La salina

          Când am pǎtruns în salinǎ, senzaţia primei impresii era aceea cǎ am nimerit într-o imensǎ salǎ de așteptare a unui cosmodrom și cǎ odatǎ cu biletul de intrare, primisem informaţia cǎ va trebui sǎ mai așteptǎm câteva ore –  cursa regulatǎ cǎtre planeta Venus a aeronavei spaţiale fiind întârziatǎ de o ploaie de meteoriţi. Mulţimea de oameni rǎbdǎtori avea prilejul sǎ admire construcţiile cu forme ciudate, dar solide, pe care specialiștii le imaginaserǎ  sǎ umple spaţiul acela imens lǎsat în interiorul muntelui. Cu fiecare nouǎ lansare, se mai adǎuga dedesupt un etaj cǎci energia ce punea în mișcare vehiculul cosmic era asiguratǎ tocmai din galeriile ce se tot adânceau în muntele de sare.

          La ultimul nivel, în Paradisul subpǎmântean, un lac adânc oferea posibilitatea unei plimbǎri cu barca și la debarcader se formaserǎ cozi imense. În vecinǎtate un bowling rostogolea în aerul încǎrcat de sare bilele câștigǎtoare lansate pe pistǎ sǎ doboare cele nouǎ popice. Zgomotele ciudate se amplificau nefiresc  însoţite de fluierǎturile și hohotele de râs ale echipei de zgomote de la carusel. Ascensoarele coborau și urcau în mǎruntaiele pǎmântului, transportând cu prioritate vizitatorii în vârstǎ ce nu îndrǎzneau sǎ se încumete a lua în piept scǎrile.

          Mǎ oprisem pe o bancǎ în sala imensǎ luminatǎ ca o catedralǎ cosmicǎ. Încercam sǎ-mi scriu într-o agendǎ impresiile de faţǎ, ecoul însǎ al unor trosnituri ce parcǎ veneau din miezul pǎmântului mi-au fracturat liniștea. Înstantaneu, gândul meu a imaginat un cutremur. Mi-am cǎutat nepoţii din priviri, pluteau liniștiţi în barcǎ, nici ceilalţi din jur nu vedeau pericolul. Cu siguranţǎ nu era! Mi-am luat Nikonul și-am început ţǎcǎneala obișnuitǎ. Turda. 15 iulie 2014