4. Fragment Gușterele. Cap Veroana

(continuare)

            Când Gică a sărit gardul, ne-am oprit din chiot. Ştia poveşti cu strigoi, ne mai spusese. Elev la o şcoala profesională în Curtea de Argeş, tot să fi avut patru cinci ani mai mult decât noi. Ne-am strâns în jurul lui. Gică ne-a măsurat lung, după care ne-a propus un joc.

            – Azi lăsăm strigoii, ne jucăm în familie. Ne pregătim pentru viaţă. Suna pompos. Maria, tu mai eşti fată mare? Maria a dat din umeri nelămurit. N-ar fi vrut să creadă el că nu era pregătită.

            Ne-am luat în primire rolurile. Limpede pentru toţi ca lumina zilei cine va să fie mama. Pentru tată, bănuiam că vom trage la sorţi.

            – Ca să fim egali închidem ochii şi presupunem că e noapte. Şi cum în familie noaptea nu ascundem nimic, toată lumea să rămână în chiloţi. N-a stat nimeni să analizeze logica. Nu s-a opus nimeni, aşa era jocul. Nici măcar Maria. Aştepta curioasă şi ea să-şi vadă norocul. Pierise reţinerea de dimineaţă. Şi-a aruncat rochia intr-un tufiş speriind un guştere. Burtilă, frate-su, a sărit în picioare să-l prindă. Gică îşi însuşise deja rolul tatălui.

            M-a pus să sting lumina şi printre gene am zărit cum mâinile lui, păreau că lipesc cu întuneric trupul plăpând ce da să îmbobocească mai devreme, al fetiţei de zece ani. Şi-a adus aminte de mine şi m-a îndemnat să mă apropii cu ochii închişi şi să pipăi şi eu întunericul acela cald pe care-l întinsese pe pielea ei. Când am atins din întâmplare zvâcnitura sfârcului, m-am curentat şi ridicând pleoapele am aprins lumina. Maria se uita la mine cu nişte ochi strălucitori. Gică m-a dat la o parte pierzându-şi cumpătul şi s-a aruncat asupra fetei să-i smulgă chiloţii. Corpul Mariei pe spate în iarbă, cuprins de spasm, parcă era traversat de o undă de şoc. Gică se lupta să stăpânească situaţia.

            Se auzii un urlet victorios şi frate-su apăru de după tufiş cu guşterele în mână, ţinut de cap. Ii văzu pe cei doi. Rămas ţintuit o clipă, fără să ezite, dădu drumul guşterelui pe spatele lui Gică. Simţind ghearele reci ale guşterelui, acesta sării speriat eliberând-o pe Maria. Maria se liniştii, nu mă slăbise din ochi cerşind ajutorul şi tocmai atunci din curte glasul Veroanei ne striga la masă.

            Ne-am îmbrăcat repede, scuturând de pe noi întunericul. Gică a rămas să strivească între două pietre capul guşterului.

3. Fragment Gușterele. Cap Veroana

           – Veronico, n-auzi fă ce zise Toma? Cristoşii mă-tii, ia copiii şi du-te dincolo că n-aud nimic! Auzea tot. Nu-i scăpa un cuvânt, avea difuzorul pus în perete într-un cui doar să întindă mâna cu capul aşezat pe pernă, să impingă către dreapta butonul de la aparat. De ce-şi făcuse copiii? Opt, nu puţini. Ar fi avut mai mulţi dar doi n-au trăit. Şi-a dat ziarul la o parte ca să întindă mâna Veronica, pe lângă el. Nu se descălţase. Pănă nu venea seara rămânea pregătit, pescuind momentul gata să plece pe undeva...

            – Dar e dat la maximum, tăticule.

            – Da ce, frati-tu n-a apucat azi să mănânce, prea n-are vlagă în voce. Şi, trebuia să vin eu din luncă să-ti spun că sticla aia de lampă e neagră de fum? Încă n-au inventat comuniştii ăştia sticla care să se şteargă singură. Nu ştiu ce dracu faci toată ziua. Lampa nu era aprinsă, nu se simţea nevoia ei deocamdată.

............................................................................................................

            Dealul se lăsa prăvălit peste case şi anii rupseseră porţiuni întregi din costişa pornită la vale odată cu pomii dezrădăcinaţi. Lângă lăstărişul din stânga rămas agăţat pe vechiul loc, se formase o râpă adâncă de zece-cinsprezece metrii, ca o rană galben-maronie dintr-un pământ nisipos unde noi, copii, ne dădeam drumul pe tobogan cu picioarele înainte, însoţind lunecarea cu chiuituri ce întreţineau parcă viteza de deplasare. La bază, un tăpşan cu iarba moale drept ca fundul unei căldări, ne ascundea privirilor aruncate din drum, sau din curtea unde trebăluia tanti Veroana. Cât timp auzea ţipetele totul era sub control, dar de ceva vreme o tăcere uşor suspectă avertiza că miezul zilei îi doborâse pe împieliţaţi şi undeva în umbră puneau la cale desigur cine ştie ce drăcie.

Călăreţi

Sunt steaguri pe fundalul imaginii.

Patru călăreţi veniţi din nord
îşi scutură colbul
Coborâţi din şa, clatină
umbra unui copac
întinsă ca o apă stǎtutǎ în colţul paginii.

De atâta mers
le-au încolţit unghiile,
scormonesc locul în iarba moale.
Sub cazma va ţâșni izvor limpede.
Şi zăresc în oglindǎ cele patru zâne
dansând în aburi

Au feţele acoperite cu plasă,
pe umeri aripi de fluture.
Corpurile lor se scriu ca nişte litere albe,
îşi fac vânt şi se lasă despletite,
dansând în fântână
de parcă ar fii ierburi vii.

Ritmul devine mecanic.
Trompeta cade ca o secure
sprijinită de aer.
Se izbeşte de copacul
care rămâne drept,
cu noaptea prăvălită peste ei

Volum în pregătire

2. Fragment Gușterele. Cap Tobârlan

Să te ferească sfântul de Cristoşi şi Dumnezei, dar mai ales de bastonul zburătăcit în câmpul cu roşii, ardei, vinete şi alte soiuri de zarzavaturi, care de care mai cărnoase, mai aromate, mai gustoase din lunca Argeşului când noi nepoţii, draci de copii cu vitele la păscut prin zăvoi, dădeam atacul urlând ca indienii din spatele covergii. Că doar nu roşiile ne interesau pe noi împieliţaţii, ci vălimărencele cu poalele-n brâu, scăpate din covergă şi alergând prin varză ca nişte canguri în călduri, să nu le desluşim chipul, să ajungă să treacă râul dincolo în Valea Mărului.

Tata-mare mijea pe sub mustaţă şi totdeauna ţintea cu bastonul departe de noi, să n-atingă bietele zarzavaturi!... La vreo juma de oră ne striga şi ne punea la masă. Fiertură de varză, roşii cărnoase şi ardei graşi cu untură întinsă pe pâine. Doamne ce gust dumnezeiesc aveau! N-am uitat nimic.

Am avut privilegiul în câteva rânduri să mă întind după festin în patul din covergă. De-a lungul vieţii am încercat nenumărate paturi de lux, confortabile, somptuoase. Acele scânduri tari au rămas în memoria oaselor mele crude, ca şi cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş.

Poate de aceea în rarele incursiuni pe Valea Pribei, când Dumitra ieşea în poartă şi drumul bunicului nu se mai vărsa până în fundul văii(la mama-mare Lina), gândeam că aşa se cuvine la uriaşi.

1. Fragment Gușterele. Cap Tobârlan

Vǎ propun în postǎrile ce urmeazǎ un numǎr de flashuri care sǎ vǎ introducǎ în viaţa privatǎ a Gușterului, sau mai bine zis în lumea roman-ţatǎ a Tobârlanilor
 

*

În satul de baştină al copilăriei mele, tata-mare îşi purta doar porecla – Mitică Tobârlan – nu şi numele. Aspru, viguros, răzvrătit, falnic, cu cămaşa lungă de in, brăcinar, pantaloni albi de dimie, mustăţi şi baston. Bastonul şi-l căpătase cam pe la 75 de ani, când a căzut din tei, urcat să-i culeagă floare Dumitrei, o femeie frumoasă la viaţa ei, fără bărbat, aşezată cu casa pe Valea Pribei înainte de mama-mare Lina. Mama-mare, neam bun de popi, bogată, bolnavă, răbdătoare, resemnată, îl aştepta mai spre fundul văii.

Aşa se explică, jumătatea de an în care tata-mare nu ajungea acasă decât la sărbători, să-şi schimbe straiele pentru biserică. Noaptea când i se făcea dor nu lungea drumul până-n fundul văii. Nu strica el că Dumitra avea casa mai aproape. De la răsaduri şi până la recoltă, coverga din luncă, împletită meşteşugit din crengi, cu patul în ţăruşi înfipţi direct în pământ, cu sarică de aşternut şi cu vălimărencele mână de lucru ieftină, trecând râul mulţumite că ştie cineva să le aprecieze corect munca şi beneficiind, ăle mai tinere, de confort sporit. Coverga aceea era libertatea lui. (Spre seară pleca şi ultima vălimăreancă, premianta acelei zile, rămasă să-şi ia coroniţa a cărei strălucire încă o simţea ca o umbră iradiind din interior şi pe care abia de se îndura s-o risipească în unda râului. Era locul cel mai ferit s-o ascundă până să ajungă la privirea bănuitoare a celui cu care-şi împărţea necazurile.)