O nouă cronică la recentul volum de versuri al cincilea
anotimp. Mulţumesc prietene Daniel Mariş. Cei care îmi citesc scrierile,
mai mult sau mai puţin întâmplător, şi tu ai făcut-o lăsând şi urme, îmi devin
prieteni şi abia aştept să beau o bere cu ei. Daniel Marian, e deja în căutarea
unui bar virtual. Dacă socotesc, lui şi celuilalt Daniel, Luca, de la Timişoara,
le sunt dator un butoi!... Ne întâlnim noi! Nu e atât de mare ţara şi vara nu
s-a terminat… Gândeşte el Romeo Roşiianu ceva!
Sensul şi marea provocare a noului volum de versuri al lui
Ion Toma Ionescu, „al cincilea anotimp” (Ed. Detectiv Literar, 2019)
este fragmentarea entropiei timpului, a invizibilelor sale structuri
anatomice şi recuperarea obsesiei, a angoasei, pierdute într-un labirint
pavat cu oglinzi şi pânze dense: „dincolo de aşezarea firească/ a
straturilor de aer/ pânza poroasă a filtrelor/ absoarbe umbra/ şi
artistul sparge/ coaja sâmburelui/ o fracţiune de/ secundă timpul/
înţepeneşte strivit/ apoi soarele roşu/ se ridică deasupra nopţii/ celei
scurte/ altarul cerului/ s-a deschis/ pentru slujba de dimineaţă/ calul
gata pregătit/ îşi potriveşte paşii/ pe poteca muntelui/ în vale unde
s-a oprit săgeata/ va trebui săpat/ adânc" (ochiul magic).
Structurat în cinci părţi: echinocţiul de primăvară, solstiţiul verii, echinocţiul de toamnă, solstiţiul iernii şi al cincilea anotimp, volumul ne poartă pe terenul destul de accidentat al balansului dintre ieri şi azi, nevoia de trecut fiind analoagă cu ceea ce reprezintă în esenţă temperatura înaltă a prezentului. Este de fapt doar un pretext, pentru o pătrundere în spaţiul interior, în echivalenţele temporale ale anotimpurilor sufletului, un ritual de iniţiere pentru pendularea între oniric şi raţional, vizibil mai ales în ultimul grupaj al cărţii: „zăbrele de apă/ inconsistente se ţes/ într-o pânză din care s-au scurs/ toate culorile/ unde e doamne/ al cincilea anotimp/ şi timpul/ un păianjen de pământ/ se risipeşte în oase/ ţesând/ giulgiul alb de mătase şi/ despărţindu-mă de umbră/ umbra care nu mai sunt/ mă petrece/ fluturându-mi cu mâna/ din trenul de noapte” (zile de la capătul ploilor).
Febricitatea imaginaţiei nu depăşeşte însă autenticitatea trăirii, „al cincilea anotimp” deschizându-se ca o enclavă ce prinde contur în vis, în tuşe de un expresionism lucid, developator de umbre şi confuzii: „poezia mea/ e doar o stare/ în care sufletul/ îşi găseşte un alt corp” (am să vă uimesc).
Pe acest drum stratificat de semnele unei febrile căutări, se recreează cadrul şi atmosfera, trăirile apărând ulterior, în ordinea lor cronologică, ca o dialectică a involuţiei existenţiale. În căutarea chipurilor pe care le-a avut sau nu le-a avut, Ion Toma Ionescu întreprinde un demers temerar, de recuperare a fiinţei printre jaloanele timpului şi memoriei: „şi vai nu e drept/ nu pot să-mi acopăr/ sau să-mi asum vina/ într-o viziune calmă/ văd linia vieţii/ din palmă/ şi descopăr/ şina de cale ferată/ furată...” (îngropat în praf de câmpie).
Al cincilea anotimp este o stare de stare de spirit, este experienţa pe suflet „viu” şi strigătul de luptă al celui care ştie că nu mai are mari şanse să revină victorios dar care pleacă înarmat cu hotărârea şi conştienţa de a reda lumii unitatea ei, cunoaşterea.
Este, dacă vreţi, speranţa, cu mii de pori deschişi, că poezia va învinge timpul, ca o predestinare, oricând repetabilă: „oricât am fi de blestemaţi/ nici dumnezeu/ în marea lui spălătorie/ nu ne mai spală vreodată/ să rămânem curaţi/ amin/ e cuvântul din urmă/ mai greu/ decât un păcat/ între fraţi/ e ca şi când abordând/ al cincilea anotimp/ şi bând vin în tăcere/ cu moartea la masă/ te-ai îndrăgosti de ea/ şi ai mai cere/ un rând” (tropăitul bocancilor).
Structurat în cinci părţi: echinocţiul de primăvară, solstiţiul verii, echinocţiul de toamnă, solstiţiul iernii şi al cincilea anotimp, volumul ne poartă pe terenul destul de accidentat al balansului dintre ieri şi azi, nevoia de trecut fiind analoagă cu ceea ce reprezintă în esenţă temperatura înaltă a prezentului. Este de fapt doar un pretext, pentru o pătrundere în spaţiul interior, în echivalenţele temporale ale anotimpurilor sufletului, un ritual de iniţiere pentru pendularea între oniric şi raţional, vizibil mai ales în ultimul grupaj al cărţii: „zăbrele de apă/ inconsistente se ţes/ într-o pânză din care s-au scurs/ toate culorile/ unde e doamne/ al cincilea anotimp/ şi timpul/ un păianjen de pământ/ se risipeşte în oase/ ţesând/ giulgiul alb de mătase şi/ despărţindu-mă de umbră/ umbra care nu mai sunt/ mă petrece/ fluturându-mi cu mâna/ din trenul de noapte” (zile de la capătul ploilor).
Febricitatea imaginaţiei nu depăşeşte însă autenticitatea trăirii, „al cincilea anotimp” deschizându-se ca o enclavă ce prinde contur în vis, în tuşe de un expresionism lucid, developator de umbre şi confuzii: „poezia mea/ e doar o stare/ în care sufletul/ îşi găseşte un alt corp” (am să vă uimesc).
Pe acest drum stratificat de semnele unei febrile căutări, se recreează cadrul şi atmosfera, trăirile apărând ulterior, în ordinea lor cronologică, ca o dialectică a involuţiei existenţiale. În căutarea chipurilor pe care le-a avut sau nu le-a avut, Ion Toma Ionescu întreprinde un demers temerar, de recuperare a fiinţei printre jaloanele timpului şi memoriei: „şi vai nu e drept/ nu pot să-mi acopăr/ sau să-mi asum vina/ într-o viziune calmă/ văd linia vieţii/ din palmă/ şi descopăr/ şina de cale ferată/ furată...” (îngropat în praf de câmpie).
Al cincilea anotimp este o stare de stare de spirit, este experienţa pe suflet „viu” şi strigătul de luptă al celui care ştie că nu mai are mari şanse să revină victorios dar care pleacă înarmat cu hotărârea şi conştienţa de a reda lumii unitatea ei, cunoaşterea.
Este, dacă vreţi, speranţa, cu mii de pori deschişi, că poezia va învinge timpul, ca o predestinare, oricând repetabilă: „oricât am fi de blestemaţi/ nici dumnezeu/ în marea lui spălătorie/ nu ne mai spală vreodată/ să rămânem curaţi/ amin/ e cuvântul din urmă/ mai greu/ decât un păcat/ între fraţi/ e ca şi când abordând/ al cincilea anotimp/ şi bând vin în tăcere/ cu moartea la masă/ te-ai îndrăgosti de ea/ şi ai mai cere/ un rând” (tropăitul bocancilor).
Daniel Mariş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu