Prietenul meu albastru

            De o bunǎ bucata de vreme Gicu prietenul meu, m-a închis undeva departe de casa sufletului sǎu. Sa fie un an, poate mai mult, de când drumurile nu ni s-au mai împiedicat în vorbe și vorbele nu s-au mai împletit recompunând ţesǎtura unei tinereţi semǎnatǎ dușmǎnos cu îndoielili, de cei care la vremea aia controlau pe radare toate zborurile. Nici o ţintǎ mișcǎtoare nu avea voie sǎ se abatǎ de la traiectoria stabilitǎ și dacǎ vreuna pilotatǎ curajos, le-ar fi stârnit bǎnuiala cǎ tinde sǎ devinǎ liberul ei arbitru și cu inconștienţa vârstei trage prea mult de manșǎ, ar fi fost doborâtǎ de la sol. Noi albaștrii zburam în grup și cerul pǎrea atât de liber și senin pânǎ ce ne-au doborât.

            Ne-am trezit speriaţi aduși cu dubele, pe vremea aia nu exista Smurdul, într-o curte cu un bazin în care înotau pești. Umbra cenușie a clǎdirii securitǎţii în centrul orașului ne obtura orizontul. Ni s-a spus cǎ am avut noroc. Zburasem nepregǎtiţi într-un strat dens de ceaţǎ, la temperaturi joase și un stol de pǎsǎri dezorientate, tulburate și ele de givraj, ne-a izbit în fuselajul avionului. Aiuriţii de noi, nici mǎcar nu știusem cǎ zburasem. Existau explicaţii, cum cǎ am fi furat de la Geamǎna dintr-un hangar un planor, dar cine era pilotul, cercetau, ne întrebau pe noi și din aproape în aproape voiau sǎ știe care ne erau legǎturile cu vestul. Restul îl știţi din Dosarul Albaștrii. (clic si puteti lectura cartea)
            Vestea bunǎ e, ne spunea comandantul, cǎ salvatorii v-au gǎsit imediat și v-am recuperat, aţi rǎmas în viaţǎ și puteţi contribui la constructia omului nou. Vestea rea era cǎ pǎsǎrile alea n-au mai putut fi salvate. Au murit îngheţate bietele pǎsǎri ale ceţii într-un ecou nesfârșit…
            Prietenul meu Gicu e un bun povestitor, poate cel mai bun, dar nu s-a luat în seamǎ niciodat. i-am reproșat asta undeva, dupǎ vree-o 40 de ani de tǎcere.  Bucuros de o scriiturǎ a lui, am postat-o pe blog. El s-a supǎrat pe mine, n-am înţeles de ce. Voia sǎ mǎ bucur de ea, numai eu?...

Avea sau nu avea floricicǎ?

          În noaptea minţii, la ușa “bunicuţii” din Primǎverii, luni, dupǎ reuniunea tovǎrǎșeascǎ a USL din Casa Poporului, bate Pontonel cu vânǎtǎi pe faţǎ și cu douǎ valize la el. Aparent doamna Nina cu o scufiţǎ roșie pe cap, parcǎ ieșise dintru-un vis erotic, nu reușise sǎ-și tragǎ haina:

        –       Cei cu tine fiul ploii exotic la ora asta? Vii din Ucraina?
        –       Nu, m-am certat cu nevasta…
        –       Cum mǎ, Crinuţa a îndrǎznit sǎ dea în tine și Zgonorel cu poporul PSD-ist n-a zis nimic? Trist moment!... Eu în locul tǎu o fǎceam bucǎţi cu toporul, decretam Saturnalii, îi bǎgam pe toţi liberalii în USD și scǎpam ţara de crize! Cǎ de hoţi, ști și tu, e mai greu nu poţi… L-aţi fǎcut de rușine pe Ilici, ce Dumnezeu!
          Și Pontonel rânjind:
          –       Da eu, ce crezi cǎ am aici în valize? Pǎmânt de flori? Ghicitori?
          –       Vǎd cǎ te-ai descuracat micuţule! Înseamnǎ cǎ ai resurse.
          –       Doamna Nina, mǎ tem! STS-ul(sau DNA-ul?... aici e o confuzie…) mi-a confirmat, în REM, pe surse, Crinuţa cicǎ ar fi bǎrbat și e viu. Iar eu sunt puţin încurcat nu mai știu ce-am tranșat…

Acest post e doar un pamflet

Zece ani

            Astǎzi, bulgǎrele nostru de humǎ, aur din praf stelar rupt din cer, cum ne place sǎ spunem, a împlinit 10 ani. E bǎiat mare. La mulţi ani Alex. Face eforturi în fiecare zi, când vrea el, sǎ nu alerge, sǎ meargǎ în ritmul nostru pe puntea lui, sǎ-și potriveascǎ pașii, sǎ nu ne-o ia înainte. Ne privește șmecherește de sus, înţelege tot și mulţumit își susurǎ ca o pasǎre cântecul. Dar se supǎrǎ câteodatǎ și se enerveazǎ pe noi din senin cǎ nu ne-am ubdatat cititorul de gânduri și în loc sǎ facem eforturi sǎ-l aducem la zi, ca sǎ putem comunica deplin, lǎsǎm totul doar pe umerii lui.

            Nu e ușor pentru un copil care a cǎpǎtat la trei ani, dintr-o greșealǎ a chirurgului, elemente de autism. Nu e ușor sǎ reașezi fiecare sunet în litera lui și sǎ refaci legǎturile în cuvinte, dupǎ ce s-au risipit alandala amestecându-se pe jos în sala de operaţie toate sunetele(sau sunetele tǎcerii).
            Acum Alexandru se luptǎ din greu, ne face concesii, încercǎ sǎ-și punǎ ordine în vorbire, scrie cifre, deseneazǎ litere, umerii lui sunt mai puternici la zece ani.
            Cu siguranţǎ Dumnezeu va avea și El  un cuvânt de zis.
            Poate cǎ își va uita cititorul de gânduri deschis…

Urda slugilor. Tablou în desfǎșurare.

           Poporul român e un popor de domni. Ne tragem în linie paternǎ direct din ramura cu rǎdǎcini înfipte adânc în noianul de voievozi și domnitori ai neamului, iubitori de ţarǎ, vinuri și femei. Cel Mare, cel Rǎu, cel Bun, cel Cumplit, cel Viteaz. Toţi risipindu-și preaplinul inimii lor în paturile largi, primitoare, cu așternut de atlaz. La soare te puteai uita, dar la pielea albǎ de domniţǎ înaintea domnitorului, ba! 

Pe boierii cârtitori i-a mai scurtat dinadins de cap, la mânie și supǎrare uneori, vreun Despot luminat. Ramura ciuntitǎ a boierilor s-a stins mai târziu în închisori.

            Astfel ne-am așezat din flori – cei care nu sunt slugi, nici cuci, nici haiduci – un popor de domni în democraţie. Talpa crǎpatǎ a ţǎrii, ţǎranul –  niciodatǎ n-a contat.

            Acum lucrurile sunt schimbate. Timpurile de splendori, chiolhan și huzur, au rǎmas uitate sub o perdea de fum. Noi poporul suveran de domni am ajuns meditativi. Ne-au cuprins depresiile, fatalmente ne-a învins spiritul Mioriţei. Ne-a plǎcut sǎ ne scufundǎm în el și am devenit triști, așteptându-ne stipendele invariabil neîndestulǎtor, la date fixe. În culmea rǎbdǎrii ne-a cuprins plictiseala, starea de graţie a contemplǎrii. Continuǎm sǎ fim slujiţi. Suntem poporul de domni cei mai iubiţi, când votǎm.

            Câţiva, puţini am intrat în biblioteci, alţii, cei mai mulţi s-au înfundat în fotolii privind la televizoare ca la circoteci roiul de molii și urmǎrind cum se mișcǎ reforma statului ca un elefant. 

Ei, slugile noastre, au evoluat, au gulere albe nu le mai au albastre. I-am atașat la stat demnitari. I-am investit în guvern pe cai mari. Primari. Parlamentari. 

Toţi slugi în slujba poporul suveran de domni, marele tiran!…

            Istoric vorbind, slugile au fost întotdeauna hoaţe și-au tras partea lor, au înșelat, au vândut vinul din beci, au luat viile și moșiile asupra lor, pentru ca stǎpânii sǎ nu mai aibǎ griji, sǎ-și înalţe spiritul liber și lenea pe creste și sǎ se joace, în cel mai rǎu caz la necaz, pǎrǎsiţi de neveste, de-a baba oarba cu vremea.

            Au rǎmas pe dinafarǎ poeţii notabili, ei nu sunt nici domni, nici slugi. S-au nǎpustit pe bloguri în blogosferǎ și înoatǎ în blugi prin nǎmeţii de metafore și pamflete politice, într-o nouǎ erǎ, înfierând în numele poporului de domni cu toatǎ ura de care sunt capabili, poporul de slugi.

            Dar sluga, ca o babǎ surdǎ – cum bine zicea senatorul Nicolicea – n-are mamǎ n-are urdǎ!

Sânziana de la Doha

              Povestea Sânzienei de la Doha a avut azi un final fericit. În tribunǎ, Stere Halep, tatǎl Simonei trǎia aievea o minune la care nici nu îndrǎznise poate sǎ viseze. Înconjuratǎ de șeici, fata lui ridica mândrǎ deasupra capului pasǎrea fermecatǎ. Trofeul pe care dupǎ o sǎptǎmâna luminatǎ îl câștigase pe merit.

            “Grijǎ mare fetiţo la pasǎrea aia sǎ nu zboare! Va trebui la noi acasǎ, la Constanţa pe strada Chiliei, sǎ schimbǎm mobila din sufragerie. Ne trebuie o vitrinǎ mai mare, doar n-o sǎ ţin pasǎrea într-o colivie. O sǎ intre lumea la el în casǎ, s-o atingǎ, s-o pipǎie, sǎ se convingǎ cǎ nu e de tinichea.” Gândul lui Stere porni înapoi și-și vǎzu copila de patru ani, cât racheta, cum alerga încǎpǎţânatǎ dupǎ minge, s-o treacǎ peste fileu.

            “Frat’su, mai mare cu șase ani, chiar se antrena și promitea sǎ ajungǎ tenisman. N-a fost sǎ fie. Nu-i pentru cine se pregǎtește. Nu zic, Doamne ferește, cǎ ea nu s-ar fi pregǎtit. Dar cu trupu-i plǎpând, nu-i dǎdeam prea multe șanse, doar din voinţǎ s-a întǎrit. Eu n-am oprit-o dar nici n-am încurajat-o prea mult.”

            Descǎtușatǎ de complexe, cu plǎcerea de a juca, Halep a avut la Doha o sǎptǎmânǎ încântǎtoare. A fost tot timpul cu racheta la ea și agerimea gândului a întrecut nu numai viteza mingiilor ce pǎreau devastatoare, ci mai ales a reușit sǎ blocheze rotiţele ce se învârteau în gol în mintea adversarelor care nu mai înţelegeau uneori nimic. Pe rând, elita consacratǎ Erani, Radwanska, Kerber, dintre cele mai mari stele ale sportului alb, au pǎlit și s-au recunoscut înfrânte în faţa celei ce strǎlucea.

            O orǎ și șase minute în care parcǎ am renǎscut ca popor. O orǎ și șase minute ne-a fluturat în inimǎ tricolorul. Simona nu a minţit, nu a furat, nu a fǎcut trafic de influienţǎ, nu a corupt pe nimeni și nu și-a trǎdat propriul partid. Nu a furat voturile spectatorilor și guvernul n-a dat ordonanţǎ de urgenţǎ specialǎ ca sǎ câștige ea. Nu politizez dar pot constata.

            Încǎ mai e timp. Poate vom învǎţa sǎ ne alegem eroii.

Uluitorul morfem HALEP, e un poem

            Circulǎ o teorie mai mult sau mai puţin știinţificǎ, o teorie care recunoaște într-un fel, cǎ limba românilor de dinainte de a exista ţǎri și popoare, a contribuit decisiv la dezvoltarea și îmbogǎţirea lexicului European și nu numai atât. Unii susţin cǎ însǎși limba latinǎ a romanilor pare a descinde din limba strǎmoșilor noștri daci și nu invers cum au postulat teoriile oficiale.

            Morfemele stem specifice, se pot identifica ușor în zestrea lingvisticǎ, nu numai a bǎtrânului continent, ci ajung pâna departe în Japonia, în Australia, Africa sau America. În Antarctica nu. Se pare cǎ acolo în pǎmântul îngheţat, nu s-a putut planta viţa de vie.

            Procesul ǎsta, dacǎ stai sǎ-l analizezi, continuǎ și în zilele noastre. Spre exemplu, azi la Doha au fost prezente toate superlativele limbii române, iar buzele arabilor extaziaţi au pronunţat în grai românesc Halep și Simona. Ochii limpezi și inteligenţi ai Simonei, agilitatea braţelor, alergarea ei de gazelǎ i-au cucerit pentru totdeauna pe șeici și pǎsǎreascǎ lor s-a mai îmbogǎţit cu un halep. Pardon, morfem! Ba chiar aș putea spune cu un poem.

            Mǎ opresc aici. Mâine la finalǎ ce mai scriu? N-am dat scorul cu Randwanska 7-5/ 6-2. Felicitǎri Simona și succes mâine!

Lumi paralele

            Sînt mai puternică decît anul trecut, sînt mai puternică mental", a declarat Simona Halep dupǎ superbul meci de la Doha în compania italiencei Sara Erani. Doar 55 de minute a durat lupta, luptǎ adevǎratǎ, cinstitǎ  între doi titani(6-2, 6-0.). De data asta mândria ne-a umplut inimile, nouǎ românilor. Sincer credeam cǎ sentimentul acesta l-am pierdut într-o ţarǎ în care minciuna e strategie naţionalǎ  și perfuzia în faţa justiţiei, e cel mai bun scut.

*

            “Sînt mai puternic fǎrǎ liberal, sunt mai puternic mental!” zice Ponta în plin carnaval.
            Nici nu știi cum s-o dai, la bal, sau la balamuc? Vorba lui Sabin Orcan, ǎla chelul, sau Orhan Pamuk? Îi cam încurc. Unu-i turc și a luat Nobelul pentru literturǎ, celuilalt iar trebui, dupǎ unii, pus lacǎt la gurǎ...
            „Ce tai, mielul sau un curcan de ziua femeii?”...
            Mǎ gândesc și la bietul Cioacǎ. Acum cǎ e liber, are o poblemǎ mare. El pe ce listǎ sǎ se treacǎ pentru europarlamentare? Sǎ meargǎ tot ca Becalii, cu liberalii? Și dacǎ...
            Ar fi sigur de mandat, dacǎ l-ar vota și Elodia

Reality

Un cancer bântuie lumea.

Se instaleazǎ pe computer
și arde mocnit
mistuind dedesubt,
precum un foc pus
ar rǎscoli în explozii solare
pǎdurea de oase.

Strâng în pumni
supradoza
și muzici clisoase de clorofilǎ,
gliseazǎ evanescent
din interior,
desfrunzind prin pori
stratul diafan de zǎpadǎ.

Nordul se întrevede
ca o artezianǎ sfidǎtoare
în colonade colorate strident,
roșu, galben, albastru, mov.
Din bazinul cu scurgeri obturate,
un tsunami fosforescent
se scurge lent pe esplanadǎ.

Viaţa încolonatǎ pe strǎzi
se pierde ca un ecou
traversând inima orașului.
Pare cǎ e o petrecere
a burlacilor,
un început de reality show

Ce suntem noi sǎ fim

Din arginturile mele

ce suntem noi sǎ fim

pune ţǎranul sǎmânţǎ

în brazdǎ

și nu se întreabǎ

dumicǎ tacticos

în strachinǎ

ochii femeii

îi frânge oasele

pǎlind-o

cu un plod

și vine de secerǎ

stǎ ţǎranul drept

în capul locului

și înnoreazǎ

fulgere-i

brǎzdeazǎ

faţa de glod

ce suntem noi sǎ fim

ţǎranul se așeazǎ

îngândurat

sub greutatea pietrei

și grâu-nainteazǎ

în trupul lui

precum un râu

într-un ţinut

greu încercat de secetǎ

Din volumul Glonţ de argint

Tablou cu soldaţi. Din arginturile mele

ca pe niște decoraţii

în pulpana mantalei

alergam

sǎ prindem

gloanţele

fericiţi la gândul

cǎ-n tranșee

la sfârșitul atacului

ne vom regǎsi

numǎrând

stelele

prin mantaua

ciuruitǎ…

cel

cu

mai

multe

morţi

era învingǎtorul

marelui pariu

Din volumul Glonţ de argint