Fotografii miscate. Ioan Romeo Rosiianu

Fotografii miscate

Ion Toma Ionescu este împreună cu Romeo Ioan Rosiianu şi academicianul Alexandru Boboc.

La Baia Mare, un mare meşter zideşte o cetate de suflet care să dăinuiască peste timp. Sunt ziduri groase de cărţi eCreator, înălţate cărămidă cu cărămidă, care se deschid celor care vor să intre ca prieteni în cetate. Am trecut pe sub hăizaşul porţilor maramureşene la invitaţia lui Ioan Romeo Roşianu de nenumărate ori. Mi-a călăuzit paşii prin locuri încărcate de tradiţie, dar în aceeaşi măsură dăruite cu exuberantă tinereţe şi încredere în viitor.
Două sunt momentele despre care vreau să amintesc aici.
Într-un periplu spre Ruskova un sat cu cinci mii de locuitori ucraineni, am întâlnit şi mi-a rămas în minte un grup de liceence. Le-am luat cu noi în autobuz o parte din drum. Purtau cu mândrie straiele specifice locului. Frumoasele rutence se foiau şi sporovăiau ca nişte cinteze. Vorbeau curat în româneşte, în ucraineană, în ungureşte, în germană şi în engleză. Erau cu siguranţă copii europeni şi aşteptau zilele de sărbători ale Crăciunului ca să colinde la Viena.
În biserică la care am coborât împreună, s-au aşezat în cerc în faţa altarului. Veniseră pentru noi, scriitori adunaţi din diverse zone ale ţării şi ne-au întâmpinat cu cântece dumnezeieşti. Glasurile lor ne-au umplut inimile de bucurie şi optimism. Le scânteiau privirile precum florile de mină văzute la Baia Mare (într-o altă vizită), scoase din adâncuri şi aduse ofrandă la picioarele Maicii Domnului, într-o biserică din centrul vechi.
Al doilea moment.
Nu ştiu cât aur mai păstrează subsolul Maramureşului pentru urmaşi!
Ceea ce ştiu sigur e că am văzut un minereu mult mai preţios lucind în ochii vii şi am ascultat glăsuirea pădurii în vocea pasionată şi caldă a Măriucăi Verdeş, în Bisericuţa de lemn de la Călineşti Căieni, povestind despre strămoşi, obiceiuri, credinţe, legende ale locului culese de ea umblând din poartă în poartă, vorbind cu bătrânii care la rândul lor în copilărie le aflaseră de la alţi bătrâni şi le păstraseră în memorie ca să nu se piardă. Legende şi fapte transmise din gură în gură, prelungind sufletul neatins al maramureşeanului, frate cu lemnul şi în rezonanţă cu el.
Sau, cu aceeaşi acribie, ca cercetător, scuturând praful în arhive, iscodind cu de-amănuntul inscripţiile chirilice şi picturile de pe pereţii bisericii, centimetru cu centimetru, cu sete de cunoaştere şi dragoste de adevăr, mângâind pereţii exteriori, neatinşi de vremuirea vremurilor şi descoperind ca pe o minune potrivirea crucii în fibra lemnului.

Câtă frăţietate în Maramureş cu lemnul!
Se zice că atunci când ridică o construcţie sau o poartă, maramureşeanul se adânceşte în mijlocul pădurii, unde copacii se înalţă drepţi către lumina soarelui, fixează ochii pe cel ales şi nu apropie securea de tulpină până nu cade în genunchi în faţa copacului, şi se roagă de iertare, pentru nevoia de a fi strămutate în frăţânătate sufletele lor gemene cum a lăsat Dumnezeu, într-o altă lucrare care să dăinuie.
Venisem de la Pensiunea Cosău, aşezată pe malul râului cu acelaşi nume într-un câmp deschis, la poalele unui munte înverzit, locul unde Ioan Romeo Roşiianu organizase pe spezele lui, o tabără privată poeziei, fără să ştim că din vârful acelui munte care ne ţinea umbră, a fost tractată bisericuţa, întreagă, pe un soi de tălpici ca de sanie, cu sute de ani în urmă, pentru motivul probabil de a fi fost ridicată iniţial prea departe de aşezarea satului. Întreaga procesiune a fost privită ca o minune şi convoiul era condus de o femeie Călina, cu trei lumânări în mâini care o dată s-au aprins în locul ales de Dumnezeu şi acolo a rămas aşezată biserica.
Ascultam şi o priveam fermecat pe Măriuca Verdeş, cum călca cu smerenie, desculţă prin biserică. Părea atât de mică în straiul ei cusut cu acul la lumina lumânării de bunica ei, luminând cu o lanternă ca să vedem mai bine, chipurile îngerilor pictaţi de Alexandru Ponehalschi. Mi-am închipuit pentru o clipă că e întruchiparea Călinei când am ascultat-o cântând un cântec al locului acolo în biserică, venind din demult. Pentru o clipă m-a bătut gândul să recit o poezie de-a mea, dar mi s-a părut că acolo ar fi fost o impietate, dar nu mă poate opri nimeni să o transcriu aici

Credinţă.

s-a ridicat umbra
de la picioarele mele
ca o flacără vie
înconjurându-mă
şi mi-am zis
se poate să fii
o singură dată
şi să arzi
de mai multe ori.

Am scris aceste cuvinte, chiar dacă nu s-ar crede, despre Ioan Romeo Roşiianu un maramureşean din Roşiorii de Vede, mare meşter şi ziditor de prietenii.

joc cu unicorn
lui Romeo Roşiianu

dintr-un corn
de unicorn
torn
stropi de
lavă
direct în mortar

ca şi cum
într-un glosar
vechi
aş semăna
seminţe
să răsară
în urechi
tufe tinere
de agavă

…edificiu precar
fără grinzi
de susţinere

enclavă
din oglinzi
translucide
solare

palate
inconsistente
de siliciu topit
şi sare

corăbii
rătăcind
prin deşertul
de jar
cu sigla scrisorilor
neexpediate
la avatar

casă de inorog
nesupus…
şi mă rog
celui de sus
să ajung
să pun ţigla
şi să dau
pereţii
cu var

înainte ca
animalul
de zăpadă
din mine
să se dea
răpus…
(Din antologia cu prieteni, in pregatire, Fotografii mişcate)