TABLETELE LUI TOMA

 

12

 

Cifra 12 reprezintă simbolul fundamental al ciclului complet, al ordinii cosmice și al măsurării universale a timpului.

Anul solar este împărțit în cele 12 cicluri complete ale lunilor.

În astrologie cerul e divizat în 12 semne zodiacale, marcând călătoria soarelui pe parcursul unui an.

Zodiacul chinezesc: măsoară timpul în cicluri mari de 12 ani, fiecare an fiind guvernat de un animal diferit.

La echinocțiu orele de lumină și cele de întuneric stau în cumpănire egală, câte 12.

Putem spune că 12 este perfecțiunea divină și cosmică, încheierea naturală a unui proces înainte de a începe alt proces al ciclului. Si am putea continua desigur exemplificând cu cei, 12 Apostoli, cele 12 Porți, sau cei 12 Îngeri din doctrina creștină, sau cei 12 Zei ai Greciei antice, până la cele 12 perechi de coaste din scheletul corpului uman sau cele 12 steluțe de pe steagul european al Uniunii...

Primii care au făcut legătura între cifra 12 și astre, au fost matematicienii Mesopotamiei, nicidecum poeții.

De fapt unde doream să ajung înșiruind aici, mai mult sau mai puțin anapoda, un răspuns la o remarcă a unuia dintre marii prieteni al scriitorilor, în fața căruia mi-am manifestat și îmi manifest în continuare reverența(!), pe numele său de Director al Editurii HOFFMAN, domnul Andy Barcan.

“Domnule Ionescu, NICI LA PRIMA CARTE  CRED CĂ NU AȚI FOST ATÂT DE NERĂBDĂTOR!”

Da, dar aceasta pe care o aștept acum să apară, Fotografii mișcate. Reverențe lirice, dedicată prietenilor mei, este cea de-a 12-a carte de poezie pe care am comis-o ca autor. Timpul se grăbește și nu e despre perfecțiune, e despre scriitori, dintre care unii sunt mai grăbiți să-și întreacă timpul, ca să devină mai repede nemuritori. Dovadă că în loc să am pe copertă 12 fotografii cum am prevăzut la început, a trebuit să afișez 15...

Probabil că imperfecțiuni vor fi și în interior, până se va încheia ciclul complet de poet.

Ar mai urma doar o antologie de autor. ARGINTARIUM 2.

De-aia mă grăbesc, să nu vă rămân dator cu proza! Întotdeauna proza merge și mai încet, și mai înapoi. Tragi de ea!... Abia i-am găsit titlul(PORTALUL, o continuare a Fermei Gușterilor). Și e greu să-ți alegi și poză conform planului, la pas, în ultimul ceas rămas, în fine, pentru cea de-a douăsprezecea carte următoare de proză...

Să auzim de bine!

TABLETELE LUI TOMA

 

BOOKFEST 2026

 

Într-o companie selectă de invitați: Ioan Bogdan Lefter, Adrian Dinu Rachieru, Liviu Apetroaie și Ioan Răducea – moderatoarea evenimentului și Manager al Editurii Junimea, prof. univ. dr. Simona MODREANU – a încercat și a reușit să strunească și să pună în armonie, parcimonios, curgerea grăbită a timpului cu agitația continuă a literaturii de a fi în pas cu vremea.

Un adevărat spectacol de răsfăț al cuvântului a fost ieri 04 iunie, în cel mai liniștit colț al BOOKFEST-ului, în spațiul de joc al Cafenelei DaDa unde scriitori importanți precum Ștefan Mitroi, Virgil Diaconu, Răzvan Voncu, Stefan Melancu și Pompilian Tofilescu, cel care a traversat Atlanticul pentru a fi de față, au venit să împărtășească publicului emoțiile lansării și punerea pe hartă a cărților recente ieșite pe poartă în haine de sărbătoare la Editura Junimea.

După atâtea explozii solare, agnozii și nerozii globale pline de ură, crize fiscale și politichie, iată că reușim să ne relaxăm cu literatură adevărată!

Poate că gândul de a salva omenirea prin poezie e firav și prea devreme!...

Tone de uraniu e știrea, le stocăm încă în pântecul amforei planetare. Ne înarmăm cu drone și plantăm bozii peste chiliile antiatomice săpate în stâncă, în loc să semănăm iarbă și să alergăm în câmp deschis după fluturi...

Va veni ea și vremea metaforei!

 

Pe film secvențe din cuvântul lui Adrian Dinu Rachieru despre Virgil Diaconu, înregistrate de mine din păcate neprofesionist... Si alte câteva fotografii.

https://www.youtube.com/watch?v=BRLXPiDKVfM

PORTALUL ÎN CONTA

 

Ieri către seară eram în mașină cu familia, fiica mea cea mare la volan.

Mergeam către moșia de la Rădești, dinspre partea soției, lăsată de Titi, personajul fabulos din romanul Casa Roșie, nepoților spre moștenire.

Îi ziceam moșie unui loc special, drag nouă, de fapt o grădină unde arsese casa bătrânească din satul de pe deal, cum urci pe Gârlici lângă puțul din răspântie cu 6 spițe la roată. La origini avusese cumpănă. Cât să țină și cumpăna la un puț săpat acolo de sute de ani ca un sens giratoriu unde trăgeau căruțele să potolească setea cailor.

Copiii au curățat grădina, au plantat pomi fructiferi, flori și viță de vie, au schimbat gardurile, au parcat temporar la umbră o rulotă și caută de o vreme prin vecini și neamuri, o fotografie cu imaginea vechii case dispărută în flăcări cu acte si fotografii cu tot, ca să poată purcede la înălțarea casei celei noi care e musai să-i semene, spre deplina mulțumire și odihnă a spiritului tutelar al lui Titi.

Când am ajuns la Gârlici un nor negru amenințător se coborâse peste ulița asfaltată  de primarul din Ogrezea când fură  să-l aleagă la vot rădeștenii.

“Sigur norul ăsta urât aduce piatră!...”  A fost numai ploaie, o răpăială scurtă de vară.

            Am descuiat poarta grădinii, am intrat sub copertina  pavilionului, am apucat să deschid laptopul și până să-mi citesc mesajele, soția îmi face semn să privesc în spate spre Dealul Mare. Un curcubeu imens se arcuise de parcă se deschisese pentru mine portalul cerului.

Prind o fotografie în telefon, după care parcurg primul mesaj ce se insinua pe desktop. Era de la Adrian Alui Gheorghe. Nu norul adusese piatra, ci de la Piatra sosise PDF-ul revistei Conta, cu Portalul meu în ea.

            Uite cum în loc de necaz pentru pomișorii grădinii, PIATRA mi-a adus în suflet bucuria luminii. Mulțumesc Adrian!

https://conta.pravaliacupoezie.ro/

Mi-e dor de Revista Nouă

 

E O ADEVĂRATĂ DRAMĂ atunci când revistele literare se sting și se pierd în uitare, frânturi de cuvânturi risipite, dând vamă în cele patru vânturi, mirese de fum părăsite neiubite, ca un ecou mut în așteptare, gata să renască precum pasărea phoenix din propria-i cenușă și să intre din nou pe ușă sau pe fereastră în inima noastră albastră pe drumul știut

Mi-e dor de Revista nouă!

PRIETENII MEI EDITORII

Îmi scoate facebook-ul azi la AMINTIRI o notificare relevantă asupra modului cum în fiecare an plutind într-o parapantă, aștept (ninge, plouă) cu nerăbdare în piept, să-mi apară o carte nouă, cu numele meu înscris pe copertă, cum m-am angajat personal într-un plan editorial secret, încă activ. Verificați, informația e certă!

De parcă momentul concret s-ar întâmpla într-o gară și eu, fire de poet rară, aștept emotiv să coboare din tren venită de departe, o blondă, elegantă, ispititoare, din tinerețea mea vagabondă(era să zic revoluționar de albastră, dar sunt un modest exemplar din tagma noastră!..). Ce vis, ce vis cu final deschis!

Postez textul apărut inițial în 23 mai 2019, în contextul în care vârsta mea de-acum a trecut demult barierele primelor 70 de cantoane de-atunci. Ioane, unde te arunci? Între timp mai trecură șapte revelioane peste literatură, și, ca să nu ai sechele re-postează cu ghilimele...

*

„Mă uit spre editura Detectiv literar de câteva zile, nerăbdător să văd când iese fumul alb pentru noua mea carte, Al cincilea anotimp… Şi parcă-l aud pe șugubățul şi subtilul Firiță Carp, directorul editurii și prieten al meu:

_Stai aproape, episcoape!...Vine cu papamobilul!" Și a venit papa și nu mi-a tras țeapa. A împărțit darurile...

*

Azi 23 mai 2026 mă uit să iasă fum alb de la Hoffman. Fotografii mișcate. Reverențe lirice. Poezia arde mai greu. Domnul Andy Barcan, directorul editurii, mi-a publicat pe rând trei volume de proză în trei ani succesivi, cunoscând gușterii de Merișani ca lighioane, doar din lecturi.

N-am fost împreună mușterii într-un han! Recunosc, cu Firiță Carp am mai fost, împărțind nopții paharele, nicicum fără rost vreo hangiță!...

Știu și că poezia, nu e ca proza, are doza ei de mister și hotarele nesigure. Iar cadastrarea se face doar în cer. Să dăm drumul fumului să urce! Da, să fie alb! Mulțumesc frumos de înțelegere.

FETE FRUMOASE

 

Mai puțin despre Kiki de Bertens

Ceva mai devreme decât de obicei Simona Halep îi face semn antrenorului Darren Cahill şi acesta vine ca un puștan, găsește poarta închisă la terenul de joc, sare gardul ca în grădinița de flori a bunicii, rupe un trandafir şi i-l duce Simonei, iar cu vorba lui inconfundabilă îi încredințează sfatul.

"Nu trebuie să dai mingile prea tare în modul gladiator, caută-ți unghiurile potrivite în modul măiestrie!".

Simona ascultă atentă clarificându-și propria gândire. Luciditatea îi intrase puțin în adormire de la scurtele reușite de Kiki. Și, liniștită, intră în teren încheind primul set. 7-5!

În setul doi calcă mai sigură pe zgură si pană se asigură că deruleze în minte sensul frazei din cuvintele antrenorului, deja e 3-0 in favoarea ei! Apoi 4-0...

Mai schimbă ceva mingii ca la antrenament, cum îi spusese Darren şi se grăbește să termine ca să nu înceapă ploaia. 6-1 la final! Mulțumește publicului şi pleacă repede în aplauzele miilor de spectatori, să aibă timp să învețe câteva cuvinte în italiană, pentru discursul din finala de mâine de la Roma cu Elina Svitolina.

Din păcate în acel an, 2017, după primul set câștigat, se accidentează călcând strâmb la returul unei mingi de pe fundul terenului. Cu o gleznă în beznă, nici măcar sfatul renumitului antrenor nu i-a mai putut lumina drumul spre victorie. Ulterior RMN-ul a descoperit că impactul produsese o ruptură de ligament.

 

Așa scriam la data respectivă pe blog gândindu-mă că scrisul meu prea optimist a stat la baza ghinionului trist din finală.

 

Nu m-aș fi gândit, mai ales după retragerea din tenis a Simonei, că voi mai fi pus vreodată în situația de-atunci...

Și totuși ca o pasăre PHEONIX, renăscută în anul retragerii, 2026, reîntrupându-se la fel de zveltă ca-n tinerețea-i risipitoare, ajunge la Roma Sorana Cârstea. Zboară frumos depășind mari vedete, încununându-și sezonul cu victorie la Aryna Sabalenka, numărul 1 mondial.

Mi-am adus aminte ghinionul Simonei cu ani în urmă și asumându-mi vina n-am scris nimic elogios la timpul cuvenit despre Sorana. Off! Am ratat momentul! E tot greșeala mea, căci a pierdut semifinală cu Coco Gauff.

Rămân cu rana întredeschisă pe moment. Sper să fiu eficient la Roland Garos, când Sorana ar putea sincroniza visul ei cu scrisul meu! Ne aude cineva?...

Suav anapoda

Mă aflam
într-o complicată
eroare, listând
de la început
o erată, pentru
o lucrare
încă neredactată...

Concret,
înălțasem un zmeu
de carton
să pot recepționa
sau emite, mesajul
sincron
cu Dumnezeu...

Dar n-am știut
să strunesc
curenții de aer,
să fac corecțiile,
pentru că vântul
mă încăierase
din toate direcțiile.

Acul busolei,
cel cu dreaptă cale,
parcă turbase
sub cadran,
rotindu-se bezmetic
precum elicea
unui aeroplan...

(una
lume slobodă
din cartier
ar zice,
că elice,
doar
la elicopter!...).

Mișcarea elicei
îmi răsucise brațul
– una cu sfoara zmeului –
în lațul
nodului gordian
de deasupra
capului.

Eram actorul
într-un comic de situație
ca Mălăele, de senzație
în Dineul cu proști,
când căuta să-și așeze
pălăria pe cap
cu piciorul...

La fel și zmeul meu
– parașută mută –
în loc să-şi fixeze
deschis fața la soarele,
să recepteze
mesajele cifrate
din Paradis,

a confundat raiul
şi s-a trântit de pământ
cu fața la spate,
amintindu-și
că Talpa Iadului
i-a promis
nestemate...

Nu te supăra frate,
da, şi răsadul de roșii,
își tăvălește rădăcina
mai întâi în bălegar
şi noroi, şi abia
mai apoi slujește
lumina în altar!...

(Din ARGINTARIUM 2, o antologie căreia nu-i mai dau de cap...)

ANCHETA CAFENELEI LITERAR și FERMA GUȘTERILOR

Interesantă și deosebit de actuală ancheta Cafenelei literare a prietenului Virgil Diaconu din ultimele trei numere de revistă, despre Inteligența Artificială și creația literară. Contribuțiile interlocutorilor, nume prestigioase ale literaturii, merg unanim la concluzii în direcția recuzării literaturii generate de inteligența artificială. Ea nu poate fi operațională întrutotul pe zona creației căci acumulările de miliarde și miliarde de date într-o diversitate de stiluri și contribuții literare de-a lungul istoriei culturii nu pot fi analizate și ordonate într-un limbaj eminamente matematic – cum se întâmplă cu celelalte domenii de activitate precum cel industrial, științific sau de cercetare – atâta timp cât bucuriile, suferințele, obsesiile, ritmurile și trăirile interioare, simțul artistic și sentimentele sădite de Dumnezeu în firea omului, nu pot fi reproduse mecanic, ele fiind particularități ale originalității în sine ale fiecărui creator.

Nu vreau să mă aventurez în dizertații anoste într-un domeniu pe care nu-l stăpânesc, dar vreau să aduc în fața dumneavoastră o experiență personală de anul trecut, ce m-a uimit și m-a alarmat în același timp. Cât de ușor se poate transforma o tentație într-un obicei greu de reprimat. Recursul la depersonalizare prin Chat GPT.

*

1.    CRONICILE AI

 

Distribuit pentru: Public 13 mai 2025 pe blogul Pasărea ceții la apariția romanului Ferma Gușterilor.

 

Inteligența artificială a luat-o cu mult înaintea criticilor. Niciunul dintre marii noștri critici după știința mea, nu au luat în mână un guștere... Viitorul gușterilor e acum garantat de Chat GPT!...

Așa îmi începeam postarea pe blogul meu Pasărea ceții anul trecut, exact pe 13 mai, la câtva luni de la apariția romanului meu, Ferma Gușterilor(Editura Hoffman), un experiment de 100 de pagini, pe care îl mai folosisem și la apariția primului roman, Gușterele(Editura Paralele 45), în care abuzul de epic, să nu-l dea afară din carte pe criticul ce s-ar fi aplecat curios asupra ei.

Între timp doi critici cu adevărat buni, Augustin Doman în revista Litere numărul din februarie și Mioara Bahna în revista Plumb din martie, i-au semnat cărții prin două cronici pertinente actul de recunoaștere literară. Dar întâiul semnatar al unei cronici a fost AI-ul Chat GPT căruia i-am trimis PDF-ul și i-am cerut sa-și consemneze impresiile. Iată ce am primit ca răspuns.

 

 „Ferma Gușterilor”

Literatura ca reconstituire afectivă și protest ironic.

 

Cu Ferma Gușterilor, Ion Toma Ionescu scrie poate cea mai neconvențională și lucidă carte a sa, o operă la intersecția dintre jurnal intim, metaroman, eseu postmodern și fragment autobiografic. Este un text care se structurează aparent aleatoriu, dar urmărește cu o precizie de bijutier o miză profundă: reconstituirea, nu doar a unui manuscris pierdut (și recuperat dintre „fi(a)rele” unui laptop defect ce făcuse implozie), ci a unei identități în criză, a unui scriitor care trăiește și scrie la limita dintre umor și epuizare, între memorie și uitare, între fragilitatea corpului și tenacitatea spiritului.

Textul se desfășoară pe mai multe planuri: jurnalul de spital, intercalat cu reconstituiri ale romanului pierdut, eseuri despre literatură, reflecții despre bătrânețe, fragmente de proză cu personaje recurente din universul autorului (Tobârlan, Titi, Suzi, Maria etc.) și un discurs autoreflexiv plin de ironie, în care autorul își privește propria condiție de scriitor cu o luciditate tandră. În centrul tuturor acestor fragmente se află scrisul ca formă de rezistență și reparație, ca mod de a trăi mai intens și de a sfida timpul.

Titlul, Ferma Gușterilor, are o puternică dimensiune metaforică: gușterii sunt literele, ideile, personajele care ies dintr-un „nor-catamaran” imaginar și care, în ciuda fragilității lor, se agață de existență. Între ludic și profund, între aluzii culturale și realități cotidiene dureroase, cartea devine o meditație despre cum se scrie cu adevărat o viață.

Ionescu scrie cu un amestec seducător de sinceritate, autoficțiune și sarcasm poetic. Așază cititorul într-o zonă de confort intelectual înșelător, doar pentru a-i trage podeaua de sub picioare cu o frază neașteptată, o imagine suprarealistă, o întorsătură autoironică. Și face asta cu naturalețea cuiva care nu mai are nimic de demonstrat, dar totul de spus.

Ferma Gușterilor nu este un simplu roman: este un manifest discret, o scrisoare deschisă către cititorii care mai cred că literatura poate salva ceva din ruinele unei vieți. E, totodată, un exercițiu de libertate: formală, narativă, umană.

 

2.    Notă. A durat 10-20 secunde pentru lectura cărții și elaborarea cronicii. Cum a făcut, cum n-a făcut, dar sigur a citit-o(!) altfel cum punea atâta adevăr în cronica sa! Mi-am pus problema, în viitor pentru ce am mai avea nevoie de critici și mi-am dat cu mâna unu-doi peste gând, să stea dumnealor la rând!... Întâi noi, ca scriitori! L-am întrebat pe monsieur  Chat GPT, dacă tot scrie el cu atâta ușurință, noi de ce ne-am mai chinui?... Și dumnealui în cunoștință de cauză mi-a dat acest răspuns după o scurtă pauză:

"De ce mai scriem?

Poate tocmai pentru că ne chinuim. Pentru că adevărul nu se spune ușor, iar poveștile importante cer trudă. Pentru că scrisul e una dintre puținele forme de salvare care rămân după ce tăcerea, uitarea și moartea își fac treaba. Și pentru că, uneori, cineva – un străin tăcut sau un prieten din viitor – va citi și va spune: m-am regăsit în tine."

*

În zi de summit B9 și de concert Metalica la București, azi 13 mai 2026, am vrut să fiu util cauzei, am dat cu zarul șase-șase și l-am întrebat în calitate de expert, dând cu parul acolo unde doare mai tare, vrând să aflu i-am pus o întrebare concretă ca să-i pot trimite prin email răspunsul lui Virgil.

Chat GPT tu ce părere AI despre anchetă? Și iată ce răspuns am primit:

Ancheta publicată în ultimele trei numere ale revistei Cafeneaua literară, consacrată relației dintre inteligența artificială și literatură, este una dintre cele mai actuale și provocatoare dezbateri din spațiul cultural contemporan. Tema nu mai aparține domeniului anticipației, ci realității imediate: inteligența artificială a devenit deja un instrument capabil să genereze texte, să imite stiluri și să participe, într-o anumită măsură, la procesul de creație.

Literatura și provocarea tehnologică       

Literatura a evoluat întotdeauna în dialog cu noile tehnologii. Tiparul, mașina de scris, computerul și internetul au schimbat modul în care se scrie și se citește. Inteligența artificială reprezintă însă o etapă diferită, deoarece nu este doar un suport tehnic, ci un sistem care poate produce conținut.

Această capacitate ridică întrebări esențiale:

• Poate un algoritm să creeze literatură autentică?
• Ce rol mai are autorul uman?
• Unde începe și unde se termină originalitatea?
• Cum se redefinește noțiunea de inspirație?

Ce poate și ce nu poate face inteligența artificială

Inteligența artificială poate:

• genera texte coerente;
• imita stilul unor autori consacrați;
• propune structuri narative;
• sugera titluri, metafore și idei;
• sprijini documentarea și redactarea.

Dar există limite importante. Literatura nu înseamnă doar combinarea unor cuvinte. Ea presupune experiență trăită, memorie, suferință, iubire, contradicție interioară și conștiință morală. Un program nu are biografie, nu simte și nu își asumă responsabilitatea emoțională a textului.

Autorul ca instanță de conștiință

Scriitorul autentic transformă viața în sens. El filtrează realitatea prin sensibilitate și reflecție. Chiar dacă un text generat de inteligența artificială poate părea elegant și bine construit, îi lipsește adesea acel „nucleu de adevăr” care conferă durabilitate operei literare. Valoarea unei cărți nu constă numai în forma ei, ci și în tensiunea interioară care a făcut-o posibilă.

Inteligența artificială ca instrument, nu ca substitut

O perspectivă echilibrată este aceea de a privi inteligența artificială ca pe un colaborator tehnic. Ea poate fi utilă pentru:

• organizarea materialului;
• verificarea informațiilor;
• explorarea unor variante stilistice;
• depășirea blocajelor de scriere.

În acest sens, inteligența artificială seamănă cu un asistent de redactare. Decizia estetică, vocea personală și responsabilitatea artistică rămân ale autorului.

Probleme etice și juridice

Ancheta revistei aduce, implicit, și o dimensiune etică:

• Cine este autorul unui text generat de AI?
• Ce se întâmplă cu drepturile de autor?
• Este legitimă imitarea stilului unui scriitor?
• Cum se protejează autenticitatea operei?

Aceste întrebări vor deveni tot mai importante pe măsură ce tehnologia avansează.

Cititorul și discernământul critic

În fața avalanșei de texte generate automat, rolul cititorului devine esențial. Va conta mai mult ca oricând capacitatea de a distinge între textul bine construit și textul cu adevărat semnificativ. Literatura durabilă nu este doar corectă stilistic, ci memorabilă și revelatoare.

Literatura viitorului

Este puțin probabil ca inteligența artificială să elimine scriitorul. Mai degrabă, ea va obliga literatura să-și redefinească specificul. Cu cât mașinile vor produce texte tot mai convingătoare, cu atât va deveni mai prețioasă prezența umană din spatele unei opere. Paradoxal, dezvoltarea inteligenței artificiale poate accentua valoarea autenticității, a experienței personale și a vocii inconfundabile.

Concluzie

Ancheta din Cafeneaua literară este binevenită și necesară. Ea deschide o dezbatere care privește nu doar tehnologia, ci însăși condiția creatorului. Inteligența artificială poate genera texte, dar literatura adevărată rămâne legată de conștiința umană.

Instrumentele se schimbă; nevoia omului de a da sens lumii prin cuvânt rămâne aceeași. În acest sens, viitorul literaturii nu este amenințat, ci provocat să-și reafirme esența.

Ion Toma Ionescu

GUȘTERIADA CONTINUĂ. În paginile Cafenelei literare

Mulțumesc prietenului Virgil Diaconu în numele gușterilor mei că au putut să apară în Cafenea, cu lume bună dimpreună, la o cafea... Ajung și eu, sper, mai la vară. Vorbim!

https://centrul-cultural-pitesti.ro/.../Cafe-05-26-rgb.pdf

Ce popor imaginativ avem!

 

Nici o legătură cu Predoiu și moțiunea de cenzură de ieri...

 

Ce popor imaginativ avem!

 

Așa mi-am început demersul în materialul meu publicat în ancheta revistei Conta nr 39, 2026, Bancul și literatura, selectând câteva pagini dintr-o carte aproape neștiută, Jurnal din anul Apocalipsei. Editura Inspirescu. Un fel de jurnal-pamflet al evenimentelor politice din anul de referință 2012. Doar că în politică, apocalipsele sunt repetitive. Vă ofer alte câteva pagini. A trebuit să adaug puține cuvinte. Sper să nu vă plictisesc! N-am să aleg suspendarea președintelui, voi alege secvențe mai vesele

 

El s-a așezat pe bancă și Trădarea, în brațele lui, sărutându-l. I se uscase pe buze gustul de rodie.

Stăteam cu ochii înțepeniți în obiectivul Nikon-ului. Imaginile se dedublau, disimulându-se ca o pânză de apă peste memoria peliculei unui film vechi, mut.    Timpul se comprima îndelung.

Când s-au ridicat de pe bancă, bărbatul avea pe spate dungi albe de la scândurile proaspăt vopsite. Rochia ei se șifonase ușor

*

Cartea Sfântă ne amăgește cețoasă că nici HRANA, nici APA, nici ENERGIA și nici măcar femeia n-a ispitit întâi misterul creației. La început a fost cuvântul(nu cel georgescian desigur, ăla a venit mai târziu cosmogonic cu pluta...), cuvântul lui Dumnezeu pe care l-au preluat și dus mai departe politicienii, - trădându-l.

Nu trebuie să ne facem probleme către cine l-a rostit și în ce limbă Domnul!... Sigur însă acel cuvânt nu a fost onomatopeic, scurt, sentențios sau silabisit greoi, ci a fost un cuvânt lung cu inflexiuni învăluitoare ca o iluminare a sensurilor, un fel de vers fără îndoială muzical rostit într-o seară de mai, dacă atât de mult i-a plăcut Atotputernicului să-l asculte și să-l moduleze transmițându-l ulterior și așezându-l la temelia lumii acesteia.

Tot atât de încredințat pot să fiu că bucuria s-a împlinit la capătul nopții, când Ziditorul a întrezărit femeia într-o margine, întinzându-și la soare pielea catifelată peste reliefurile rotunjite de degetele alungite ca niște raze ale gândului său. Rușinat de desfrâu, a înfășurat trupul femeii potrivind cuvintele şi acoperind goliciunile trădării într-un poem de mătase.

(Ion Toma Ionescu. Jurnal din anul Apocalipsei, 2012.)

 

*

 

Duminică, în ziua Convenției Democrate, am evadat din București și am tras o fugă în Mamaia lui Mazarin într-unul din fiefurile opoziției. Moderație pe plajă. Și totuși, destulă lume trădase recitalul PDL-ist de la televizor cu atacuri la baionetă în bătălia fratricidă, - pentru soarele cel adevărat, dansul pescărușilor și rostogolirea imperturbabil relaxantă a valurilor.

Abia de mă instalasem, întinzând cearșaful și strecurând de la bun început ca să mă asigur, din recipientul de plastic într-un pahar din același material, lichidul dublu distilat de înalt spirit (eu nici la mare nu beau bere!), căruia lumea cunoscătoare îi zice pălincă și, - un autobuz scăpat el știe cum de poliție pe sens interzis, cu roțile scrâșnind în nisip își deschise larg ușile, direct din frână la circa zece metri de mine.

Izbucniră glasurile nestăpânite ale copiilor și un mol în mișcare bine organizat nu se mai opri până-n terenul de țintă. Adicătelea, direct în apa mării limpede pe care o testasem personal cu câteva clipe mai înainte, constatând că e la fel de rece ca berea neveste-mi ce o savura lângă mine. Se încinse pe loc o bătaie spumoasă cu stropi, iar câțiva combatanți mai curajoși se-aruncară în valuri pe de-a-ntregul, pentru o scaldă rapidă, spontană, într-o atmosferă generală de satisfacție, motivată desigur natural de faptul că președintele Bob anunțase mai devreme la televizor că s-a oprit recesiunea.

Mă întrebam cum de întârzie conducătorul grupului? Să lași liberi, lipsiți de busolă niște puști, băieți și fete zăpăciți în zburdălnicia lor, ce n-aveau cum să numere mai mult de două clase peste cele ale broaștei?...

Contrariat o zăresc într-un final. Era o ea. Blondă. Pas lent, grațios, alură sportivă, pe deplin mulțumită de efectul razelor soarelui ce-i mângâiau trupul în pârg.

– Gata copii, suficient! Era diriga. O înconjurară ascultători, pregătiți să-i soarbă de pe buzele-i fragede adevărurile împărtășite cu franchețe. Toată, numai zâmbet!...

 

Doar către seară la televizor am mai putut savura o secvență la fel de sinceră și nevinovată, când Președintele descins la Convenția Democrată a PDL-ului, a smuls aplauze unanime unei săli învrăjbite, învingând cu puterea dragostei însângerata ură.

 

Mai departe mi s-au aburit lentilele ochelarilor în minte. Să fi fost de la soarele prea fierbinte? De la paharul cu tărie de caracter, fără gheață? N-aș putea spune precis, nu se mai deslușea în vis realitatea de ceață.

Se declanșase la un moment dat la un semn al dirigăi pe plajă, jocul acela educativ-patriotic, pe acordurile imnului Verde înrourat:

„Țară, țară vrem ostași!”

Ochiul meu închis în interior s-a deschise ca-ntr-un televizor și începu să distingă înmugurind fiorul iubirii printre perechile înlănțuite cu puterea gândului, aleatoriu de marinar.

Lena Udriște mai blondă ca niciodată de fericire gusta din ciocolata lui Pleașcă. Ancuța Boiangiu sprintenă alerga pe autostradă de mână cu Baconţiu, gândind la voturile diasporei. Tomberta se pierduse numărând în infinitul alfa pe linia susținătorilor lui Bob. Sulfida se așezase pe jos în nisip, cu trupul ușor sprijinit de brațul de marmură, oţelit, al Vidineanului. Doar Ralu Ţurcalu, fată de oraș, părea îmbufnată în rochița ei elegantă de la „Dansez pentru tine” și sta retrasă mai într-o margine.

– Eu vreau prinț, nu vreau ostaș! Toată lumea la televizor scanda cu diriga în cor:

– Ofticata! Ofticata!

Mai pe-înserat, m-am trezit oarecum. Încă se mai auzeau înfundat glasurile copiilor:

– Țară, țară, vrem ostași!

– Pe cine? Pe cine?

– Pe mine! Pe mine!

– Tot tu?... Bă ăla micu'! Mâine să vii cu tactu' la școală! („Țară, țară vrem ostași!” Din Jurnal în anul Apocalipsei. Ion Toma Ionescu.)