Am strâns în suflet ca într-un fagure de miere, atâta
lumină cât mi-a fost îngăduit, să nu risipesc prea plinul. Zile de prietenie,
ca aurul ce stă ascuns sub pământ, aşteptând să fie descoperit.
Nu credeam, în vremi de încercări şi disensiuni, în an de
centenar, că tocmai aici unde harta se pune în cui şi de unde spre zările lumii
ca să ne fie secătuită puterea, s-au scurs nesfârşite convoaie de căruţe pline
cu aur; nu credeam să pot găsi tocmai aici, un filon de minereu cu siguranţă
mai valoros decât aurul care ne poate asigura viitorul.
Două momente mi-au rămas puternic în memorie în vremea
taberei literare organizate de Romeo Ioan Roşianu sub patronajul Consiliului
Judeţean Baia Mare la care mă voi referi ca să explic.
Siseşti.
O
toamnă superbă, stejari seculari înconjurând un spaţiu plin de istorie. Intrăm
în şcoala ridicată de Vasile Lucaciu pentru copiii românilor. Bănci de lemn
aşezate pe două rânduri. Tabla pe care e desenat cu creta portretul lui Vasile
Lucaciu. Un glob pământesc, o hartă a Daciei Mari şi o socotitoare cu bile din
lemn. Soba de teracotă, cancelaria, Câteva cărţi şcolare din acele vremi…
Modestie, sobrietate şi rigoare.
Mergem mai departe conduşi de primarul comunei. Biserica
greco-catolică a cărei arhitectură imaginată de V. Lucaciu seamănă cu cea a
Catedralei Sf. Petru din Roma, are înscris pe frontispiciu sub acoperiş "Pro
S Unione Omnium Romanorum" care se traduce „Pentru Unirea Tuturor
Românilor.
Undeva în stânga, un foişor uriaş cu mese din lemn solid
si bănci pe care au stat memorandiştii să redacteze faimosul Memorandum către
împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph,
consemnând nedreptăţile la care erau supuşi românii de către autorităţile maghiare.
Celebră fraza lui V Lucaciu în chemarea la marea luptă,
după eşecul memorandiştilor şi instaurarea terorii. "Dacă
n-aş avea cerneală v-aş scri-o cu sângele meu, pentru a vă face să lăsaţi teama
şi să veniţi să începem lupta, lupta cea mare, care ne va aduce izbăvirea.”
La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, Vasile Lucaciu a primit, funcţia de
membru în Consiliul Dirigent, ca recunoaştere a eforturilor depuse de Leul din
Şişeşti pentru realizarea Marii Uniri.
Stau pe bacă în tăcere, aşezat în istorie sub
acoperişul uriaş al foişorului, dând rotocol cu privirea, copleşit de orizontul
care se deschide în jur şi mă gândesc dacă e o impietate să stropesc podeaua cu
câţiva stropi de palincă din paharul oferit cu generozitate de primar…
Şi al doilea moment, se petrece la Târgu Lăpuş în faţa şi înăuntrul Casei
de cultură unde primarul, înconjurat de o ceată de năzdrăvani, băieţi şi fete
îmbrăcaţi în frumoasele straie ale locurilor, ne invită să facem o ultimă
fotografie, poeţi şi copii împreună, lângă monumentul care de a doua zi nu va
mai exista, căci acvila de deasupra va fi înlocuită pe soclu cu o acvilă cu aripile
deschise mult mai mare.
Mărturisesc, în Casa de cultură am trăit o bucurie
imensă cum nu credeam să mi se mai întâmple vreodată, când micii dansatori s-au
dezlănţuit perechi-perechi într-o explozie de vitalitate, naturaleţe, ritm şi
culoare, fata înfăşurându-se şi arcuindu-se ca un curcubeu în jurul băiatului,
stânga-dreapta, iar întregul imaginii filtrându-se în privirile umezite de o
ploaie văratică, direct către inimile noastre
Când dansul părea să se fi sfârşit, odată perechile
s-au desprins, fetele s-au îndreptat către scriitori şi băieţii către poete.
Dansul s-a înfiripat din nou într-un iureş de Maramureş.
Nu-i de colea să-l vezi pe Augustin în danţuri
învârtit de o zgâtie de fată de parcă s-ar fi dat în lanţuri într-un pahar cu
vin! Sau pe Hara strânsă de mijloc de un fecioraş cât un ghioc!...
Ştiu acum precis că ţara cu asemenea minereu
strălucitor şi viu, e greu să nu aivă viitorul deschis!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu