S-a
stins Gicu Cârstea, prietenul meu albastru, Dumnezeu să-l odihnească! Am vorbit
cu el la telefon săptămâna trecută. Aveam amândoi la aceeași editură câte o
carte, el proză, eu poezie. Sufereau amândouă cărțile de aceeași boală, întârziaseră
să apară. Vorbise cu directorul editurii, îi spusese că trebuie să meargă la
operație. Presentiment?... Ar fi vrut să-i vadă măcar coperta, nu era gata! Avea
niște vase de sânge colmatate ce-i împiedicau circulația sanguină. Îl speriase
un doctor că e risc mare să-i fie reteze picioarele dacă nu se operează la timp,
să-i pună niște stenturi. Mai avea stenturi la inimă și inima e mai sensibilă, știa
lecția...
Prietenul
lui, Șerban Marinescu, regizorul de film, îi găsise un medic chirurg bun. Era
optimist și mă certa că eu de ce nu am curaj să fac ceva cu genunchiul meu!
Marți
l-am sunat din nou. Nu mi-a răspuns, putea fi pe masa de operație, încă nu
primise poate, telefonul. Miercuri l-am sunat din nou. soneria a sunat prelung
m-a trecut un fior la fel ca atunci când s-a întâmplat cu Ică(Vasile Iordache)
la vremea pandemiei.
Apoi
la țară m-am luat cu treburile, a venit weekendul și nu l-am mai sunat
„Nu-mi amintesc cum a apărut
jumătatea aceea de căruță, în spatele grădinii, dar de câte ori mă întorc aici,
primul lucru pe care-l fac este să verific dacă cele două roți şi osia ruptă
mai sunt rezemate de gard. Le găsesc totdeauna acolo şi asta îmi dă sentimentul
că toată obârșia neamului meu zace în iarba încolțită şi în crâmpeiul de oiște
îndreptată spre cer ca țeava mută a unui tun”.
Spre
cer a început de-acum și călătoria lui!
E începutul unei proze scurte
scrisă de Gicu, HERGHELII ÎN AMURG, publicată mai demult în revista Argeș. El a
știut întotdeauna să dea titluri potrivite, dovadă titlul singurului său roman,
Zodia porumbeilor sălbatici, o carte excelentă care a stârnit interesul și după
care urma să se toarne un film. Nu mai știu mersul visului său.
Această a doua carte ce urma să-i
apară, modest cum era, mi-a zis la un moment dat că o scris-o doar ca să-i facă
pereche celei dintâi. Nu era extrem de mulțumit de ea și se lamenta zicând că
oricum va fi ultima lui carte. A avut dreptate!
Sunt
secătuit de cuvinte. Am să las să vorbească singure tot cuvintele lui, scrise într-o
declarație făcută mie pentru Celălalt dosar al albaștrilor.
4
martie 2011 / Celălalt
dosar al „Albaștrilor" /„Sursa"/
Gheorghe Cârstea / Primește Ion Toma Ionescu.
N-am
avut voie să iau din viață decât frânturi atent supravegheate după niște reguli
numai de Ei stabilite, care într-un fel sau altul se aplică într-o formă
democratică şi astăzi. Mulți ani, cineva din umbră a avut grijă să nu fiu
implicat în activități care să mă scoată în evidență sau să frecventez locuri
în care m-aș fi putut manifesta periculos pentru siguranța națională.
Preocuparea
mea principală era să inventez cât mai subtile metode să scap nesupravegheat şi
să-mi protejez astfel cei câțiva prieteni pe care îi aveam.
Puteam
astfel săruta o femeie, fără ca Ei să-i ia amprenta albastră de pe buze.
In
rest, o viață fără speranțe, o țară cu plaiuri mioritice în care m-am născut şi
eternul regret că aici o să mor.
Am
59 de ani(74
acum) şi câțiva prieteni pe care îi respect.
Pe cel care
m-a iubit cel mai mult, un ciobănesc german, l-am lăsat să plece. Să nu creadă
despre mine că nu am să înțeleg niciodată ce înseamnă libertatea.
.jpg)
