A trecut o noapte peste sărbătoarea zilei de ieri.
Rar se întâmplă ca realitatea să întreacă frumuseţea visului şi totuşi fantezia
visătorului are şi ea limite. Ce s-a întâmplat la Wimbledon, ce a reuşit cu
adevărat Simona, nu doar victoria în sine, pare că în anumite momente a rescris
dimensiunile perfecţiunii.
Alura sportivei noastre, ţinuta formidabilă,
decenţa, modul ei firesc de a se comporta, uimită ea însăşi de performanţa
realizată, cu respect pentru partenera de competiţie(monstrul sacru, Serena Williams, era nevoie
de ea ca să se demonstreze că nu forţa brută, trebuie să primeze între oameni!),
cu modestie, dar şi bucurie sinceră că i se deschid larg, meritat, porţile
grele ale gloriei, descoperind cu emoţie numele său scris pentru istorie în
şirul lung al nemuritorilor campioni din templul Wimbledonului, cu înclinare
rezonabilă în faţa rangurilor regalităţii care au onorat tradiţia - toate
acestea la un loc, au plăcut fără exagerare întregii planete, aducând în prim
plan tricolorul şi numele României.
Dacă ar fi să rezum într-o singură frază ziua de
ieri aş spune că am văzut, la fel ca într-un miracol, un vulcan care se stinge,
realizând că dincolo de fileu, înfloreşte în iarbă regina nopţii.
Fata asta născută la Constanţa din spuma mării
ne-a reînvăţat să ne bucurăm. Mulţumim Simona!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu