Mocǎniţa care și-a pierdut vagoanele

          Periplul nostru de varǎ cǎtre legendara ţarǎ de Maramureș pare cǎ merge mult mai gureș decât reușesc sǎ postez eu pe blog. Am bifat pe listǎ o seamǎ de obiective întâlnite pe traseu, Sǎpânţa cu Cimitirul vesel, Sighetul cu sǎmânţa durerii, Biserica de lemn de la Perii, ne-am plimbat cu Mocǎniţa la Vișeu, am vizitat biserici și mânǎstiri de maici la greu, Borșa, Prislop, Bârsana, iar Pasǎrea ceţii si-a împotmolit pana, de-a surda, în Salina de la Turda și a rǎmas fǎrǎ glas între zidurile Cetǎţii Sighișoara. De parcǎ Pasǎrea ceţii, nu noi, a trebuit sǎ pǎcǎleascǎ absurda vigilenţǎ a poliţiștilor cu radarul și a dat în ciurda de gropi pe șoselele patriei, cu mare rugǎciune sǎ nu plece bucǎtarul, cǎ la zece se inchide grǎtarul la pensiune…

          Azi o întâmplare mai veselǎ cu Mocǎniţa.

          Cineva, de la o fundaţie elveţianǎ de sprijin cu sediul la Berna, s-a rǎtǎcit într-o buna zi în Vișeu prin anul douǎ mii urcând în Mocǎniţǎ. O aventurǎ curajoasǎ care se pare cǎ va mai ţine printre vii, cu o gurǎ de oxigen, locomotiva de viţǎ nobilǎ cu aburi. Nu punem la socotealǎ cǎ încǎ se mǎnâcǎ în zonǎ o pâine albǎ dacǎ ţinem seama de îngrǎmǎdeala de pe scǎrile vagoanelor, când s-au format cele douǎ garnituri de tren.

          Vǎ spun confidenţial, nu sunt bun de scandal, biletele de tren mi s-au pǎrut piperate fiindǎ, nu se oferea mǎcar un pahar cu horincǎ din partea casei, în numele bonusului, pentru menţinerea tonusului, sǎ te dea pe spate, ar fi fost necesar. Dacǎ nu se poate, nu se poate! Cumperi o bere cu șapte lei jumate și aștepţi sǎ-ţi iei un leu înapoi când cobori și predai sticla, sǎ nu faci gunoi pe munte. Astea sunt mǎrunţișuri mǎrunte. Costǎ distracţia pe munte. Și pornim la drum.

          Locomotiva șuierǎ, impegatul fluierǎ, garnitura vibreazǎ, locomotiva danseazǎ, nevasta recalculeazǎ bugetele, Andreea, controloarea, composteazǎ biletele. Toate privirile în jurul ei ca la urs – fata câștigase un concurs – “Eu Mis Moroșeancǎ” și Tomiţǎ nepotul pe deplin convins rosti din adins:

          – Fata asta tataie, e un vis! M-am lǎsat învins EU, sorbind cuvintele de pe buzele ei și admirându-i șuviţele în fluturare ca panglicuţele de la zmeu:

          – Stimaţi cǎlǎtori, sǎ staţi liniștiţi cǎ mocǎniţele au deraierile rare, se întâmplǎ doar, uneori…

          Ce minunatǎ e Valea Vaserului, verde și cerul albastru de cernealǎ, pe care scriu aburii de la locomotivǎ și odatǎ ne-am oprit din zgâlţâialǎ. M-am uitat în zǎpǎcealǎ, întâi înspre divǎ și apoi spre locomotivǎ. Se desprinsese și luneca liniștit singurǎ pe șine. Omul ǎla care bǎga lemne pe foc cu o lingurǎ, se uita și el nedumerit la mine.

          – Șefule, stai pe loc, am pierdut vagoanele! Oprește! Iar mecanicul mulţumit cǎ viteza sporește, scǎzuse tangajul, continua sǎ fluiere admirând peisajul.

          – Așa Vasile, bagǎ lemne pe foc!

          – Șefule, am pierdut bagajul. N-avem noroc. Se pare cǎ s-a rupt cuiul de tracţiune.

          L-am însoţit cu privirea pe mecanic, luând-o în jos, agale, pe lângǎ șine. Mergea la depou sǎ aducǎ un cui nou. Ghezeșu odihnea pe calea feratǎ.

          – Pânǎ vine mecanicul de tren sǎ luǎm o gurǎ de oxigen, o alunǎ, o cǎpșunǎ, o afinatǎ, ce gǎsiţi în cadru natural împreunǎ. Si Tomiţǎ cu gura cǎscatǎ:

          – Andreea n-am sǎ te uit niciodatǎ!...