Periplul nostru de varǎ cǎtre legendara ţarǎ
de Maramureș pare cǎ merge mult mai gureș decât reușesc sǎ postez eu pe blog. Am
bifat pe listǎ o seamǎ de obiective întâlnite pe traseu, Sǎpânţa cu Cimitirul
vesel, Sighetul cu sǎmânţa durerii, Biserica de lemn de la Perii, ne-am plimbat
cu Mocǎniţa la Vișeu, am vizitat biserici și mânǎstiri de maici la greu, Borșa,
Prislop, Bârsana, iar Pasǎrea ceţii si-a împotmolit pana, de-a surda, în Salina
de la Turda și a rǎmas fǎrǎ glas între zidurile Cetǎţii Sighișoara. De parcǎ Pasǎrea
ceţii, nu noi, a trebuit sǎ pǎcǎleascǎ absurda vigilenţǎ a poliţiștilor cu
radarul și a dat în ciurda de gropi pe șoselele patriei, cu mare rugǎciune sǎ nu
plece bucǎtarul, cǎ la zece se inchide grǎtarul la pensiune…
Azi o întâmplare mai veselǎ cu Mocǎniţa.
Cineva, de la o fundaţie elveţianǎ de sprijin cu sediul la
Berna, s-a rǎtǎcit într-o buna zi în Vișeu prin anul douǎ mii urcând în Mocǎniţǎ.
O aventurǎ curajoasǎ care se pare cǎ va mai ţine printre vii, cu o gurǎ de
oxigen, locomotiva de viţǎ nobilǎ cu aburi. Nu punem la socotealǎ cǎ încǎ se mǎnâcǎ
în zonǎ o pâine albǎ dacǎ ţinem seama de îngrǎmǎdeala de pe scǎrile vagoanelor,
când s-au format cele douǎ garnituri de tren.
Vǎ spun confidenţial, nu sunt bun de scandal, biletele de
tren mi s-au pǎrut piperate fiindǎ, nu se oferea mǎcar un pahar cu horincǎ din
partea casei, în numele bonusului, pentru menţinerea tonusului, sǎ te dea pe
spate, ar fi fost necesar. Dacǎ nu se poate, nu se poate! Cumperi o bere cu
șapte lei jumate și aștepţi sǎ-ţi iei un leu înapoi când cobori și predai
sticla, sǎ nu faci gunoi pe munte. Astea sunt mǎrunţișuri mǎrunte. Costǎ
distracţia pe munte. Și pornim la drum.
Locomotiva șuierǎ, impegatul fluierǎ, garnitura vibreazǎ, locomotiva
danseazǎ, nevasta recalculeazǎ bugetele, Andreea, controloarea, composteazǎ
biletele. Toate privirile în jurul ei ca la urs – fata câștigase un concurs – “Eu
Mis Moroșeancǎ” și Tomiţǎ nepotul pe deplin convins rosti din adins:
– Fata asta tataie, e un vis! M-am lǎsat învins EU, sorbind
cuvintele de pe buzele ei și admirându-i șuviţele în fluturare ca panglicuţele de
la zmeu:
– Stimaţi cǎlǎtori, sǎ staţi liniștiţi cǎ mocǎniţele au
deraierile rare, se întâmplǎ doar, uneori…
Ce minunatǎ e Valea Vaserului, verde și cerul albastru de
cernealǎ, pe care scriu aburii de la locomotivǎ și odatǎ ne-am oprit din
zgâlţâialǎ. M-am uitat în zǎpǎcealǎ, întâi înspre divǎ și apoi spre locomotivǎ.
Se desprinsese și luneca liniștit singurǎ pe șine. Omul ǎla care bǎga lemne pe
foc cu o lingurǎ, se uita și el nedumerit la mine.
– Șefule, stai pe loc, am pierdut vagoanele! Oprește! Iar
mecanicul mulţumit cǎ viteza sporește, scǎzuse tangajul, continua sǎ fluiere
admirând peisajul.
– Așa Vasile, bagǎ lemne pe foc!
– Șefule, am pierdut bagajul. N-avem noroc. Se pare cǎ s-a
rupt cuiul de tracţiune.
L-am însoţit cu privirea pe mecanic, luând-o în jos, agale,
pe lângǎ șine. Mergea la depou sǎ aducǎ un cui nou. Ghezeșu odihnea pe calea
feratǎ.
– Pânǎ vine mecanicul de tren sǎ luǎm o gurǎ de oxigen, o
alunǎ, o cǎpșunǎ, o afinatǎ, ce gǎsiţi în cadru natural împreunǎ. Si Tomiţǎ cu
gura cǎscatǎ:
– Andreea n-am sǎ te uit niciodatǎ!...
