ochii pândind
la geam
în încercănata
memorie
se clatină noaptea
ca o leoaică rănită
gura-i de foc
scuipă vipere
în spatele draperiilor
răvăşiţi
ca două corăbii
cu catargele asuprite în ţărm
de furnici şi de greieri
presărăm nisipuri
cât să umplem ruina
din obositele chipuri
curge ora din turn
în oglindă se lasă ziua
însinguraţi
ne privim
tinereţea ne-a
căzut
de pe umeri
ca o hlamidă a umbrei
Un poem foarte reuşit, domnule Toma Ionescu. M-a bucurat vizita dumneavoastră la mine pe blog, regret că nu am răspuns mai repede dar am fost plecaţi prin Bucegi două zile. Gândurile noastre bune şi la bună recitire!
RăspundețiȘtergere