aproape.
– Iar
tu Nicolae, azi nu mai bei apă. Până mâine când se limpezeşte, să treacă o
noapte peste fântînă, o să suferim cu toţii.
– Dar
pot aduce o găleată cu apă din puţul de peste drum.
– Nu
Nicolae, în viaţă nu e totul atât de simplu. Bem apă (pe care-o cunoaştem)doar
din fântâna noastră, de când mă ştiu aşa s-a pomenit. Până mâine ne limităm la apa
rămasă în găleată, iar tu rămâi pedepsit.
sâmbătă, 20 iulie 2013
Ilie proorocul
Dacă stai şi analizezi, nu se există
nici un dubiu la mijloc, proorocul Ilie a fost numai unul. Nu posed toate
datele, nu sunt o somitate în domeniu, dar fiind un cuget îndeajuns de liber îmi
pot asuma riscul să gândesc
Ilie ăsta, proorocul, a trăit în ţara
lui de evrei pe vremea regelui Ahaab, în ţinutul Samariei. Şi regele holtei i-a
venit să se însoare la un anumit moment. A dat sfoară în ţară şi pe televiziuni
vestea a circulat prin satelit în afară, că organizează un concurs de Miss cum
se întâmplă la curţile împărăteşti cu regim deschis.
S-au strâns frumoasele pământului dar
numai una din Sidon, o prinţesă feniciană, Isabela, i-a fulgerat inima dar şi
mintea regelui. N-a mai ţinut cont că la întrebările obligatorii din chestionar,
trebuia să dai un test grilă ca la şcoala de şoferi ca viitoare mireasă,
Isabela a cam călcat pe bec la întrebarea cu credinţa. Ea se închina zeului
Baal. Ahab, preţuind mai mult frumusrţea femeii decât credinţa în Dumnezeu, a
poruncit poporului său să se închine cu mic cu mare zeului Baal. Şi poporul prost
– nu-l văzuse pe Baal, o văzuse doar pe Isabela dezbrăcată din cap până-n
picioare, în costumul de baie dimineaţa şi ţinută de seară la apus, cu bun gust,
avea de toate, coapse , bust, veselă, ce să-i mai ceară, îi placea viaţa, ce
era să facă – s-a supus.
Toate aceste fapte au atras mânia
divină şi aici intră în scenă, cu sala arhiplină, Ilie proorocul. Cu tunete în
voce şi fulgere în priviri, după ce a lăsat mustrarea scrisă regelui la
secretariat, s-a năpustit cu pedeapsă către popor, trei ani jumătate de secetă.
Seceta şi foametea au cuprins toată ţara. În timpul ăsta Isabela şi regele şi-au văzut de treaba lor, au născut fiii şi fiice.
Sfânta scriptură ce zice de popor?
Că e sărac cu duhul şi mereu frustrat, se ia după femei şi femeia are pielea de drac sulimenită, dar şi Ilie în cazul ăsta a exagerat având o abordare
greşită.
Mă Ilie umbli cu cioara vopsită şi e păcat! Dai în toţi, ca să simtă ăl vinovat?...
Mă Ilie umbli cu cioara vopsită şi e păcat! Dai în toţi, ca să simtă ăl vinovat?...
vineri, 19 iulie 2013
Constantin Bălăceanu Stolnici. Corvoada sărbătoririi
Întâmplarea de azi de la eveniment s-a
dovedit până la urmă o corvoadă. În miezul zilei, în plină arşiţă, cobor coasta
Craiovei spre Biblioteca Judeţeană, la pomul lăudat, pentru niscaiva poame. N-aveam
pretenţia unor fructe proaspete, sărbătoritul purtându-şi în coroana încă falnică,
venerabila vârstă de 90 de ani. La plecarea de-acasă, l-am sunat pe Sibiceanu
cu gând să ne întâlnim şi să degustăm împreună ceva amintiri din pivniţele
tainice ale boierului de la Stolnici. Aurel însă m-a refuzat, el consumând deja
un episod cu ceva poame acre, păstrate în arhivele securităţii.
Probabil că eu sunt mai puţin
intransigent, manifestam chiar un interes special căci lucrez la un roman a
cărui acţiune se desfăşoară într-un Bucureşti trepidant şi european, în acea vreme,
pe care Constantin Bălăceanu Stolnici a trăit-o aievea în tinereţea lui.
Luasem cu mine 50 de lei să-i cumpăr
cartea pe care a lansat-o cu acest prilej, scoasă de Editura Pământul. Cu
siguranţă aş fi găsit în ea lucruri interesante. Nu ştiam că Gheorghe Frangulea,
directorul editurii e atât de scump! Cred că de aici am rămas cu impresia că nici
o şansă azi, să se alinieze fericit planetele.
Am constatat că preţul cărţii îmi
depăşea substanţial bugetul. Nu vreau să fiu înţeles greşit, ţinuta grafică a
cărţii, reproducerile tablourilor, volumul informaţiei, nu mă îndoiesc, probabil
meritau acel preţ. Eroarea se regăsea în pensia mea.
În sala aceea aglomerată, greu de
stăpânit, am căutat-o cu ochii pe Denisa, amfitrioana dedicată manifestărilor
de acest gen. Ea singură, cu graţie, era cea care ar fi putut ţine puţină
ordine între atâtea personalităţi culturale marcante ale judeţului. Lipsea şi
ea.
Sărbătoritul a primit diplome, daruri,
flori şi tablouri; de la Bibliotecă, de la Primărie şi de la alte Comitete şi
Comiţii reprezentative din judeţ. S-au
spus cuvinte simţite, pline de mândrie pentru istoricul Bălăcenilor, oameni de
stat, boieri oneşti. Ne-am bucurat să aflăm că marea bătălie de la Rovine s-a
localizat la Buzoieşti, pe linia Costeşti-Suseni şi că acolo au murit trei
Bălăceni.(!?...)
– Ionescule, te-a prins flama, cum să
te bucuri de-o moarte, fie şi eroică. E păcat!
– Să nu mă înţelegeţi greşit, nu eu am
consumat drama retorică, nu eu sunt vinovatu, eu doar am consemnat ce a zis
colonelul Bratu.
Şi tot aşa, s-au rostit fraze, mai
avântate şi mai domoale, goale de conţinut cum nu mi-am dorit, cum n-aş fi vrut
să ascult
Omul ăsta ar fi meritat mai mult.
O singură excepţie în corvoada acestei
manifestări care ar fi trebuit să fie o sărbătoare. Un moment frumos şi sincer,
ca o adevărată pildă, povestit scurt şi fără înflorituri. Se întâmplase de mult
când sărbătoritul profesa ca medic.
În calitate de părinte, cu un fiu
handicapat, cel care povestea s-a dus acasă la doctor şi a fost primit. I s-a
consultat copilul cu mare grjă şi atenţie La sfârşit doctorul l-a întrebat.
– Alt copil mai aveţi?
– Mai am un băiat.
– Atunci canalizaţi-vă grija către el.
Pentru copilul bolnav s-a făcut tot ce se putea face. De-acum numai Dumnezeu...
–V-am ascultat sfatul domnule doctor,
aţi avut mare dreptate. Am venit aici doar să vă mulţumesc.
miercuri, 17 iulie 2013
Către fiul
Recunoşti că ţi-am
spus de mic fiule,
să bei apă doar din
fântânape care-o cunoşti.
Altfel s-ar pierde în nisip străin
umbra ta verde, ca o coajă de nucă
într-un răboj fără chip.
Nu suntem turmă de oi
şi nici un neam de
scaieţi,nu ştim ce-am face cu mai multe vieţi.
Când clopotul va bate
în dungă,
ai să simţi tropotul
cailor în urma păşilor tăi clătinaţi.
Prin strungă treci o singură dată.
Ei toţi se vor strânge bărbaţi,
din nord şi din sud,
pe poteci,
de pe văile lor pe valea ta
luminaţi de stea
şi vor aştepta să treci cu fiul tău crud de mână,
sprijinindu-ţi tălpile de spinarea pietrelor,
pe firul izvorului,
până la fântână.
marți, 16 iulie 2013
Toilet Party
Aseară, îmi povestea fiică-mea, călător
de servici pe infrastructura rutieră pe care ţara pe roţi, zguduită nu doar de
gropi, ci mai ales de abuzurile ingrate ale justiţiei nedrepte ce şi-a bătut
joc de viziunile integrate şi intenţiile lui Fenechiu, materializate într-o
strategie de largă respiraţie în ceea ce priveşte asfaltul. El avea opţiuni şi
perspective clare administrate într-o supradoza de optimism.
Cu ce drept justiţia are căderea să-i
scormonească trecutul şi intimitatea omului? Şi-au dat cu părerea indignaţi pe toate posturile TV, de la
premier, preşedinte de senat, deputaţi şi până la ultimul şofer. Cum apare unul
dispus la hei-rup, creativ, dornic să pună în operă mişcarea banilor – gata, cu
el la zdup. În numele cui golanilor? Şi în definitiv, pentru ce atâta tulburare
că n-a fost nici mită?... Chipurile în tinereţea sa, a umblat cu cioara vopsită
pe la nişte transformatoare. Hei şi voi n-aţi umblat niciodată în nisip, la
soare?...
Aşa arată pulsul zilei într-un blocaj
stradal spre Zalău, până când călare pe un cal alb apare Şova dintr-un făgădău cu
bowling, ca un soare însoţit de casa lui de avocaţi. El e ministru marilor
proiecte, nici cu gândul nu cutezi! Recte, el vrea autostradă ca la carte prin
Moldova, după ce treci Carpaţii, până hăt departe, cu un pod de poveste aruncat
peste ruşi, de la Huşi la Beijing, la fraţii chinezi. Să te minunezi!
– Am ajuns cu chiu cu vai într-o
benzinărie. Noroc cu Marcel că m-a scos pe un drum ocolit.
– Care Marcel, o întreb eu ca un părinte
neliniştit.
– Hei tată, ştii telefonul ăla al meu şmecher?
Printre alte facilităţi, mai are şi GPS. Marcel nu mă lasă niciodată singură la
volan. Laurenţiu, o are pe Ioana şi eu pe Marcel când nu suntem împreună.
Copiii ăştia ai mei, familie modernă
nu mă bag, dar eu le-am sugerat să fie totuşi atenţi la repartiţie când îşi împart
GPS-urile, că lumea are gura slobodă şi nu poţi avea încredere nici în justiţie
după cum v-am povestit.
– Bine că am ajuns! Eram sub o mare
presiune. Iau telefonul cu mine şi intru să caut o toiletă în benzinărie.
Marcel n-are de lucru: "Mergeti drept inainte", cu vocea lui
impasibilă. Îl ignor, fac dreapta şi mă duc la locul cu pricina. Şi tocmai cum
eram mai „fericită”, doar că îl aud pe Marcel: „Viraţi şi ieşiţi la prima!”
Ignor Marcel, ies din toiletă şi simt
o privire de gheaţă în ceafă. O femeie în vârstă, cu un mop în mână, probabil
că îşi lua leafă din curăţenie, dădea dezaprobatoare din cap
– Nu vă mai linişteşte nimeni! N-am
cuvinte, tineretul din ziua de azi!...
Şi Marcel al meu: „Mergeţi înainte!”
Femeia trage de uşă, geamul deschis.
Pe-acolo ieşise vagabondul.
Am pufnit în râs şi l-am ascultat pe
Marcel: „După 200 de metrii, luaţi-o la stânga”
Tot la USL măi Marcele şi la dreapta când?...
luni, 15 iulie 2013
Tobârlanii. Insula din cer. Fragment de roman.
Am păşit cu o teamă firească acolo
unde, în mintea mea, credeam că lucrurile se întâmplă de la sine, nu trebuie să
te zbaţi şi viaţa curge liniştită, fără nici o străduinţă. Până una alta, am
început să recunosc porţiuni din luncă. Doar că era un murmur continuu plăcut
generat de stropii de apă imprăştiaţi dintr-o reţea de arteziene peste
câmpurile cu roşii. Viteza căderii era mult mai mică se producea cu
încetinitorul, cum cad fulgi de zăpadă într-o iarnă liniştită.
Am întins braţul, stropii de apă se
opreau pe braţul meu fără să se întindă şi fără să-mi provoace răcoarea, parcă
intrau în carne dar nu simţeam nimic. Râul înconjura toată lunca. Se depărţise
în două braţe: de o parte Vâlsana, de cealaltă parte Argeşul, amândouă curgeau
liniştite doar că îşi schimbaseră cursul despletindu-se spre locurile de unde
veniseră. La mijloc Insula Tobârlanilor. În capătul dinspre zăvoi, la umbră,
aşezaseră covergile. Erau nouă, dar semănau mai mult cu nişte igluuri.
Paşii mi s-au oprit la cea mai mică
dintre ele. Era singura care parcă aducea cu coverga. Pereţii de sticlă sau de
gheaţă nu ştiu din ce erau construiţi lăsau să se vadă la mijloc scheletul
împletit din târşuri. Am intrat. Înăuntru spaţiu era mult mai mare, s-a deschis
ca un amvou al unei biserici de ţară. În mijloc încăperii am văzut un călugăr,
să fi avut 85 de ani. M-a privit de parcă s-ar fi deschis, lăsând Sfântul Duh
să curgă prin mine. Semăna cu tata-mare, poate că era el. Nu m-a întrebat nimic,
îi simţeam sufletul greu, i-am stat alături şi m-am strâns împreună cu el într-o
rugăciune ca o mare bucurie împlinită.
S-a destins faţa i s-a iluminat pentru
o clipă, nu trebuia să aflu ce greutate purta în suflet. Îmi ţinea mâinile în
mâinile lui, ştiam că lucrarea se făcuse şi m-am trezit în el ca un Dumnezeu.
Am ieşit din chilie mai nedumerit
decât intrasem. Ochii bunicului meu păreau că suportă greu fericirea veşnică.
De unde să ştiu eu cum se înşiră acolo anii!? Aveam să aflu curând că zboră
repede precum zilele, dar fără nopţi îşi pierd consistenţa nu ai cum să le ţii
numărul.
Ziua unuia dintre personaje nu e
nevoie să fie egala cu ziua altui personaj. Şi cel mai mult depinde de vârsta
pe care ţi-ai ales-o când ai intrat. E alegerea fiecăruia, când consideră că a
trăit mai intens şi mai frumos viaţa de dinainte. După vârsta aceea îţi
reconsideri reperele. Şi mai intră în calcul şi starea de spirit. E aici o
reală nedumerire şi totuşi cât de fericit poţi să fii sute de ani la rând, intervine
plictisul pe diferite grade în consecinţă.
Înainte să bat la uşa unui alt igluu,
am auzit un semnal sonor şi vocea tatălui meu prezentându-şi emisiunea locală.
Întâi ceva ca o muzică a sferelor parcă se înviora ţâşnitura apei în arteziene.
De undeva apăruseră fluturi albi şi albaştrii, se prinseseră cu stropii
strălucitori într-un dans.
Tata a citit un fragment din
Tobârlanii. Semăna cu un reportaj, era un jurnal de familie, se întâmplase
recent.Văr’miu Cornel era eroul acelor pagini, întâmplarea era ciudată dar
textul te captiva îndeajuns.
Cornel intrase pe insulă cu vârsta de
după căsătorie. Ionel îşi deschisese cârcumă în igluul lui, însă aprovizionarea
cu alcooluri era o treabă anevoioasă pe insulă, acolo erau doar culturi de zarzavaturi.
Meşterise din te miri ce, alambicul, dar lipseau fructele.
Din cartofi
fermentaţi reuşise un fel de whiski. În cârciuma lui intrau şi femei. În igluul
din făţă, Miţa deschisese stabilimentul Crucii de Piatră şi curtezanele în
pauzele prelungite şi-ar mai fi clătit gura sporovăind. Lipseau fructele pentru
lichioruri, cum lipseau şi clienţii dincolo peste drum. Partea periculoasă a
afacerii i s-a părut lui Cornel că-i stă la îndemâna şi a intrat în parteneriat
cu unchi’su. A trecut râul şi nu departe a văzut o livadă cu pomi exotici,
portocali, migdali, lămâi. Din când în când poposeau cetele zgomotoase de îngeri,
se înfruptau şi plecau în drumul lor.
Cornel şi-a umplut rucsacul reveninid,
încă o dată şi încă o dată, iar la un moment dat nu s-a mai întors. Îngerii
gardieni l-au închis, încălcase normele locului şi consemnul(pactul de
cuabitare) dintre Tobârlan şi Dumnezeu. Tobârlan nici nu a vrut să audă, n-a
dorit să intervină, de la o vreme nu-i mai putea ţine în frâu, l-a lăsat să-şi
facă pedeapsa. Nimeni nu avea ce să caute dincolo de râu.
duminică, 14 iulie 2013
Breaking News Super Halep
Am fost tentat să încep ştirea cu „Simona
Halep a mea”, pentru că pe ea am ales-o să risipească de ceva vreme ceaţa ce
staruie pe blogul meu, dar mi-am dat imediat seama că „Simona Halep a noastră”,
sună mult mai corect. 17:49 Game, Set si Meci.
Iată ca previziunea mea s-a împlinit încă
o dată şi sunt bucuros să-i anunţ
victoria în finala Turneului de tenis de la Budapesta. 6-3, 6-7,6-1 în meciul
cu Yvonne Meusburger.
Felicitări Simona!
Yvonne Meusburger
Curvele TV şi democraţia consolidată sau Miţa Biciclista
Nu e treaba mea, nu am inventat cuvântul
ăsta păcătos, deci în faţa nimănui nu pot răspunde eu, dacă e să răspundă
cineva să fie cine l-a inventat, sau
cine contribuie la tonusul colectiv ridicat al unei naţiuni care iacătă se
înghesuie cu ochii bulbucaţi să caşte gura când intră El la Antena 3 pe post de
curvă TV, cum altădată la Crucea de piatră, intrau marii bărbaţi ai neamului.
Ce spune DEX-ul?... Da, s-au schimbat
vremurile, se schimbă el omu, s-a amestecat sexul, unii de bună voie la Ciomu
l-au remixat. În democraţia consolidată, cocoşii, partea mobilă nu partea vătămată,
acum, aia care umblă după felinare roşii din poartă-n poartă ca după moartă, cu
banii în buzunarul plin – e curva! Se pare că aşa a vrut Varanul, Varanii... E
scris în destin
Apare zilnic la televizor ca un soare,
să-şi verifice cum dă orgasmul la popor şi să-şi valorifice plenar potenţa
certificată de politician tânăr, gregar, însoţit de alaiul de analişti cu vână
de bou şi de ziaristele şturlubatice abia ieşite din ou, recitând Tristele lui
Ovidiu şi udând batistele la urechişti
Pe meleagurile noastre doar Miţa
Biciclista a mai trăit un asemenea succes:
„Când apărea pe Calea
Victoriei, aristocraţii de la Capşa, burghezii de la Oteteleşanu şi boemii de
la Kubler abandonau politica şi svartul ca să admire superbul exemplar ciclist.
Bicicleta cu ghidon de argint era a unei suple şi elegante fiice a Evei, cu
zulufi negri, cu pantaloni de catifea mov strânşi pe picior, cu bluza corai din
care fluturau mâneci înflorate, cu ghete înalte şi cu o caschetă de mătase
albă, înfăşurată în voal alb, din care răsăreau încrucişate două ace mari a la
Madame Butterfly”
Ce
s-a schimbat de atunci? Doar superba bicicletă cu o masina de lux, iar în cap, în
loc de acele încrucişate a la Madame Butterfly, se poartă cu fală ace cu gămălie.
De
la o vreme drumurile la Varanul sau mai rărit. S-a săturat şi lumea de minciuni
şi băsisme trucate.
Chiriac
puiule, nu fi trist, mai sunt televiziuni onorate de onorariu... Încă nu-i
naufragiu. Şi oricum am premoniţii că la sufragiu, şeful rămâne deasupra Miţii...
sâmbătă, 13 iulie 2013
Breaking News Halep.
Simona Halep a ajuns la Budapesta într-o
nouă finală a unui turneu de tenis pe care sper s-o câştige mâine. Ar fi al
treilea turneu WTA unde se încoronează regină, românca noastră, în cel mai bun an
al ei.
Câtă fineţe tehnică şi inteligenţă poate avea fata asta suplă, ce pare plăpândă,
ca să facă faţă asaltului la baionetă al „cavalerilor rătăciţi”!... Când spun „cavaleri
rătăciţi”, fac precizarea că mă refer doar la forţa fizică, tipic masculină, a
majorităţii tenismanelor din circuit...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)