Nunta nălucilor

Am citit Nunta nălucilor de hârtie, las dovada aci şi am văzut cum se prind în horă cuvintele şi fără glas, misterios, se modulează într-un vârtej cu noroc

Un lăutar la vioară cântă pe năsălie şi piranda ia foc.

Şi ce-am mai văzut(?) verighetele alea goale luate de la reduceri de vară, toate se leagă şi pană-n seară fac duş împreună, sub lună

Cu picioarele balansându-se peste toată Crimeea să stea timpul în loc

Ştiu că trebuie să mai fie ceva dincolo de ce îmi vine în minte

şi tu strigi că trupul meu cititor era în tine un presupus al destinului

În camera roşie la cântatul vinului când nota do de sus coboară pe gâtul lebedei

Nu te speria tu locuieşti pe dinlăuntrul meu!

Doamne ce poveste!

Străzile se îmbrăţişau, vocile deveniseră un popor de fluturi

v-aţi pierdut verigheta domnule!

E vremea să înlătur roşul acesta de şase fără aripi de pe trupul meu,

în loc de piele am să însemn o inimă de mătase roşie…

Se zvonea că trăia necinstit cu un dumnezeu de lemn

Nu mai am nevoie de trup

fără el mă caţăr mai uşor pe cruce.

Felicitări Daniela Toma! Toate cuvintele îţi aparţin

Tobârlanii, noua faţă a Guşterelui

Bunicul Tobârlan dinspre partea tatei, avea un picior beteag.  Căzuse din tei la 75 de ani, urcat sǎ-i culeagă floare Dumitrei. Dumitra, de tânără, rupsese orice legătură cu bunica Lina, măcar că, frumoase amândouă și bune prietene, au frânt multe inimi în sat și au chicotit împreună povestindu-și una alteia aventurile. Până ce Lina i-a destăinuit într-o seară, așezate pe bancă în dreptul casei Dumitrei, sub teiul de peste drum, că Mitică a cerut-o de nevastă. Odată, pe fruntea Dumitrei, s-au strâns norii și fulgere au ţâșnit din ochi-i neguroși. Avea pentru Mitică Tobârlan un gând ascuns.

          Cu bunicul însurat, Dumitra a păstrat legăturile de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic și la timp potrivit (când bunica Lina rămânea grea și slavă cerului a născut opt copii), li s-au împletit nu doar gândurile, ci, s-au înnodat şi niscaiva legături ascunse, pe care le știa toată Valea Pribei. Probabil le aflase și teiul, fragil la suflet și sensibil, și nu s-a opus când Dumnezeu a rupt o cracă de sub picioarele lui Mitică, pedepsind călcătura strâmbă.

De la un timp mă înjunghie şi pe mine mereu genunchii, s-au betegit. De când am început să înţeleg buchea lumii pe femeile pe care le-am iubit, indiferent că erau Floarea, Gena, Lorena, Lilith, Maitreyi sau Miruna, le-am numit, Maria ca şi cum ar fi fost numai una şi nu m-am urcat nici în tei...

Cu mintea de-acum mă-ndoiesc, pe loc repaus în drum spre poziţia de drepţi, gândesc, la ce bun atunci într-atâta haos, n-are rost să respecţi cele zece porunci, dacă tot nu scapi de durerile de genunchi.

Cu credit de la Dumnezeu

https://ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=8230%3Aprietenii-mei-scriitorii-azi-daniel-marian&catid=12%3Acritica-literara&Itemid=115&fbclid=IwAR0bLHw7O-UMyO2KR0a1jq5FOrgivfjE9LVmGR_ZelpJ8IYIapMIr9bHKuw

(Călăreţul din zorii unei iubiri amânate)

Ce-ţi e şi cu prietenii mei, scriitorii!... Îţi trimit cărţile, şi-ţi rămâne doar să-i citeşti, să te bucuri de ei, şi să le rămâi dator.

Motoul recentului volum, sclipitor de altfel, al lui Daniel Marian,

cu un titlu prea lunguieţ „cântăreţul din zorii unei iubiri amânate”

(ar fi putut fi scurtaţi zorii de călăreţ, sau tăiată din viul, coada

amânatei… cum ar zice muşteriul de guştere isteţ!…)

Motoul, după cum spuneam sau nu, al acestui volum este fără

îndoială:

pe capra

de la dric

am pus

un ibric… 

Ce fierbe în clocot în acest ibric(?), se pune cuvânt cu cuvânt

aburul în oală de pământ, să nu se risipească(!) (Nu laşi omul

singur la necaz să iubească, amânat(!) Se bea în cerc, roată, dată din

mână în mână, celor aflaţi la masă, până ajungi la fund!

ai văzut tu

vre-o secundă

masă pătrată şi

mai ales dar

mai ales

cerc rotund?

Nu! 

Răspunsul vine sau nu, după caz:

masa era rotundă

si cercul pătrat

ai fost si tu

odată treaz… 

De meserie citesc cum simt:

m-am angajat paznic

la plicul cu sentimente

la sacoşa cu sentimente

la mizilicul cu sentimente

la sticla, la butoiul cu sentimente,

la roiul de sentimente solare,

adânci,

la imposibila voastră

vânătoare de sentimente

ce ies pe brânci din pronaos,

şi se întind goale pe stânci,

ce trebuiesc resuscitate

pentru încă o tură

şi jumătate

de haos…

chiar merită! 

Merită să iubeşti când găseşti, aproape la tine în alcov,

veveriţa mov într-o constatare atât de pestriţă:

nu există frumuseţe fără nebunie

ar însemna că orice veveriţă e mov

în timp ce orice mov e veveriţă… 

Lumea lui Daniel Marian trăieşte inedit şi dă cu var după un orar

propriu stabilit de el:

în fiecare an mă trezesc la șase

în fiecare lună la cinci

în fiecare zi la patru

ceasurile mele sunt

fabricate de arici

și controlate de pupeze 

Şi are la bază înţelepciunea ca mecanism:

ceasul meu arată joi

a pornit exact de unde

s-a oprit o duminică

şifonată

fericirea paşte trifoi

ca o mâţă contorsionată

aşteptând ziua de apoi…

Sau:

în rai nu se fumează nu se bea

nu se face sex şi copiii apar

numai prin minuni înţărcaţi gata 

Sau, încă:

iau pâinea si o fac femeie

pentru că femeie trebuie să fie

să ajungă la toţi fraierii de pe lume 

Şi încă un citat fără glume savurând parcă din postume:

nu azi nu vine moartea

să fiu al naibii dacă

m-aş fi gândit la asta:

tu chiar

eşti vie 

Îţi iei ce vrei şi mai ales cât îţi trebuie, de la Daniel Marian!

într-o ordine firească a lucrurilor și ființelor

Dumnezeu trăiește

ca să ne-ngroape pe toți 

Şi cât de bine se descrie singur Daniel:

cunosc un om care dă din aripi

el spune că nu vrea să-şi ia zborul

dă din aripi pentru a rămâne pe loc

în timp ce văzduhul îl trage spre el

  Nu poţi să-l însoţeşti liber pe autor, să-i fi complice în iubirile şi

nebuniile lui amânate decât dacă ai credit cum s-ar zice de la

Dumnezeu, şi ai călărit poezie pe deşelate…
   Mulţumesc Daniel Marian! Rămân dator!...

Feţele timpului

O nouă cronică la recentul volum de versuri al cincilea anotimp. Mulţumesc prietene Daniel Mariş. Cei care îmi citesc scrierile, mai mult sau mai puţin întâmplător, şi tu ai făcut-o lăsând şi urme, îmi devin prieteni şi abia aştept să beau o bere cu ei. Daniel Marian, e deja în căutarea unui bar virtual. Dacă socotesc, lui şi celuilalt Daniel, Luca, de la Timişoara, le sunt dator un butoi!... Ne întâlnim noi! Nu e atât de mare ţara şi vara nu s-a terminat… Gândeşte el Romeo Roşiianu ceva!

Sensul şi marea provocare a noului volum de versuri al lui Ion Toma Ionescu, „al cincilea anotimp” (Ed. Detectiv Literar, 2019) este fragmentarea entropiei timpului, a invizibilelor sale structuri anatomice şi recuperarea obsesiei, a angoasei, pierdute într-un labirint pavat cu oglinzi şi pânze dense: „dincolo de aşezarea firească/ a straturilor de aer/ pânza poroasă a filtrelor/ absoarbe umbra/ şi artistul sparge/ coaja sâmburelui/ o fracţiune de/ secundă timpul/ înţepeneşte strivit/ apoi soarele roşu/ se ridică deasupra nopţii/ celei scurte/ altarul cerului/ s-a deschis/ pentru slujba de dimineaţă/ calul gata pregătit/ îşi potriveşte paşii/ pe poteca muntelui/ în vale unde s-a oprit săgeata/ va trebui săpat/ adânc" (ochiul magic). 
Structurat în cinci părţi: echinocţiul de primăvară, solstiţiul verii, echinocţiul de toamnă, solstiţiul iernii şi al cincilea anotimp, volumul ne poartă pe terenul destul de accidentat al balansului dintre ieri şi azi, nevoia de trecut fiind analoagă cu ceea ce reprezintă în esenţă temperatura înaltă a prezentului. Este de fapt doar un pretext, pentru o pătrundere în spaţiul interior, în echivalenţele temporale ale anotimpurilor sufletului, un ritual de iniţiere pentru pendularea între oniric şi raţional, vizibil mai ales în ultimul grupaj al cărţii: „zăbrele de apă/ inconsistente se ţes/ într-o pânză din care s-au scurs/ toate culorile/ unde e doamne/ al cincilea anotimp/ şi timpul/ un păianjen de pământ/ se risipeşte în oase/ ţesând/ giulgiul alb de mătase şi/ despărţindu-mă de umbră/ umbra care nu mai sunt/ mă petrece/ fluturându-mi cu mâna/ din trenul de noapte” (zile de la capătul ploilor). 
Febricitatea imaginaţiei nu depăşeşte însă autenticitatea trăirii, „al cincilea anotimp” deschizându-se ca o enclavă ce prinde contur în vis, în tuşe de un expresionism lucid, developator de umbre şi confuzii: „poezia mea/ e doar o stare/ în care sufletul/ îşi găseşte un alt corp” (am să vă uimesc). 
Pe acest drum stratificat de semnele unei febrile căutări, se recreează cadrul şi atmosfera, trăirile apărând ulterior, în ordinea lor cronologică, ca o dialectică a involuţiei existenţiale. În căutarea chipurilor pe care le-a avut sau nu le-a avut, Ion Toma Ionescu întreprinde un demers temerar, de recuperare a fiinţei printre jaloanele timpului şi memoriei: „şi vai nu e drept/ nu pot să-mi acopăr/ sau să-mi asum vina/ într-o viziune calmă/ văd linia vieţii/ din palmă/ şi descopăr/ şina de cale ferată/ furată...” (îngropat în praf de câmpie). 
Al cincilea anotimp este o stare de stare de spirit, este experienţa pe suflet „viu” şi strigătul de luptă al celui care ştie că nu mai are mari şanse să revină victorios dar care pleacă înarmat cu hotărârea şi conştienţa de a reda lumii unitatea ei, cunoaşterea.
Este, dacă vreţi, speranţa, cu mii de pori deschişi, că poezia va învinge timpul, ca o predestinare, oricând repetabilă: „oricât am fi de blestemaţi/ nici dumnezeu/ în marea lui spălătorie/ nu ne mai spală vreodată/ să rămânem curaţi/ amin/ e cuvântul din urmă/ mai greu/ decât un păcat/ între fraţi/ e ca şi când abordând/ al cincilea anotimp/ şi bând vin în tăcere/ cu moartea la masă/ te-ai îndrăgosti de ea/ şi ai mai cere/ un rând” (tropăitul bocancilor).

Daniel Mariş

Vulcanul stins şi regina nopţii

A trecut o noapte peste sărbătoarea zilei de ieri. Rar se întâmplă ca realitatea să întreacă frumuseţea visului şi totuşi fantezia visătorului are şi ea limite. Ce s-a întâmplat la Wimbledon, ce a reuşit cu adevărat Simona, nu doar victoria în sine, pare că în anumite momente a rescris dimensiunile perfecţiunii.

Alura sportivei noastre, ţinuta formidabilă, decenţa, modul ei firesc de a se comporta, uimită ea însăşi de performanţa realizată, cu respect pentru partenera de competiţie(monstrul sacru, Serena Williams, era nevoie de ea ca să se demonstreze că nu forţa brută, trebuie să primeze între oameni!), cu modestie, dar şi bucurie sinceră că i se deschid larg, meritat, porţile grele ale gloriei, descoperind cu emoţie numele său scris pentru istorie în şirul lung al nemuritorilor campioni din templul Wimbledonului, cu înclinare rezonabilă în faţa rangurilor regalităţii care au onorat tradiţia - toate acestea la un loc, au plăcut fără exagerare întregii planete, aducând în prim plan tricolorul şi numele României.

Dacă ar fi să rezum într-o singură frază ziua de ieri aş spune că am văzut, la fel ca într-un miracol, un vulcan care se stinge, realizând că dincolo de fileu, înfloreşte în iarbă regina nopţii.

Fata asta născută la Constanţa din spuma mării ne-a reînvăţat să ne bucurăm. Mulţumim Simona!