UZINA 11

 

 

Cutia de viteze, secţia, era a oamenilor. Indiferent câtă tehnologie îngloba într-însa, ea depindea în primul rând de oameni, cei care-şi puneau sufletul, pasiunea şi priceperea în ea. Voi vorbi azi despre coloși (şefii de ateriere, tehnologi), pentru că ei sunt importanţi. Ei, primii, îmi răsar în minte ca nişte piscuri, niște munți frumoși pe care se va cățăra pădurea fără riscuri. Pădurea era a oamenilor şi trebuia parcelată, organizată şi învățată, că un tren spre exemplu (linia arbore primar), nu circulă liber, cum vrea el pe calea ferată, iar un micron, cât de mic ar fi, la o roată dinţată poate fi mai mare decât un ditamai cartof, aruncat într-un stadion(Ce filozof am devenit!...).

Pădurea, ca orice pădure de când e lumea, era plină de uscături şi sălbăticiuni, dar şi de brazi şi stejari falnici!

Scoatem deocamdată inginerii din analiză, mulți nu puţini, care au trecut pe-acolo câte-o repriză sau două, unii direct de pe băncile facultăților. Mai întâi au învăţat să cunoască fenomenul că găina face mai întâi, un purcoi de ouă şi abia apoi, când se va fi terminat cu ouatul, vine rândul să nască pui frumoşi. După tamponatul de coloși și-au dat cu adevărat doctoratul, devenind apoi conducători faimoși de mari unități (Stroe, Ivan, Voinescu).

Coloșii, cei patru coloși de la cutia de viteze, n-au fost trei, ca-n scriptură… Luca şi Matei!...(Unul bun de gură s-a retras la sindicat!). Să nu se supere nea Matei de la SDV-uri, a venit mai târziu la Cutie, nu e vorba despre el, cu toate că ar merita să fie…şi nici Mircea de la Cuplu, pe el, cât era de suplu, abia de-l zăreai alergând printre maşini…)

Ca să ies din clinci ar trebui să modific scriptura şi să zic, cei patru evanghelişti au fost cinci!… N-are nici un rost dintr-o mie de motive! Şi în fond vorbim despre cele patru ateliere productive care la rândul lor au fost cinci dacă le luăm la numărat, căci am uitat de montaj, unde domnea ca un sultan meşterul Şerban, ce păstra ghetele de fotbalist pregătite în bagaj, la rândul lui un personaj(!)… Să-i luăm pe rând și să nu ne grăbim.

În Regatul pinioanelor, Constantinescu era rege uns, plin! Dumnezeu să-l ierte că s-a prăpădit de curând! Toți îl ştiam de Costică și nu Gheorghe ca-n buletin. Poporul îl poreclea ascuns Limbă. („Îşi plimba limba-n gură chinezeşte şi stropşea, de nu-nţelegeai ce vrea să zică, la nervi!...). La o adică, nu pricepeai mai nimic! Știai decât, că te-a certat și te-a scăpat până la gât în apă, înecat. Tot el te ridica de acolo ca pe rufe şi te-ntindea pe tufe la uscat.

Dacă te vedea că pricepi ceva, măcar niţel, din taina vastă a roților dințate, creștea inima-n el și te-ar fi luat ca jumătate de nevastă. Ținea mult la Dumitrache reglorul de pe linia pinioane 1-2. L-a trimis la școala de maiștrii. Nu sunt aștrii câte înjurături și-a luat(!), dar l-a învățat meserie. Totuși nu-l mulțumea Costică Dumitrache într-ajuns.

– Măi Costică, la serviciu, te-am făcut maistru şi acu ești șef din oficiu, vii la cravată asortată pe culori, nu-ți bagi mâinile în ulei ca-n gherghef, că se cheamă că ai murături, nu reglori!...

Odată, trebuia să omologăm un reper nou. Costică și-a strâns echipa la mine, în punctul de control final, încercând să-i responsabilizeze. A venit și Limbă. Pe la mijlocul spiciului apare Leontina, ca o floare mai oacheșă, fără salopetă, mergând agale printre mașini şi mâncând un covrig.

– Fă, Leontino, du-te și te schimbă, că dau drumul zabracului!(zabrac- mustrare aspră) Ce-o fi-nțeles ea biata Leontina? Că, precum o fecioară când se stinge lumina și trage un fâs, a rostit cu voce în creștere:

– Meștere, e un frig afară de te ia mama dracului!...

Ne-am prăpădit de râs.

Mare rivalitate între Constantinescu, mai iute și Codreanu, tehnic dar lent. Un alt colos, din cealaltă zonă a naturilor umane, pe tema danturilor. Care dintre cele două e mai complexă și mai greu de stăpânit?

– Cea conică! susținea Codreanu.

– Cilindrica, negreșit e mai grea!

Venea si Nae Ciobanu, al patrulea, cu privirea ironică:

– Ce v-ați face voi fără carcasa mea!

Și la sfârșit cu zâmbetul lui distins, mereu serios, Ilie Ivan se făcea că plouă vârtos:

– Fără furcile mele v-ați învârti una-două, ca niște curci în ouă!...

Uzina 10

 

Pe Erbașu îl știam de pe Strada Mare. Mă întâlneam cu prietenii – “albaștrii” de mai târziu – înainte să înceapă şedinţa Cenaclului Liviu Rebreanu la fostul Palat de cultură și în grup de cinci șase, câteodată mai mulți, coboram compact de la teatru Alexandru Davila către Biserica Sfântul Gheorghe, discutând aprins despre ultima carte din categoria Noul roman francez care ne trecuse ca un manifest, din mână în mână și ne stârnise pe toți.

Prin dreptul Casei armatei ne trezim față în față cu un alt grup compact, mult mai colorat decât al nostru, venind din direcția opusă. Se vedea clar că acesta n-avea de gând să se spargă, să ne facă loc, sau să ne ocolească în vreun fel. Molul trebuia prăbușit cumva și înaintarea trebuia continuată pe aripi. Nu știu despre ce discutau, cu voci mai puternice decât ale noastre, având și ei probabil un subiect la fel de incitant.

L-am recunoscut printre ei pe Gigi actorul, Ion Durac prozatorul, Marin Tudor, tot prozator, Laura Caradima și Aurel Sibiceanu poetul cu părul strâns la spate într-o coadă de cal, abia sosit în oraș.(Din grupul acela azi mai trăiește doar Aurel Sibiceanu, bunul meu amic). În spatele lor, cam la un metru, Gigi Erbașu cu câinele lui uriaș în zgardă.

– Faceți loc prieteni că azi armăsarul meu e mai nărăvaș, n-a fost scos la soare de dimineață și are o privire urât mirositoare, că nu l-a spălat nimeni pe dinți. Ne-am dat cu toți cuminți la o parte, de parcă fluierase arbitrul. Cu balonzaidul lui alb, lung, fluturând și cu bocancii cu bombeu metalic de uzină, cu fularul atârnat, numai a arbitru nu semăna Gigi Erbașu.

Îl cunoștea tot orașul, era uriașul cu câinele.

Când m-a văzut la uzină în Cutia de viteze, eram controlor la atelierul Diverse, a venit la mine.

–Te-am zărit pe Strada Mare cu lumea bună și securiștii după voi, dar

nu te știu după nume. Când ai nevoie de un desen de construcţie, sau ai vreo problemă cu un dispozitiv de control, vii la mine!

Ajuns în biroul lui prima oară, nu mi-a venit să cred. Era Şef la metode de control și avea câțiva ingineri metodişti în subordine, dar nimeni nu mișca nimic fără el în front. Am trecut printre birourile înșirate în încăperea lungă și am ajuns în spate, unde glazvandul de placaj despărțea spațiul vital al omului. Un birou imens cât o masă de ping-pong, două scaune și câteva dulapuri metalice. Pe fereastra mare, închisă, abia de se zăreau câteva glastre cu flori, mascate de grămezile bibliorafturilor cu desene înșirate peste tot, iar pe birou, aceeaşi dezordine dezarmantă, greu de imaginat. O masă compactă, un strat gros de hârţoage, răvăşite parcă special să-ți piară cheful să cauţi ceva.

– Ia zi Ionescule care-i treaba? Te-aș invita să iei loc, da n-ai unde. Poate numai dacă stai pe birou, și-l văd că împinge o grămăjoară de hârtii eliberând un colţ al biroului. Mi-am călcat pe inimă și i-am cerut desenul după care venisem. Mi se părea că pârghia unui dispozitiv introducea o eroare pentru că brațele nu erau egale, de la locul de palpare al tijei ceasului de control și până la locul de tamponare al pastilei cu piesa de măsurat. Îmi plăcuse în liceu geometria și aveam o vedere în spațiu destul de bună.

Mi-a cerut numărul dispozitivului de control și o dată îi văd mâinile cu degetele lui lungi strecurându-se în mijlocul unei grămezi, care bag seama era o grămadă organizată, nu una spontană. A extras cu precizie tocmai desenul de care aveam nevoie. Nici n-a trebuit să-i explic până la capăt și l-a strigat pe Călimară, inginerul care avea în primire linie de fabricație unde descoperisem anomalia.

– Măi omule, ți-am spus să modifici lectura tolerantei pe gama de control!

Călimară a bâiguit ceva cu copia 0, precizând că modificarea e pe circuit. N-avea voie să modifice direct pe gama de control, că-l amenda IGS-ul.

– Ionescule, du-te te rog frumos și ia gama de jos din secție, să-i dăm lui Călimară o lecţie. Modific și semnez eu! Să vină IGS-istul ăla tristul la mine că-i aduc la uzină câinele și nu-i va fi bine! Îl asmut pe el! Vrea amenzi, să-și facă bordel!

Uzina 9

 

— Voi îl ştiţi pe Georgică? Ne întrebă Titi Tache lăsând jos chitara  şi luând-o mult mai drăgăstos în braţe pe Laura, prietena lui cu care trebuia să se căsătorească în scurtă vreme. Stăteam direct pe linoleum cum ne era obiceiul, doar la lumina lumânării ce destrăma întunericul şi cântam în surdină cântecele colindelor. Singură în picioare, doar Gess îşi legăna umbra într-un dans lasciv pe peretele dinspre bucătărie. Avea un corp minunat, suplu si flexibil, pe care şi-l abandona în ritmul stârnit de chitară. Fumul de ţigară făcea rotocoale desprins de pe buzele ei ţuguiate. O fumătoare înrăită!  La liceu de mai multe ori diriginta avusese cu ea discuţii principiale. Înţelesese până la urmă şi diriginta că nu mai putea fi recuperată, dar obţinuse promisiunea să se abţină în şcoală, pentru a evita antrenarea cârdului de gâsculiţe ce erau gata să îngurgiteze orice formă de teribilism.

Bună la învăţătură, inteligentă, dar şi pasională, printre puţinele ce străluceau în liceul de chimie, provenind dintr-o familie zbuciumată şi tocmai de aceea maturizată mai devreme, dar şi cu o doză de impertinenţă dezvoltată din nevoia de a se apăra singură. Pe deasupra, faptul că avea talent dramatic şi juca împreună cu noi în formaţia de teatru pe care o creasem la Casa Tineretului — chiar dacă nu scria versuri sau proză — era suficient să fie integrată de drept în grupul nostru.

Nu existau riscuri referitor la vârstă(mai mulţi aveau sub 18 ani), majoritatea din grup ne ţineam capul pe umeri. Ne simţeam bine împreună, dar excludeam altfel de raporturi între noi. Existau ce e drept şi momente de slăbiciune, fetele fiind deosebit de atrăgătoare, dar din câte ştiu am rămas doar prieteni de drum lung.

—Cântă bă Titi, las-o pe Laura că te ia dintre noi şi ai să cânţi toată viaţa doar pentru ea! Izbucni Gess cu puţină invidie jucată în glas. Şi Titi îşi luă din nou chitara…

Ne adunasem în micul meu apartament din Papuceşti, obişnuiţii: Ică, Nae, Claudia, Gess, Mariana Stefan, Gicu, Sanda, Vlasie... Singura noutate părând a fi Laura. Se terminase si votca si cafelele. Stabilisem deja ce era de stabilit, ne repartizasem cumpărăturile pentru revelionul ce aveam sa-l petrecem împreună şi părea că seara se va sparge devreme. Când s-a terminat cântecul am auzit-o pe Laura.

—M-am simţit extraordinar la voi, încât aş putea rămâne până dimineaţă! Ai mei nu-şi fac probleme când ies de-acasă cu Titi, dar va trebui să plecăm, suntem aşteptaţi într-un loc. Atunci a intervenit Titi aruncând întrebarea către noi de parcă îl fulgerase şi tot atunci îi venise şi continuarea.

—Voi îl ştiţi pe Georgică? Georgică Vasilescu, insistă el. Nu ne dădeam seama şi se concentră îndreptând tirul spre Ică, precizându-i câteva amănunte. Acesta parcă îl culesese de undeva...

—Mergem cu toţii la el acasă! Acolo suntem aşteptaţi eu şi Laura.

—Că bine zici, tu şi Laura!… Nu e totuna cu zece nebuni!

—Nebuni frumoşi, preciză prietena lui Titi care părea încântată de idee. Până la urmă n-a fost complicat să ne urnim din loc. În fond băteam la uşă, colindători, ce să zic! Dacă ne primeau să colindăm şi ne invitau în casă, n-aveam nimic de pierdut.

Georgică Vasilescu locuia cu părinţii undeva în centru, într-un apartament mare, cu patru camere aliniate dând într-un hol uriaş, precum compartimentele unui vagon de tren. Nu mai ştiu exact adresa. Părinţii au adus pahare şi ne-au omenit cu vin. Cred că doamna ne-a servit prăjiturele de casă. N-am stat mult, nu se făcea! L-am lăsat pe Titi şi Laura, iar noi ne-am retras într-ale noastre la barul Union.

L-am mai văzut pe inginerul Georgică Vasilescu înainte de a-l întâlni în uzină de câteva ori, după sărbători, în sala de spectacole a Teatrului Davila, cu o tânăra frumoasă probabil  viitoarea soţie. Cea mai frumoasă şi elegantă pereche din sală, cu o distincţie aparte. Mereu în aceeaşi lojă, dar l-am cunoscut cu adevărat abia când ne-am întâlnit în secţia Cutii Viteze. Mai întâi stagiar, avansat repede şef de secţie şi apoi Director de calitate, cel mai capabil şef pe care l-am avut! 

Nu mai era Georgică, zâmbitor când ne-a primit în casă. Impunea respect, chiar dacă îmi arăta prietenie. Ar trebui să folosesc un şir lung de însuşiri, pentru al caracteriza deplin. Am să aleg doar trei: exigent, tehnic, cinstit! Prea exigent, prea tehnic, prea cinstit, pentru a rezista pe funcţie! Şi dacă îmi mai îngăduiţi încă o calitate, în contrast strident cu modul de comunicare din uzină, avea un limbaj ales, cultivat. O singură dată l-am surprins îngheţându-i pe buze o înjurătură, când ieşea furios dintr-o reuniune. Era greu să rezişti director de calitate, dacă le puneai pe toate la suflet.

Domnul Ivan Constantinescu spre exemplu, sau Liviu Păunescu, dintre şefii pe care eu i-am cunoscut bine, aveau supape. Mai o glumă, mai un făcut cu ochiul, mai o înjurătură, mai un picior în fund când nu se mai putea!... La Sergiu Vasilescu(Georgică) era o luptă continua şi serioasă cu morile de vânt, la care nu renunţa.

L-au ajutat “prietenii” să renunţe. Mi-e dor de Domnul Sergiu Vasilescu. Nu ne-am mai văzut de o suta de ani!

Uzina 8

 

            Ştiu că m-am lungit cu paginile din uzină, dar acolo s-a restartat viaţa mea după ce mi se sechestraseră visele. Cu fiecare zi care mă depărta de păţaniile nedorite ale albaştrilor, despre care nu-mi plăcea să vorbesc, turnam o calotă de plumb în memorie, să-mi izolez gândurile, aşa cum se face cu emisiile radioactive după un accident nuclear. Încercam să-mi reconstruiesc viaţa ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mă încurajam când descopeream lumină pe chipurile triste şi obosite, care  găseau satisfacţii şi în idealurile mici. Tocmai de aceea n-am să părăsesc Uzina fără să scriu câteva rânduri despre brigada artistică a secţiei Cutii viteze care mi-a oferit un refugiu deosebit de plăcut. Ziarul uzinei Autoturismul după ce ne afirmasem în câteva festivaluri de umor şi luasem premiul II pe ţară la Cântarea României mi-a consemnat un interviu.

            —Tovarăşe Ionescu a cui a fost ideea înfiinţării brigăzii artistice şi cum a fost primită ea în secţie? Că în afară ştim. Stau mărturie premiile la diversele concursuri de umor şi recentul premiu doi pe ţară la Cântarea României. Am răspuns hazliu, altfel cum!

—S-o luăm pe rând, Nu m-ascund, dar nici nu pot să mă dau rotund. Trebuie să recunosc, ideea n-a fost a mea. A fost sarcină de partid!... Dar chiar şi aşa, dacă s-a născut pe un teren arid, ne-a plăcut! Ştiţi cum e, ca în viaţă!... Întâi, nii, nii, nii! Na, na, na! Mai o socializare, mai o repetiţie, mai un sărut şi te trezeşti cu fata că are burta mare…

Copilul precoce s-a grăbit să iasă şi taţii ca taţii au avut palpitaţii, dar au cântat pe o singură voce şi am rămas cu Albă ca Zăpada, brigada în casă…

Şi ca o floare ruptă din soare a venit Adriana la mine:

—Nene Ioane, ascultă la fata! Eu ştiu cel mai bine! Tu eşti tata! Hai să ţinem păstrăm brigada! Că nu e nicio ruşine. Uite ce gene frumoase are! Împreună o creştem mare. Astea-s faptele. Uzina a promis că ne dă gratis, laptele!…

—Şi cu dragostea şi şoaptele fierbinţi noapte de noapte, cum vom sta? am întrebat…(eram deja însurat!). Zâmbetul ei enigmatic mi-a dat şi nu mi-a dat un răspuns. Mi-a fost de ajuns! Suntem şi noi nişte trişti muritori cuminţi! Era copil din flori! Fără părinţi… Cum să-i rezişti Arianei?...

Adevărul e că Ariana, cu talentul ei actoricesc, precum Claudia în epoca albastră m-a ţinut în priză. Scriam textele ca s-o pun în valoare pe ea, dar nici cu celelalte fete Flori, Dani, Gina, nu-mi era ruşine. Frumoase. O plăcere să le vezi dansând şi cântând, iar băieţii dădeau din ei ce aveau mai bun. Cristi, Bozo, Petre, Demi!...

Vorbind serios, chiar nu am exagerat când am zis ca a fost sarcină de partid. Să mă explic.

Se primise dispoziţie ca fiecare secţie de producţie să-şi organizeze propria brigadă artistică şi s-o înscrie în cadrul Cântării României într-o competiţie internă între secţii. Discuţia cu Cornel Slăvoi, inginerul, şeful secţiei Cutii viteze s-a purtat la Staicu, în laborator unde mă aflam şi eu. Miu Petre, secretarul comitetul de partid pe secţie şi Spătaru Constantin, un alt secretar de organizaţie de bază, încercau să-l convingă pe Cornel Slăvoi să fie de acord ca repetiţiile să aibă loc în timpul programului, iar inginerul, un tip mai mucalit, dar şi comod, îi lua în băşcălie pe amândoi.

— De ce veniţi mă la mine? Nu sunteţi voi şefi de comitete şi comiţii? Vouă nu vă trebuie aprobare şi nici prea multe repetiţii, că staţi de poveşti toată ziua. Sunteţi şi aşa de râsul lumii cu comunismul vostru multilateral dezvoltat!… Doi sunteţi voi, luaţi-l şi pe Floroiu cu acordeonul (Floroiu era un rromân din Conţeşti care cânta în orchestra uzinei), că la mine vine doar la avans şi lichidare să-şi ia salariul şi, face-ţi voi trei o cântare. Până vine revelionul, vă dau scris tot sezonul, n-am nevoie de voi!

M-am băgat în vorbă ca nătângul, nu m-am putut abţine. Ştiind că-i plăcea fotbalul, am centrat cu stângul. (Slăvoi în studenţie chiar jucase cred la Politehnica Iaşi. L-am văzut în câteva meciuri în echipa secţiei, avea o eleganţă în alergare, cu fenta la purtător şi un şut din mişcare ce prindea traiectoria unui trasor).

—Domnu’ Slăvoi, cică s-a dat decizie la Comitetul director în ajun, cu porunci. Cine n-are brigadă, nu mai are dreptul nici la echipă de fotbal şi nici la şunci de Crăciun, când se face la Big reuniunea de sfârşit de an!

—Vezi Petrică? Ion al tău e plin de umor şi tare-n glas… Fă-l instructor! Şi aşa am rămas!

Cum a fost primită brigada în secţie?

—La început ciudat.

„Noi muncim de ne sar capacele şi ăstora le arde de cântat!” Dar pe parcurs dădeau năvală în sală (sala de şedinţe, acolo prezentam spectacolele). Am avut grijă să folosim „artişti” indirect productivi, altfel nu se putea. Când au văzut că ne luăm mai ales de şefi, făceau haz şi li se luminau chipurile. Cornel Slăvoi a venit să ne vadă doar după ce obţinusem locul doi la Cântarea României, în finala pe ţară.

—Vreau să văd dacă aţi meritat premierile, că mi-aţi irosit bugetele şi mi-aţi pus maiştrii în cap!

L-am studiat, era mulţumit! Nu scăpa din priviri fetele. Drăcoaicele s-au întrecut pe ele. Confecţionasem pe banii noştri, la o primă pe care o primisem, nişte bluze roşii de efect cu croială curajoasă din mătase de steag…şi fuste negre ce dezvăluiau mişcarea sincronizată în dans a picioarelor…

— Acum înţeleg! Evident că aţi luat premiile pe ochi frumoşi! L-am urmărit şi din întâmplare l-am prins! Nici un moment nu s-a uitat în ochii fetelor, ci doar la picioare.