Pe
urmele Gușterelui, sub semnul Adormirii Maicii Domnului, de Sfântul Ioan, am ajuns la Merișani
sǎ-mi iau rǎmas bun de la vǎrul meu Cornel, personaj din carte, mai mare ca
mine cu cinci ani de care eram legat cu fire, unele vǎzute altele nevǎzute. Cert
e cǎ doar eu și el rǎmǎsesem sǎ purtǎm mai departe numele de Ionescu. Eu cu
ceva mai multǎ mândrie, fiind singurul dintre urmașii lui Tobârlan în linie
bǎrbǎteascǎ. Nu mǎ întrebaţi de ce am fost întotdeauna mândru de numele pe
care-l port, n-aș stii sǎ rǎspund, mai
ales cǎ am explicat, nu Ionescu, ci porecla lui tata-mare era de falǎ, sǎditǎ
adânc în memoria satului. Am cǎutat la bisericǎ sǎ stau în prima strana, spre
rǎsǎrit, lângǎ altar, pe locul lui tata-mare. Aveam un oarcare ascendent acolo,
priveam de sus pe lângǎ coșciug, ocolind centrul de greutate al imaginii. Așa
sunt eu nu pot privi un mort la faţǎ, de parcǎ m-aș uita într-o oglindǎ, speriat
cǎ nu-mi pot recunoaște chipul. Doar pe tata, eram copil de opt ani, l-am
privit îndelung.
Biserica
era plinǎ de oameni strǎini (strǎini pentru mine), femei cu baticurile negre pe
cap și haine ponosite, dintr-un timp împietrit. Culorile vestejite, cenușii ale
veșmintelor, abia mai stǎteau agǎţate ca niște vrejuri uscate pe tulpinile de
porumb. Din loc în loc, pâlcuri-pâlcuri de fete tinere, elegante, cu cismuliţe
înalte și eșarfe la gât, colegele de servici ale Elenei, așteptau resemnate sǎ
se termine slujba, sǎ-și aprindǎ o ţigarǎ dupǎ ce vor fi aruncat în groapǎ un bulgǎre
de pǎmânt. Bǎrbaţi, mai puţini. Câţiva din neam și bǎieţii care trebuiau sǎ
poarte patul mortului în cimitir și apoi sǎ coboare coșciugul cu ajutorul
frânghiilor, dedesupt.
Nu-mi
era gândul la slujbǎ. Glasul pǎrintelui te învǎluie înǎlţându-te și fǎrǎ sǎ
cuprinzi sensul deplin al cuvântului. Din locul pe care îl ocupasem, îmi
închipuiam privirea întunecatǎ a lui tata-mare peste lǎstǎrișul de uniforme
verzi, cǎutând în zadar vre-o privire fugarǎ aruncatǎ ca o promisiune secretǎ
dinspre icoanele la care își faceau rugǎciunea de iertare a pǎcatelor, enoriașele,
cǎrora le-ar mai fi dat inima brânci.
În
duminica aia pe care o povestisem în carte și o aveam proaspǎt în minte, au avut
loc în bisericǎ doar femeile care jucau vre-un rol la nunta legionarǎ a lui
unchiu Nicu. Soacra mare, soacra micǎ, nașa si bineinţeles mireasa. Se
stricaserǎ cumva firescul datinilor. Iar portul de sǎrbǎtoare al lui tata-mare,
pantaloni albi de dimie încinși cu chimirul peste cǎmașa lungǎ de in, înfloratǎ
la poale cu muște din fir de borangic, se pierduse în desișul verde al
legiunilor înghesuite în bisericǎ. De aici privirea întunecatǎ și dezamǎgirea faţǎ
de fii sǎi (doi dintre ei), care fǎrǎ sǎ-l întrebe îmbrǎcaserǎ cǎmașa verde. La
slujba de cununie n-a vrut sǎ stea lângǎ Niculae ca tatǎ și socru mare. A rǎmas
sǎ fulgere cu privirea pe deasupra capetelor înfierbântate, din strana lui.
Am
ieșit afarǎ în curtea bisericii și am rugat-o pe Marioara verișoara mea de-o
vârstǎ cu Cornel, fata mijlocie a lui unchiu Nilǎ, sǎ meargǎ cu mine sǎ
aprindem lumânǎri la morminte. De 40 de ani cred, nu mai cǎlcasem prin acele
locuri și în timpul ǎsta pǎmântul înghiţise atâtea vieţi, iar pe deasupra se
mutase din luncǎ cimitirul vechi, o sondǎ descoperind petrol în apropiere. Mi-aduc
aminte când a erupt sonda aia, flǎcǎrile și noroiul negru au împroșcat locul pe
o întindere de aproape un kilometru acoperind și cimitirul. Un zgomot groaznic
a izbucnit din adânc de-ai fi zis cǎ scǎpaserǎ toţi morţii, s-au trezit din somn
și s-au întors pe pǎmânt.
În
cimitirul din curtea bisericii abia de aveai unde sǎ pui piciorul. Erau toţi
acolo: mama-mare Lina, unchiu Gogu, unchiu Nicu cu cea de-a doua nevastǎ,
“Smochina”, crucile lor de lemn se sprijineau una de alta, tanti Gica, tanti
Veroana cu Petre, Miţa cu Nae al ei, tanti Leana mama lui Cornel mǎ privea din
fotografia îngǎlbenitǎ, doar Nilǎ avea cavoul un pic mai spre bisericǎ printre
cei înstǎriţi. M-am uitat cu atenţie la unchiu Nila, avea pe cruce o fotografie
de când era tânǎr. Exagerasem se pare în carte, nasul lui nu-mi mai pǎrea cât
un cuib de rândunicǎ, era o idee mai mic.
Știam
cǎ tata nu mai avea cruce demult, dar nu mǎ așteptasem sǎ disparǎ și crucea lui
tata-mare. Unde am fost noi? În jurul mormântului, un grilaj de fier înconjura
un loc destul de larg pentru douǎ morminte, al lui și al mamei-mare Lina. Atunci
mi-a venit în minte insula lui din cer.
Când
a murit tata-mare eram militar, s-a întâmplat în timpul evenimentelor din
Cehoslovacia, fiind în alarmǎ, comandantul nu mi-a dat permisie sǎ ajung. Neamurile
au pus într-un sǎculeţ, la picioarele lui tata-mare, osemintele dezgropate din
cimitirul vechi, tot ce rǎmǎsese din tata. Când m-am liberat din armatǎ, dupǎ
douǎ luni, o singurǎ datǎ am venit cu ţaţa sǎ aprindem lumânǎri. Crucea tatei
putrezitǎ la bazǎ se sprijinea de crucea nouǎ de stejar a tatǎlui sǎu, abia
înfiptǎ.
Tata
a fost primul din generaţia lui care s-a dus la El. Tobârlan cu judecata
sǎnǎtoasǎ a ţaranului domn, a fost sigur atunci cǎ prin plecarea tatǎlui meu,
nimeni nu va mai avea puterea sǎ amâne declinul. Și uite cǎ azi, în cimitirul
din curtea bisericii consemnǎm un nou
început. Noi generaţia urmǎtoare, prin Cornel, pe care tocmai îl scoteam din
bisericǎ…
Dintre
cei opt nepoţi ai lui Tobârlan eram prezenţi la nedoritul moment doar trei:
Melania, Marioara și eu. De ce nu suntem toţi? Ce întrebare nepotrivitǎ. Noi, nepoţii,
niciodatǎ nu am fost uniţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu