Monitorul

 Un dar de 1 Decembrie de la Monitorul. Mulţumiri Ion Calotă

        https://drive.google.com/.../1ZtbdL3fkCo3tpZsPqpI.../view

Ana are mere

 

              Nu de mult Ana Bogdan a împlinit o vârstă. Şi pentru că anul acesta, în opinia mea, a fost anul ei în tenisul românesc, am căutat un pretext să-i dedic un text. Şi pentru că n-am făcut-o la aniversare, o fac acum de 1 decembrie

*

              Ana are mere. Ştiam că Ana are mere, le văzusem crescând în livada de la marginea drumului în umbra mărului Simonei Halep în care unii aruncaseră cu pietre dar merele ei parmen auriu nu puteau fi scuturate, încă îţi furau ochii şi te îmbiau să sari gardul şi să le culegi din pom. Apoi să le duci acasă, să le aşezi pe masă înr-o fructieră de argint şi să-ţi umpli casa de bucuria parfumului. Poate că se va face dreptate la TAS, să plătească cine trebuie!

              Mărul Anei era plasat mai în fundul grădinii, lângă fântână şi trecând să-mi astâmpăr setea, ceva m-a făcut să privesc mai cu atenţie în frunzişul acela des, fructele verzi, rare ce crescuseră la dimensiunea unei mingii de ping-pong, cam cât semivocala unui diftong.

              A mai bătut un gong şi a venit toamna. Întors la fântână am aruncat privirea dincolo de gard unde merele ionatane, ale Anei prinseseră culoare, ca nişte bile de foc, cât mingea de tenis de câmp.

              Am zărit-o atunci si pe Ana, elegantă, suplă ca o zână, cu o mantie de magician căzută pe umăr, dar în loc de baghetă avea în mână o rachetă  Wilson Burn 100.  

              Arunca, fără număr, merele desupra capului, câte cinci şase deodată, le mângâia în racordajul rachetei şi acestea se învârteau rotocoale în aer ca şi cum,  la o nuntă cu mai multe mirese, n-ar mai fi ştiut mirele care-i este mireasa de fum.

Doi scorpioni

 

Azi e ziua lui Virgil Diaconu. Incontestabil un poet valoros, orgolios din fire, un spirit polemic prin excelenţă, cu un simţ critic fără jumătăţi de măsură, bolnav de literatură şi artă, în general de frumos, avid de marea cultură, sensibil la minunăţiile vieţii, săritor să-i ajute pe cei năpăstuiţi de soartă, şi, mai  întâi de toate un luptător, un războinic! Un războinic curajos, dar solitar. S-ar lupta cu toţi pentru dreptatea lui! Rar înconjurat de prieteni, de parcă s-ar teme că prietenii uneori pot înnegura lumina din lampadar.

Fiecare Ahile îşi are un călcâi!... Doamne ce îmi place să mă citez!

            Ne ştim de peste cincizeci de ani şi pe lângă faptul că suntem leat, mai suntem şi lunatici... Doar că unul s-a născut la Merişani cu secerea lunii deasupra capului, iar celălalt şi-a început petrecerea lui la Râmnicu Sărat, pe lună plină şi de-asta a crescut mai înalt.

            Ce bine că n-am ţipat amândoi odată în acelaşi loc!  Ne-ar fi auzit poate aceeaşi fată şi sigur ne-am fi încăierat în inima ei la soroc.

            Doi scorpioni în inima poeziei.

            Doar că Virgil a încăput deja un Secol de poezie în cele trei sferturi de veac împlinit, cum se vede în poză. În timp ce eu dacă aş face un cadastru dosarului meu albastru, paginile de proză sunt mai întinse în câmp deschis şi poezia ocupă un spaţiu mai mic.

            Să fie secol zic, mai avem de scris!

Suveica

 

              Textul acesta e rupt din Dosarul “Albaştrii”. Chiar dacă pare să fie un poem, un poem trist, nu e! E chiar începutul romanului. L-am scris ca pe un acatist cu speranţa schimbării.

              În fiecare an în preajma lunii decembrie îl recitesc şi tot mai bătrân constat răsfoind paginile că imaginile s-au mai schimbat, dar cuvintele rămân nemişcate ca un blestem.

 

Suveica

 

Întotdeauna lucrurile sînt, nu par, amestecate!

 

Rar conjuncţia astrelor și oamenii, permit

apelor care se varsǎ în albia Mare a vieţii,

sǎ rǎmânǎ limpezi și riguros individualizate,

astfel ca ţesǎtura întregului sǎ ofere un covor

viu și dinamic, integrând sufletul unui popor.

 

Se pare cǎ noi am pierdut demult culorile

fericirii! Nici nu știm dacǎ le-am cunoscut

vreodatǎ, dar e mai grav cǎ s-a rupt urzeala

și suveica nu mai trece însoţitǎ strîns

de ritmul vǎtalelor sǎ uneascǎ firele.

 

Şi în loc sǎ se adune într-un covor tricolor,

apele învolburate, negre și sinilii,

curg la vale răsucindu-se în ochiuri viclene

și noduri. Ştrangulate de tîrşuri şi rǎgǎlii

puse de-a curmezișul sub poduri apele ies din matcǎ.

 

De parcă nu mai ştim suveica ce hram poartă...

Într-o amestecătură de preoţi, militari şi jandarmi

Ne scoatem moaştele şi le plimbăm în barcă

Prin spatele blocurilor pe centură

pentru sfinţirea locurilor

 

Să fie suficient doar atît?

Fântâna îngerilor

 

(Îngerii nu mor niciodată)

 

De slăbiciunea

iubirii într-o zi

un înger

s-a frânt

ca o trestie

secerată de vânt

 

Minunea de stea

a căzut

stingându-şi focul

în cerul stătut

clătinat

în adânc

 

desfrunzite                                                         

de chipuri

sălbăticiunile            

s-au ascuns

în inima unui

ţipăt mut

 

oameni smeriţi

şi au spus rugăciunea

şi-au zidit umbra

îngerului

în ghizdul

fântânii

 

însemnând locul

dincolo

de moarte

şi cumpănind

aripile

unei cruci