Fotografii miscate. Ciprian Chirvasiu

Nu ştiu dacă Dumnezeu i-a oferit susţinere lui Ciprian Chirvasiu, profesor de literatură în Atelierele lui în paragină, să antreneze zborul tinerilor poeţi în siajul poeziei de revelaţie, dar ştiu sigur că s-a temut să nu se mistuiască  poetul în focul arderii-de-tot a crucii sale.

            Măcar  să apuce să-şi finalizeze propriile Poeme postume, pe care le avea în gând şi la care ne spunea că începuse să lucreze de ceva vreme.

            Ar fi avut nevoie de linişte, şi Dumnezeu şi-a luat partea. S-a gândit că i-o poate oferii pe deplin doar în cer, împotriva tuturor plângerilor  lumeşti…

            Nu cred că a vrut să dea El marea lovitură când va fi gata de lansare în librăriile îngerilor, cartea! Şi mai avea un argument, îl avea alături pe Nichita să gloseze necuvinte dumnezeieşti pe marginea ei.    

            Ciprian Chirvasiu, un om şi un poet atât de mare, încât n-a mai avut loc pe pământ modestia lui!

vânt e vântul,

          lui Ciprian Chirvasiu

vânt e vântul

care ne vântură

în cele patru vânturi

şi pământ pământul

ce ne pământură

în mormânturi

apă e a apa

care ne sapă

şi ne îngroapă

în groapa de apă

lângă corabie…

scut fără sabie

şi arc de curcubeu

în noaptea lungă

a lumii gemene

dumnezeu scapără

amnarul pe cremene

Din ciclul Suav anapoda

Într-un interviu dat ieri la Evenimentul zilei de Ştefan Mitroi, cel care spre seară şi-a lansat la Muzeul literaturii o carte de căpătâi, nu-i zic roman căci n-ai cum ştii niciodată dacă nu cumva faci un abuz şi te sună cu goarna, al lui Tuturuz, mustrător că ai deposedat poezia de locul întâi meritat, major, pe care-l ocupă de drept în pagini. Doamne ce imagini desţelenesc viu între paraginile unui sat românesc pustiu!...

Spunea în interviu Ştefan Mitroi: „Încotro se îndreaptă România? Hm, mi-ar plăcea să spun că se îndreaptă spre trecut, pentru că în trecut au fost multe lucruri bune. Nu știu, eu aș lărgi întrebarea: încotro se îndreaptă lumea asta toată, trenul ăsta în care e și România într-un compartiment, pe la clasa a III-a pe undeva. Încotro se îndreaptă? Nu știu, cred că se învârte trenul ăsta în jurul cozii. Se învârte, se învârte, e un tren care mușcă din el. Ca un șarpe”.

Au fost mulţi admiratori şi prieteni ai scrisurii cu litere de iarbă la muzeu. Dinu Săraru şi Clara Mărgineanu au vorbit, Raul Constantinescu a cântat şi noi l-am aplaudat pe marele scriitor.

Întors acasă am deschis facebookul şi ăsta  parcă citise şi el interviul din Evenimentul zilei şi mi-a scos în faţă o amintire din Ipostazele nopţii, dintr-un trecut nu prea îndepărtat al Păsării ceţii.(25 septembrie 2014. http://bit.ly/1qyQgq2)

Ăla din spate, din fotografie, e rucsacul lui Robert Turcescu. L-am găsit azi-noapte pe stradă, în mijlocul Bucureștiului. Bolovanii din el păreau a fi speciali și cu siguranţă fosforescenţi. Toma, nepotul meu, s-a gândit să-l ia acasǎ și așezând piatră lângă piatră, sǎ descurce el liniștit puzzle-ul. Mărturisesc m-a cucerit ideea și am  vrut să-l ajut. Dar am văzut femeia lângă noi şi mi s-au înceţoşat ochii, dând din mâini de parcă vrea sǎ se deconspire. 

          Ce-o fi cu ea în rochie albǎ subţire? Sǎ fie înger, sau tot ofiţer sub acoperire?...

Fotografii miscate. Ioan Romeo Rosiianu

Fotografii miscate

Ion Toma Ionescu este împreună cu Romeo Ioan Rosiianu şi academicianul Alexandru Boboc.

La Baia Mare, un mare meşter zideşte o cetate de suflet care să dăinuiască peste timp. Sunt ziduri groase de cărţi eCreator, înălţate cărămidă cu cărămidă, care se deschid celor care vor să intre ca prieteni în cetate. Am trecut pe sub hăizaşul porţilor maramureşene la invitaţia lui Ioan Romeo Roşianu de nenumărate ori. Mi-a călăuzit paşii prin locuri încărcate de tradiţie, dar în aceeaşi măsură dăruite cu exuberantă tinereţe şi încredere în viitor.
Două sunt momentele despre care vreau să amintesc aici.
Într-un periplu spre Ruskova un sat cu cinci mii de locuitori ucraineni, am întâlnit şi mi-a rămas în minte un grup de liceence. Le-am luat cu noi în autobuz o parte din drum. Purtau cu mândrie straiele specifice locului. Frumoasele rutence se foiau şi sporovăiau ca nişte cinteze. Vorbeau curat în româneşte, în ucraineană, în ungureşte, în germană şi în engleză. Erau cu siguranţă copii europeni şi aşteptau zilele de sărbători ale Crăciunului ca să colinde la Viena.
În biserică la care am coborât împreună, s-au aşezat în cerc în faţa altarului. Veniseră pentru noi, scriitori adunaţi din diverse zone ale ţării şi ne-au întâmpinat cu cântece dumnezeieşti. Glasurile lor ne-au umplut inimile de bucurie şi optimism. Le scânteiau privirile precum florile de mină văzute la Baia Mare (într-o altă vizită), scoase din adâncuri şi aduse ofrandă la picioarele Maicii Domnului, într-o biserică din centrul vechi.
Al doilea moment.
Nu ştiu cât aur mai păstrează subsolul Maramureşului pentru urmaşi!
Ceea ce ştiu sigur e că am văzut un minereu mult mai preţios lucind în ochii vii şi am ascultat glăsuirea pădurii în vocea pasionată şi caldă a Măriucăi Verdeş, în Bisericuţa de lemn de la Călineşti Căieni, povestind despre strămoşi, obiceiuri, credinţe, legende ale locului culese de ea umblând din poartă în poartă, vorbind cu bătrânii care la rândul lor în copilărie le aflaseră de la alţi bătrâni şi le păstraseră în memorie ca să nu se piardă. Legende şi fapte transmise din gură în gură, prelungind sufletul neatins al maramureşeanului, frate cu lemnul şi în rezonanţă cu el.
Sau, cu aceeaşi acribie, ca cercetător, scuturând praful în arhive, iscodind cu de-amănuntul inscripţiile chirilice şi picturile de pe pereţii bisericii, centimetru cu centimetru, cu sete de cunoaştere şi dragoste de adevăr, mângâind pereţii exteriori, neatinşi de vremuirea vremurilor şi descoperind ca pe o minune potrivirea crucii în fibra lemnului.

Câtă frăţietate în Maramureş cu lemnul!
Se zice că atunci când ridică o construcţie sau o poartă, maramureşeanul se adânceşte în mijlocul pădurii, unde copacii se înalţă drepţi către lumina soarelui, fixează ochii pe cel ales şi nu apropie securea de tulpină până nu cade în genunchi în faţa copacului, şi se roagă de iertare, pentru nevoia de a fi strămutate în frăţânătate sufletele lor gemene cum a lăsat Dumnezeu, într-o altă lucrare care să dăinuie.
Venisem de la Pensiunea Cosău, aşezată pe malul râului cu acelaşi nume într-un câmp deschis, la poalele unui munte înverzit, locul unde Ioan Romeo Roşiianu organizase pe spezele lui, o tabără privată poeziei, fără să ştim că din vârful acelui munte care ne ţinea umbră, a fost tractată bisericuţa, întreagă, pe un soi de tălpici ca de sanie, cu sute de ani în urmă, pentru motivul probabil de a fi fost ridicată iniţial prea departe de aşezarea satului. Întreaga procesiune a fost privită ca o minune şi convoiul era condus de o femeie Călina, cu trei lumânări în mâini care o dată s-au aprins în locul ales de Dumnezeu şi acolo a rămas aşezată biserica.
Ascultam şi o priveam fermecat pe Măriuca Verdeş, cum călca cu smerenie, desculţă prin biserică. Părea atât de mică în straiul ei cusut cu acul la lumina lumânării de bunica ei, luminând cu o lanternă ca să vedem mai bine, chipurile îngerilor pictaţi de Alexandru Ponehalschi. Mi-am închipuit pentru o clipă că e întruchiparea Călinei când am ascultat-o cântând un cântec al locului acolo în biserică, venind din demult. Pentru o clipă m-a bătut gândul să recit o poezie de-a mea, dar mi s-a părut că acolo ar fi fost o impietate, dar nu mă poate opri nimeni să o transcriu aici

Credinţă.

s-a ridicat umbra
de la picioarele mele
ca o flacără vie
înconjurându-mă
şi mi-am zis
se poate să fii
o singură dată
şi să arzi
de mai multe ori.

Am scris aceste cuvinte, chiar dacă nu s-ar crede, despre Ioan Romeo Roşiianu un maramureşean din Roşiorii de Vede, mare meşter şi ziditor de prietenii.

joc cu unicorn
lui Romeo Roşiianu

dintr-un corn
de unicorn
torn
stropi de
lavă
direct în mortar

ca şi cum
într-un glosar
vechi
aş semăna
seminţe
să răsară
în urechi
tufe tinere
de agavă

…edificiu precar
fără grinzi
de susţinere

enclavă
din oglinzi
translucide
solare

palate
inconsistente
de siliciu topit
şi sare

corăbii
rătăcind
prin deşertul
de jar
cu sigla scrisorilor
neexpediate
la avatar

casă de inorog
nesupus…
şi mă rog
celui de sus
să ajung
să pun ţigla
şi să dau
pereţii
cu var

înainte ca
animalul
de zăpadă
din mine
să se dea
răpus…
(Din antologia cu prieteni, in pregatire, Fotografii mişcate)

Fotografii miscate. Eva Monica Szekely

Baia Mare. Fotografii miscate.
Cu adevărat o imagine cât o mie de cuvinte…

Unei Eve

desfrunzește
pielea șarpelui
nisipul lustruiește
glezna apei

coaja nucilor verzi
de atâta vară
pleznește
și crapă

flacăra lumânărilor
sapă în ceară
bezna
tăcerilor

sâmburii merelor
sâmburii merelor
în carnea de măr
se îngropă

La Conferinta, Mimesis si catharsis prin literatura, teatru si film, organizata de Romeo Ioan Rosiianu.

Priveghi

I se strecurase dracul sub piele,
a plecat de lângă raclă,
nu putea să mai stea
fără să stoarcă lacrimă din ea…

El continua să tacă,
pământ de flori
mărunţit între stele de ceară,
nu mai era mult până-n zori.

Muierile alea nebune
de se dădeau în carusel
în jurul lui ,
l-or fi avut toate?…

O certară să plece
să-şi adune puterile,
Să sape în somn şi poate dă de izvor
până nu apucă să-l ingroape...

Oricum, înnoit,
cum stătea el pe spate
îl simţeau pregătit
pentru petrecerea burlacilor...

Ar fi vrut ultima oară
să-l atingă în voie,

n-ar fi fost nevoie să ştie ea
ce se dezmorţea
sub linţoliu,
sub privirea lor…

Pe scară până-n dormitor,
o ardeau hainele de doliu,
parcă se elibera de un păcat...
N-a putut să-l înşele toată viaţa.

Dimineaţa,
trupu-i stătut de femeie,
desţelenit
cu o lamă de fier,

nivelat, covor întins,
s-a risipit într-un nor
precum
calea lactee în cer...