Mă lasă memoria,
recunosc doar mângâierea
arcuşului...
O parte din mine
pâlpâie ca lumina
unui opaiţ de demult...
Ascult
mişcarea lui învăluitoare,
curgând ca lava peste
iarbă şi lucruri, imaginând
în îmbrăţişarea violoncelului
trupul adormit al femeii,
al cărui suflet prizonier
fâlfâie ca o
cohortă de fluturi,
în cutia de rezonanţă
a dorului...
Sunetul intră în mine
pe toate coridoarele,
ca un adagio regăsit.
De fapt am pierdut
numai numele
compozitorului...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu