Mă aflu într-o complicată eroare, ca și cum aș vrea sǎ
ridic un zmeu ca sǎ pot recepţiona sau emite un mesaj, dar nu știu sǎ strunesc
curenţii de aer pentru că vântul s-a pornit brusc din toate direcţiile. Acul
busolei, cel care ar fi trebuit să-mi indice dreapta cale, parcă a înnebunit
sub cadran, rotindu-se bezmetic precum elicea unui elicopter.
Mișcarea elicei îmi încolăcise braţul deasupra capului într-un nod marinăresc, una cu sfoara
zmeului. Parcă aș fi fost parașutat la un Dineu cu proști, – am văzut
spectacolul la Naţional cu Mălăele în rol principal – actorul ţinea neapărat
să-și pună cu picioarele pălăria pe cap...
La fel și zmeul meu,
parașută mută – în loc să se înalţe în câmp deschis, să recepteze mesajele
cifrate din Paradis, – a confundat raiul cu iadul şi s-a dat de pământ pe o pală
întoarsă de vânt, amintindu-şi că talpa iadului i-a promis nestemate.
Nu te supăra frate, da şi
răsadul de roşii în propria lui rădăcină, mai întâi se tăvăleşte în noroi
şi abia mai apoi se închină ieşind în lumină!…
