Drum în lumină

 

Nu m-am gândit nicodată că s-ar putea întâmpla să vreau să scriu despre un om, despre un prieten şi să nu pot lega două fraze într-un text pe care să-l citească relaxat şi să nu se plictisească, la drum întins, singur într-o Dacie condusă de pilotul automat pe autostrada cu zece benzi, singura autostradă terminată la noi, care traversează prin Defileul Îngerilor şi ajunge la un capăt al cerului, flancată de panouri luminoase ce nu te lasă să priveşti ce e dincolo de ele.

SITUAŢIA ÎN SINE, GRABA CU CARE A PLECAT, M-A LUAT PRIN SURPRINDERE. E MULT MAI SIMPLU SĂ OPTEZ LA UN TEXT SRIS DEJA, CE AMINTEŞTE DE PRIETENUL MEU FABULOS, ÎNTR-O PAGINĂ DIN DOSARUL ALBAŞTRII

*

—Nea Petrică eşti matale Mare Şef la calitate, da am să te rog azi să priveşti situaţia ca un secretar de partid. Directorul se aşezase în capul mesei pe scaunul şefului de secţie şi continuă amical. Scaunul, unul special, era reconstruit dintr-o banchetă de Dacie. Stătuse o vreme prin laboratorul lui Staicu, adus de la Montajul general. Controlorii noştri mergeau des la Finisări să probeze cutiile de viteze reclamate pe pista de încercări. S-a împiedicat vreunul de el, uitat pe undeva şi l-a aruncat în camionetă. Unde să-l lase, că în bancul de probă era deja unul? L-a dus în laboratorul lui Staicu. L-a văzut Bădiliţă şeful seecţiei într-o zi, scaunul, şi l-a confiscat. A chemat tâmplarul, i-a dat sarcină să-l aranjeze, să-i facă un cadru şi să-l ducă sus la el în birou.

—Bun fotoliu ţi-ai tras Vasilică! Are vreun buton, vreo manetă ceva? Se dă pe spate? Cine îl întinde, tu, sau Mioara secretara? Bădiliţă se roşise tot! Un băiat fin, educat…

—Hai, că nu te spun la nevastă! (Sigur, după vorbă, nu mai am dubii, era directorul (O)Liviu Păun(escu), nu era Ivan!). Reluăm.

—Nea Petrică, omule(!), avem o problemă. Nu spun eu să dai drumul la cutii, calitatea e supremă în socialismul tău şi al meu, multilateral dezvoltat, după cum până şi tu ai aflat!...(Mucalit directorul Liviu! îl cam lua peste picior pe Miu, dar tot el apoi îi semna din când în când câte-un ştat de prime, după nevoi… Nu se supăra!).

—E momentul să ne gândim şi la oameni că ei au muncit, nu au stat de vorbă ca noi amândoi... Nu ştiu cum le vom acoperi salariile? Şi dacă blocăm montajul va trebui să demontăm sute de cutii, pierdem câteva zile!… Cel mai grav e că va sta banda! Ne trezim cu primul secretar peste noi! Mai analizează, ia-l pe Bădiliţă, analizaţi împreună! Cu specialiştii tăi, cu Surditu, cu Minciu, cu Ionescu ăla albastru de la pinioane, că e mai liber la bibilică şi poate scrie şi-o poezie… Îl cooptaţi pe Iordache de la tehnologi… Să mai lase afacerile cu cupluri conice de Rabă, că-mi vin odată dracii şi pun securiştii la treabă! cât de specializat o fi fost el la firma Gleason în America!

(Vasile Iordache, inginer tehnolog, îl ducea mintea, cunoştea bine utilajele. El fusese dincolo de ocean trimis de uzină să le ia în primire. Făcea uneori câte un ghişeft în particular, mai un cuplu conic de Rabă, mai unul de tractor… Venea noaptea din Colibaşi, când nu se lucra pe linie, da drumul la maşini şi prelucra piesa singur din operaţie în operaţie.

Binevoitori să ducă informaţia unde trebuie, se găseau!… Rămâneau urmele deh! Se mai dereglau utilajele, utilajele vechi, nu le mai corespundeau gradaţiile la reglajul fin…).

Liviu îşi continuă poezia, coborându-şi vocea de unde o ridicase, ritos ca un director ce era.

—Corectaţi pata de contact la cuplu conic şi asiguraţi-vă că băgaţi în tratament loturi de piese bune. În plus, pune băieţii tăi să facă măsurători, să vedem dacă nu cumva nu reuşim să mai stăpânim deformaţiile din tratamentul termic. Nu te învăţ eu. Aştept un raport!

—Domnule Director, am înţeles şi am atâta experienţă încât credeţi-mă ştiu ce trebuie să fac! Putem să ne dăm în cur şi-n cap, să ne scremem mult şi bine, zgomotului de cuplu conic nu-i dăm de hac! Nu-l putem preveni, nu-l putem aduce în parametrii, el se rezolvă doar de la sine! (Recitind textul la corectură, mi-a stat în gât şi mi-a sunat strâmb ceva în ureche. Un secretar de partid trebuia să-i zică tovarăşe, directorului… nu domnule! Suna al dracului de urât!

Să nu fi fost pe vremea astalaltă?(anii se puneau repede!). Că şi după revoluţie până au venit francezii, o perioadă, tot aşa se-ntâmpla!…Fac o confuzie?... N-o fi fost Liviu Păunescu? Să fi fost Scânteie?… Ştiţi deja că eu, autorele, nu stau bine la capitolul memorie. Ca prozator, diletant oarecum, aprind focul doar să iasă fum. Nu vreau să reproduc uzina în date exacte, într-o ordine firească a lucrurilor, nu fac istorie. Eu descriu generalităţi semnificative, întâmplări, tipologii, dintr-o altă lume în care intrasem fără voia mea.)

—Petrică, eu zic totuşi că ne înşeală şi bancul! Adăugă Bădiliţă şeful de secţie, concesiv de pe scaunul cam tare pe care se aşezase. Între timp secretara a adus cafelele aburinde. Bădiliţă, după pauza olfactivă, necesară privirii… a continuat.

—O să-l pun pe meşterul Pană cu mecanicii lui să schimbe flanşa şi rulmenţii de la bancul de probă! Că şi  motorul l-ai auzit, parc-ar fi de tanc! Zgomotul se transmite de la motor la cutie... Directorul Liviu deja nu mai urmărea conversaţia, nu mai era interesat. Sorbea din cafea şi cu ochii concomitent altundeva, exclamă:

—Păsărică mică, văd că ai pus cafea amară de la Vasilică şi dulceaţă de la tine! Mâine dimineaţă faci un ocol şi vii la mine la cabinet să-ţi dau un pachet de Jacobs, să ai pentru protocol! (Da, era precis (O)Liviu Păun(escu!) …prietenul meu de mai târziu şi dintotdeauna.)

Drum lin în lumină prietene! Condoleanţe familiei!