17. Fragment Gușterele. Coverga din cer

         Cu Dumnezeu a purtat negocieri în minte mai multe zile şi nopţi la rând. Vine vorba, zile şi nopţi. Nici urmă de noapte în împărăţia luminii. Iscodea cu privirea ageră să înţeleagă cum merg acolo lucrurile. Când şi-a îndreptat oasele, s-a simţit de parcă atunci ieşise din covergă, în aerul proaspăi al

dimineţii. Umbra îi rămăsese în patul lui bătut în ţăruşi.
           A căutat cerul de deasupra, se mai întâmpla câteodată să mulţumească Celui Drept, la care erau toate socotelile. Rar, când era mulţumit. Aflase că de prea multă fericire poţi înebuni. Îi erau mai la îndemână înjurăturile şi-l ocăra pe Dumnezeu ca pe-un frate mai mare, doar în gând să nu se trezească cu vreo scatoalcă după ceafă.

          Când eşti în cer, oare ce ai deasupra? A văzut mulţumit. Era tot cerul. Se adâncea parcă într-un azuriu mai intens, limpezindu-se la culoare, nu se închidea ca apa. Îl stăfulgeră un gând: „Şi Dumnezeul la care-am ajuns se închină la rândul său altui Dumnezeu?”... Mai bine nu cerceta, mulţumeşte-te cu măsura ta şi du-te cu mintea limpede la negociere.

            Până la Dumnezeu nu l-a oprit nici un sfânt. Toate uşile erau deschise. Uşi mari, grele. A ajuns într-o încăpere largă unde trebuia sa urce nişte trepte până aproape de piedestal. Pe tronul ăla mare era El. Când îl văzu, orbit de lumină dădu să se aşeze în genunchi, dar îi făcu semn.

            – Lasă Mitică, nu ne vede nimeni!

            – Atunci, dă lampa mai mică, Doamne, că mă orbeşti. Odată se făcu o lumină  blândă, de putu să-şi caute hârtiile în geanta aia mare de piele pe care i-o adusese Gogu de la ruşi. Al dracului rusul ăla care-o făcuse. Marfă de marfă, dar lui la ce-i trebuia. Ar fi putut să se fălească la cooperativă cu ea când pleca în luncă şi trebuia să-şi cumpere de-ale gurii, pâine, ulei, gaz. Numai că pâinea o lua caldă direct de la brutărie, rotundă, rumenită. I-o cocea special Gheorghe, fratele Aureliei lui Toma, el era brutar. Oricum, mai largă şi mai încăpătoare paporniţa şi nici pâinea nu transpira în ea. I-a găsit întrebuinţare până la urmă şi servietei. Ţinea actele; ale casei, ale pământurilor, brevetul, Crucea şi Medalia Serviciu credincios, primite de la Carol I pentru fapte de arme în primul război.

            Cu vorba lui aspră, în ultima seară o responsabilizase pe Gica, în tulburarea minţilor proaste să nu-i rămână servieta, să i-o pună la căpătâi. Ştiam eu că Gica e de încredere. Verificase, nu lipsea nimic. Avea toate dovezile.

            – Mitică eu nu am nevoie de dovezile tale, spune-mi ce vrei tu şi la urmă ţi-oi spunne ce vreau şi eu de la tine.

            – Da de ce, Doamne, tu mereu la urmă?

            – Să ne-nţelegem ca oamenii Mitică, aici sunt reguli acceptate de bună voie, fără compromisuri, fără duşmănii.

            – Doamne, ca să nu zici că mă amestec, mie îmi aduci aici în cer lunca, cele patru hectare ale mele, coverga şi râul. Am aici actele că am cumpărat pământul cinstit cu banii mei munciţi. Dacă nu ţi-e cu supărare, râul tot îl muţi, fă-l să-mi ocolească tot locul. Şi mi-i strângi pe toţi ai mei de pe unde sunt. Promite-mi apoi că nu te bagi peste mine. Ai împărăţia ta. Eu rămân stăpân doar peste pământul şi familia mea.

            – Mitică, ce mă fac eu cu tine că tot tobârlan ai rămas. Şi cu amărăciune în glas. Ia în calcul că îţi poţi alege grădina de pe Valea Pribei, mie mi se pare mai potrivită, cu tot ce aveai în ea, casele şi fântâna de sub deal şi nucii. Îi ridic şi lui Toma o căsuţă cum şi-a dorit. Sincer mi-a părut rău de băiatul ăsta. Cum îl ştiam eu, am crezut că se descurcă singur. Ascultă-mi sfatul, sunt totuşi responsabil cu fericirea veşnică, nu te pot lăsa să greşeşti.

            – Îi ştiu pe-ai mei, Doamne! Dacă le au pe toate de-a gata, vor muri de plictiseală, se vor încăiera între ei. Nu! Am ales lunca, îi pun la treabă şi promit că ridicăm şi-o biserică de lemn. Acum e rândul tău, te ascult. Care îţi sunt condiţiile?

            – O să-ţi fie greu, Tobârlane, bietul de tine, dar ţi-o spun direct. Cu Dumitra n-ai să te mai întâlneşti. Cum am să bag de seamă că o cauţi, stricăm legământul.

            Pe Tobârlan îl podidiră amintirile şi furia. O femeie minunată. Dacă ar fi rămas la ea când a căzut din tei, sau mai înainte, dar cum s-o facă de râs pe Lina? Ea îi născuse copiii îi adusese echilibrul. Dumitra, o blestemase Dumnezeu era stearpă. Tot Dumnezeul ăsta? Şi-i aruncă nişte ochi fioroşi. Poate că e altul. Şi privind în înaltul cerului fu gata să slobozească înjurătura lui cu Cristoşi, dar tăcu, semn că se înţeleseseră.

16. Fragment Gușterele. Declinul

Declinul

            Dacă Tobârlan a avut opt copii, generaţia următoare, adică nepoţii au fost tot opt. Trei fete Ionel (Nilă): Violeta, Marioara şi Lucica. Băiat şi fată Veronica: Burtilă şi Marieta. Lenuţa l-a avut pe Cornel, Gica pe Melania şi Toma pe mine. Din punct de vedere al speciei tobârlanilor, puteam considera că faza în care ne aflam era una degenerativă, existând riscul mare să se stingă neamul. Gogu şi Miţa au avut copii dar le-au murit. Unchiu Nicu însă, exemplifică semnificativ că sângele care ne circula prin vine în acel moment îşi pierduse din vlagă şi dorinţa de a perpetua specia oricum era mai slabă decât lenea malefică, cocleala ce se depusese pe vasele de sânge şi te predispuneau unei filozofii nihiliste asupra cursului vieţii. Mie unul, Nicolae – el n-a avut nicio încercare de perpetuare a speciei – mi se pare cel mai interesant şi, poate tocmai de aceea caut să intru în pielea personajului.

            Dacă urmaşul căruia îi dai implantul are puţine şanse să devină un elitist rezonabil, lipsit de capacitatea de a-şi asuma măcar continuitatea lucrării tale cu Dumnezeu şi se plasează turbulent sau mai puţin turbulent într-o turmă, acceptând repetabilitatea ciclului istoric, fără implicare şi contribuţii creative, la ce bun investiţia? Doar de dragul de a te afla în rândul lumii? Degeaba te naşti tobârlan, dacă personalitatea ta puternică nu poate duce mai departe ceea ce vine cumva din trecut.

            Pentru Nicolae, balanţa folosită zilnic pe ascuns de privirile celorlalţi, se lăsa dezechilibrată pe partea unde atârna greu talgerul tatălui său. Ce ar fi trebuit să facă el ca să poată răsturna aşezarea pe care o găsise? Cu ce ar fi putut clinti răspunsurile pe care le primea invariabil corect, la întrebările pe care câteodată nici măcar nu apuca să le pună? Răspunsurile veneau din atitudinea, din siguranţa, din judecata aceea care căpătase simplitate prin contribuţia a generaţii întregi de ţărani-domni ai pământului.

            Tobârlan era precum o fântână.

            Nicolae îşi aducea aminte cum, copil fiind cu Toma, adunaseră două grămezi egale de pietre. El inventase jocul. De fapt, ca să fim corecţi, Gogu îl înventase, el adăugase doar amendamentul cu grămezile egale. Gogu încă susţinea că ai dreptul la atâtea pietre câţi ani ai. Evident el avea anii cei mai mulţi. Numărau câte pietre aruncate nimereau ţinta, intrând pe gura făntânii decupată în peretele de ciment, nu prea mare, cât să încapă coferul. Cam trei cofere ca să umpli o găleată.

            Mândru de el, lui îi intraseră 14 vârsta pe care abia o împlinise, nu ratese niciuna, îl îndemna pe Toma la rândul lui să-şi încerce norocul. Şi Toma avea tot 14 pietre, ani mai puţini. Lui Toma i se părea că atunci când piatra plescăia apa, parcă lovea într-o fiinţă vie. Nicolae se răţoia la el făcându-l fricos. I-a auzit ăl bătrân. Le-a cerut explicaţii. A ascultat şi l-a strâns de umerii firavi pe Toma, luîndu-l aproape.

            – Iar tu Nicolae azi nu mai bei apă. Până mâine când se limpezeşte, să treacă o noapte peste fântînă, o să suferim cu toţii.

            – Dar pot aduce o găleată cu apă din puţul de peste drum.

            – Nu, Nicolae, în viaţă nu e totul atât de simplu. Bem apă (pe care-o cunoaştem) doar din fântâna noastră, de când mă ştiu aşa s-a pomenit. Până mâine ne limităm la apa rămasă în găleată, iar tu rămâi pedepsit.

15. Fragment Gușterele. Luni de puşcărie

            La cinci şi jumătate dimineaţa şeful gării dădea semnalul de plecare. Răspundea cu un ţiuit scurt ca un salut mecanicul din locomotiva care pufăia aburi sub presiune. Trebuia să fi trecut de şcoală când se auzea huruitul ăla mare produs de trenul care trecea Argeşul peste podul de fier. Te trezeai devreme, căci trenul nu te aşteapta pe tine, indiferent cine-ai fi. Avea de cu seară totul pregătit. Făcea lejer un sfert de oră pe jos până la gară de acasă, dar ieşea în poartă cu bagajul mai devreme cu cinci minute. Suficient timp ca să treacă de pe vale vreunul dintre navetiştii cu serviciul la Piteşti. Lenuţa, mai mult plecată, devenise o doamnă când s-a întors din Bucureşti, nu era de nasul lor, dar o ştiau de mică şi săreau s-o ajute.

            Flăcăii din sat socoteau ca un premiu să-i ducă Lenuţei bagajele la gară. Ajunşi în dreptul lui Menghel micşorau pasul. Când Lenuţa ieşea în poartă ţinându-l în braţe pe Cornel adormit, apăreau şi ei ca din întâmplare, totdeauna câte doi. Ca s-o spunem pe-a dreaptă erau vorbiţi. Nu-i lucru puţin să te-nsoţeşti la drum şi să respiri parfumul acela plăcut de care se înconjura Lenuţa. Ai timp s-o descoşi şi să afli când programează următorul drum. Avea de făcut la Bucureşti două trei călătorii pe săptămînă. Când a început micul trafic cu ţuică, bagajul ei conţinea două damigene, dar a găsit destul de repede soluţia cu patru vase de transport. Căratul de-acasă îl rezolvase, iar la Bucureşti, negustorii trimiteau feciorii în Gara de Nord să o aştepte. Trenul circula înţesat, vremurile nu erau simple de loc, iar specula măruntă cu ţuică sau alte produse devenise un mijloc de trai. Îşi cumpăra bilet de călătorie la clasa I.

            Se constituiseră echipe de control, specula nu da bine la democraţie, unii se puteau îmbogăţii, iar partidul hotărâse să o stârpească, trimiţând echipe mixte în teren. (Aici calculatorul mi-a jucat feste, nu în teren, ci în tren.) Vânzoleala mare era la clasa II-a. La primul vagon după locomotivă, curat, îngrijit, cu bănci îmbrăcate cu pluş, rar intrau în compartimente să intrebe de bagaje. Doamna frumoasă cu copilul care sugea la piept, era dincolo de orice bănuială.

             – Ce te holbezi măi neghiobule la sânul doamnei? Mergi mai departe! Şi cel în uniformă îl înghiontea pe cel din faţă ca să o poată saluta respectuos. Ea, împingea recunoscătoare pieptul dezgolit înainte, îi lua mânuţa copilului şi-i făcea cu ea de la revedere, rostind în acelaşi timp mărunt din buze:            

            – Jigodia dracului, iar te-am păcălit!

            O singură dată, un neam prost rămas agăţat cu ochii a citit pe buzele ei rujate, mesajul. S-a întors şi a găsit damigenele. În Gara de Nord îi aştepta maşina Miliţiei. La secţie, Cornel urla ca din gură de şarpe. Lenuţa l-a rugat pe ofiţerul care o ancheta, să-l sune pe Gogu la Curtea de Casaţie ca să-i aducă lapte copilului. Frate-său Gogu a venit de grabă, s-a dus la Comandant. A aranjat lucrurile. Când a văzut-o comandantul pe Lenuţa a rupt procesul verbal şi i-a făcut cu ochiul.

            – Frumoaso, data viitoare nu-l mai suni pe Gogu că e uricios, vii direct la mine. N-arăta rău comandantul, dar gras. A măsurat-o şi frate-su Gogu pe Lenuţa, scurt ca un adevărat expert. Nu mai trecuse de mult pe la el. S-a şi mirat cum îşi călcase pe mândrie, arţăgoasă cum era, de-l sunase. Arăta bine ce să zică, îmbrăcată sobru ca pentru călorie pe tren, dar elegant. N-ar fi fost greu să-şi poarte singură de grijă. O să vorbească cu prietenul Sichitiu. Cu experienţa lui ştia desigur să aprecieze, dar te pui cu catârca!?

            – Ce mai face tăticu? O chestionă ieşiţi în stradă.

            – Ce-ntrebi, însurat cu lunca! Ştie mai multe Dumitra decât mine, că la ea intră să bea cafea. Când trece prin dreptul porţii mă strigă, nici nu intră în curte de parcă toată ziua aş da cu prafuri de păduchi. Doar o casă o despărţea pe Lenuţa de locuinţa Dumitrei.

            – De mama Lina de ce nu întrebi că e bolnavă şi nu mai are mult? Ai lăsat-o şi tu de izbelişte, tot ca el? Biata Veroana singură; ea o spală, ea o-ngrijeşte de parcă nu are opt copii!...  Mai bine n-o întrebam pe nebuna asta de soru-mea. Parcă ea n-ar şti că bărbaţii de-aia sunt bărbaţi nu sunt sfinţi?... Se-apropia un tramvai.

            – Mergi pe la mine? Hai că e acasă şi Costică.

            – Ce să fac cu molâul ăla?

            – Păi da, că ţie-ţi trebuie de-ăia iuţi, să-ţi facă plozi şi să-şi pună coada pe spinare. Avea dreptate, aş fi putut să mă duc, dar Costică mă plictisea cu teoriile lui. Parcă ar fi făcute pe lume femeile să le vorbeşti din cărţi.

            Nu s-a gândit în noaptea aia, furioasă de ciudă, că ar fi putut să rămână gravidă. Gogu când a aflat că e gravidă, i-a propus să o ducă la un doctor. Loaza, mai fusese la doctorul ăla cu femei. Era primul copil, ştiam de la Miţa, ea riscase şi a pierdut. Ǎsta micul se fâţâie, nu mai poate de foame trebuie să mă opresc undeva să-i dau să sugă. Şi atunci o străfulgeră gândul că dacă grasu, comandantul a rupt procesul verbal, i-a rămas lui ţuica confiscată pe degeaba. Să-i stea-n gât! Ai dracului miliţieni că nu se mai satură!

            (Mă gândesc, dacă mai câştig ceva pentru personaj, aducând-o pe tanti Leana şi a doua oară în secţia de poliţie, cum s-a întâmplat de altfel. Sigură pe sine, a făcut un pic de tărăboi şi a intrat direct la comandat. Dar nu mai era grasu, îl schimbaseră comuniştii, era alt ofiţer mai neam prost recrutat din rândul clasei muncitoare. Din păcate, a făcut câteva luni de puşcărie.

            Elena, fata lui Cornel, m-a rugat să sar peste moment că se supără tată-său, el n-ar vrea să se ştie în Merişani.)

14. Fragment Gușterele. Comunista

În dimineaţa asta, Gica era musai să rezolve problema la Bucureşti. Ǎl bătrân o înjurase la telefon, unde pui că era de faţă şi auzise frânturi din conversaţie primul secretar de la raionul Slatina, unul Manda.

– Se vede treaba că ai călcat pe bec, Gico, şi te dezmoşteneşte ăl bătrân!

– Nu aştept eu moşteniri de la tăticu, ce să ne dea la toţi opt? Oricum mie îmi dă suficient partidul, că pe el îl slujesc. În acel segment al existenţei tumultuoase pe care şi-o alesese singură, câştigase primul din şirul de pariuri pe care viaţa cu generozitate avea să i le pună în faţă. Când primul secretar al raionului văzuse în curajul şi voluntarismul acelei tinere – tunsă scurt, cu un mijloc subţire, dar ferm, cu un bust obraznic, plină de viaţă şi care nu se sfia să răspundă cu topsinuri de efect aluziilor şi subînţelesurilor lui aruncate peste fileu, meşteşugit din poignet, ca de încercare pentru ai testa potenţialul – văzuse zic, modelul de activist comunist femeie. Era sigur că nu greşise. Două discuţii au fost suficiente faţă-n faţă, ca să treacă peste rătăcirile probabil de moment ale unuia dintre fraţi (Nicolae Sima) şi să-i scoată din dosarul fetei aceleia straşnice, aluziile răutăcioase, scrise strâmb probabil la cadre de careva prea vigilent. Avea un fond bun, minte ascuţită, potenţial care se preta pe necesitatea exprimată a partidului de a promova femeia în funcţii de răspundere. Nu era nici exagerat de frumoasă, să sară în ochi şi să deranjeze, avea toate şansele să reuşească.

– Tovarăşă Gica, partidul a hotărât să te aleagă primăriţă la Potcoava. Nu mă îndoiesc vei avea timp acolo să mişti lucrurile. Şi continuă mai neprotocolar, părinteşte:

– Ştii să joci ping-pong?

– Nu ştiu tovarăşe prim secretar, dar învăţ dacă trebuie. Se lumină dintr-odată faţa lui obosită intrată în crepuscul.

– Am să-mi permit să-ţi dau un sfat. Acolo la voi la primărie, eliberezi o cămăruţă, mai ferit, nu în văzul lumii, şi instalezi o masă de ping-pong. Găseşti pe cineva să te înveţe să joci şi, când eşti obosită, când simţi că ţi-e mai greu, doar acolo să fie relaxarea ta. L-a ascultat. N-a fost simplu la primărie, era vremea colectivizării. Soţul ei, Ionel, ofiţer la comisariatul militar de la Vâlcea a trimis cu o maşină o masă de ping-pong cu patru soldaţi. Unul dintre soldaţi a învăţat-o cum să ţină paleta în mână şi regulile jocului. Apoi şi-a găsit singură partener un profesor de sport. N-a devenit niciodată o mare specialistă. Lovea mingea cu explozie şi putere în atac, dar nu ştia să se apere, nu reuşea să aşeze pe masă minga lovită de adversar.

După vreun an, Primul Secretar a venit cu treburi la Potcoava. Primăriţa l-a dus într-un beci în spatele primăriei să-i arate. Ajungeau pe o scară interioară. Amenajase totul acolo, masa de ping-pong, avea şi telefon, într-un colţ era o masă obişnuită cu patru scaune; luaseră cu ei o sticlă de tărie şi două pahare. L-a invitat să joace înainte împreună o partidă, să se relaxeze. Avea de gând să piardă partida, dar n-a fost cazul.

– Ştii Gico, eu n-am jucat niciodată ping-pong.

– M-aţi păcălit tovarăşe Prim. Au schimbat totuşi câteva mingi şi a sunat telefonul.

Atât de mică se făcuse când de la capătul celălalt al firului a ajuns-o înjurătura. I-a explicat tărăşenia Primului.

Tobârlan, după ce se instalase democraţia populară, vânduse pământurile Linei de la Curtea de Argeş şi cumpărase în lunca Ţigăncii patru hectare, pe care i le luase cu japca, intrau în perimetru, ferma. Avea acte, dăduse ferma în judecată şi se derula un proces.

– Să mă suni mâine la birou, ăl bătrân are dreptate. Părinţii nu trebuiesc neglijaţi niciodată ei nu mai au multă răbdare. Au băut un pahar de tărie, apoi s-a interesat de unele lucruri pentru care venise şi a trebuit să plece repede. Afară aştepta şoferul; mai aveu de făcut un drum.

A doua zi, Gica a sunat la biroul Primului Secretar, după cum conveniseră.

– Mâine, tovarăşă primar, mergi la Bucureşti, te-am înscris în audienţă la Ministerul Agriculturii, vorbeşti cu ministrul şi-i expui cazul. Mă ţii la curent. Scurt. Ea nu a avut timp să mai spună nimic.

*

În dimineaţa asta s-a întâmplat ca şi Ionel să aibă treabă la Bucureşti. I-a dus pe amândoi un soldat cu o maşină de-a armatei. Se vedeau destul de rar, el nu putea să fugă mereu de la unitate. Fiecare avea profesia lui, viaţa împreună era pe planul doi.

S-a prezentat la secretară. Avea intrare, dar ministrul plecase chemat urgent la Moscova.

– Tovarăşe Primar, veţi fi primită de ministrul adjunct.

Am intrat. În faţa mea o masă lungă acoperită cu pânză roşie şi în capătul ei, unul mic, aplecat, căuta ceva întrun sertar. Nu l-am luat în seamă, l-am crezut vreun om de servici.

– Vreau să vorbesc cu tovarăşul ministru. Până să-şi dea seama şi el cine sunt eu...

– Aoleu, Niculae, tu eşti ministru adjunct? Şi el la mine:

– Păi nu se vede?... De fapt sunt subsecretar de stat. Acum se vedea, se ridicase în picioare, cu cravata aia roşie, încă tânăr. Da nici cu mine nu-mi era ruşine că eram îmbrăcată elegant, pusă la punct îmi făcusem un costum nou. Nu s-a supărat. A venit, m-a luat în braţe, m-a pupat. Ionel era jos mă aştepta, nu a vrut să urce cu mine, bine că nu a urcat. El nu ştia c-a avut un rival...

*

Am fost odată şi la el acasă în Scorniceşti. Îndeplineam funcţia de directoare la ORACA. Umblam peste tot să achiziţionăm animale. Mai mult din curiozitate, de-a naibii ajunsesem acolo, să-mi văd neamurile pe care le-am pierdut. Nu intra în sarcina mea achiziţia directă de animale, dar altfel se punea problema când la poarta ţăranului bătea ditamai directotul, nu-mi cădeau galoanele, nu-i aşa? Tată-su era un beţiv. Se vedea. Avea o mamă grasă cât cada, îl băga pe tată-su sub fusta aia mare a ei şi-l pierdea, dac-ar fi vrut. În casă preşuri, mobilă săracă, o masă mică, rotundă, un pat şi un dulap de lemn.

*

După întrebările obişnuite care ne-au pus la zi cu evoluţia fiecăruia, i-am explicat pentru ce venisem. M-a făcut atentă să nu spun nimănui că suntem cunoştinţe, dacă scap asta se rezolvă mai greu şi i-a chemat pe toţi. Au venit trei inşi din care unul al dracului, negricios, director în minister îmi zice că eu ca primar, n-ar trebui să pun problema proprietăţii când obiectivul partidului e să ajungem la colectiv. Dar eu de colo, numai de-a dracului soră cu el, cât să mă abţin că mi-a venit şi mie până la urmă, i-am răspuns:

– N-am ajuns noi la nivelul ăla să fim pregătiţi pentru colectivizare. Noi suntem mulţi acasă, trebuie să mâncăm până atunci, iar când o fi să fie l-om băga şi la colectiv. Bine că nu le-a dat prin gând să facă o anchetă socială!

A mai stat în luncă la covergă tăticu după treaba asta, mai mult de zece ani; ultimul ţăran între fermă şi CAP pe insula lui de pământ. Până la urmă s-au tulburat apele şi i l-au luat. Şi actele alea, mai bine le ţineam eu, s-au pierdut sau le-a luat în cer, să-i facă dreptate Dumnezeu.

Când s-a dat pământul înapoi după revoluţie, nu le-am mai avut.

13. Fragment Gușterele. Cap Nicolae

.

......

                Şi uite că acum personjul meu se ceartă cu mine.

            – Ce şti tu despre viaţa mea ca să scrii în cărţi? E adevărat ştiam foarte puţin. Auzisem că şi-a împuşcat nevasta, prima nevastă. Parcă să zic am cules dintr-un zvon, îl înşelase imediat după nuntă. Sau când eram copil, mama mare Păuna, am realizat mai târziu ce voia să-mi spună, îmi povestea că nopţi la rând s-a chinuit s-o iubească şi n-a reuşit. Mama-mare se chinuia şi ea biata să-şi potrivească astfel cuvintele să nu sugereze vulgarităţi. Cum adică să te chinui să iubeşti pe cineva până înnebuneşti?

            Din cărţi am aflat mai târziu că se poate. Să fi împuşcat-o din prea multă dragoste când a venit pe neaşteptate din vreo misiune? Sau era prea urâtă? De unde să ştiu eu? Poate că doar o rănise şi apoi au divorţat. Nici măcar asta nu ştiu. El n-a păţit nimic, era şef de cuib. S-a întâmplat în lunile alea când erau la putere legionarii. A trecut timpul. Războiul, vremile tulburi, s-a uitat. Nu s-a mai ţinut socoteala faptelor.

            Ţaţa mi-a zis că a fost nuntă mare în Merişani când s-a însurat unchiul Nicu. Ar fi venit însuşi Horia Sima cu mulţi camarazi fruntaşi, iar Gica noastră s-a îmbrăcat într-un costum verde şi a dansat cu toţi. Mai târziu când a devenit comunistă, i-au reproşat unii momentul, dar fiind puştoaică s-a trecut cu vederea.

            – Nerecunoscătorule! Te-am întrebat atunci cu casa şi n-ai vrut să-mi dai bani! Acum te răzbuni în carte? Pentru ce să te răzbuni? Furios, unchiul Nicu îl instiga pe Burtilă, apăruse şi el de pe undeva, împotriva mea, promiţându-i jumătate din casa ridicată pe pământul meu. Pentru cealaltă jumătate îi facuse act de proprietate lui Cornel, pentru că o îngrijise pe Mimi înainte să moară.

            – Tu nu eşti un Tobârlan adevărat, Burtilă, dacă il laşi pe Toma să scrie cartea.

            – Ba, eu sunt! Bastardul de Cornel nu e şi tot lui i-ai dat partea de la drum!

            – O să te facă de râs şi pe tine. Scrie în carte că Gică al Oanţei a violat-o pe Maria în faţa ta când eraţi copii.

            – Nu este adevărat, nimic nu este adevărat. Ştiam că nu mă pot lupta cu el şi de-aia am plecat să prind guşterele.

            Ochii aceea ai Mariei parcă mă paralizaseră, mă urmăreau şi acum, nu ştiam ce vor, nu cerşeau ajutor, se încălziseră blând şi parcă voiau să-mi spună ceva tainic. Şi unchiu Nicu ăsta ce vrea să-mi spună? Când mi-a adus la ţaţa cadou stofa aceea lucioasă pe care o pipăia cu mâna să-mi arate ce calitate e-n ea, cu pătrăţelele mărunte maro cu alb, din care urma să-mi fac costum să-l îmbrac la şcoală, l-am crezut altfel. Nu mă puteam prezenta oricum fără costum, în uniforma de liceu în faţa elevilor, să predau. Mi s-a părut un dar uriaş, salariul mamei pe toată luna. Nimeni nu-mi mai făcuse aşa un cadou, dar la ce-mi trebuia o stofă pretenţioasă? Aş fi preferat un tergal obişnuit cu o culoare mai puţin fistichie. În costumul ăla m-am simţit ca într-o puşcărie.

            Nu m-am împăcat niciodată cu el, cu costumul zic! Eram slab, stătea pe mine ca pe gard. Mi se părea când treceam că lumea întoarce ochii după mine. Scoteam mâinile de pe mâneci şi puneam haina direct pe umeri. Se aşeza parcă mai bine. Scriam cu creta la tablă şi se întâmpla să-mi cadă haina pe jos. Atunci copii râdeau. Terminam ora prea repede, îmi era greu să umplu restul de timp până ce suna recreaţia. N-am rezistat la şcoala aia mai mult de două luni; făceam naveta cu autobuzul, din salariu nu-mi rămânea nimic şi oricum pentru iarnă n-aveam palton. M-am angajat în Piteşti la o intreprindere comercială recepţioner, până ce am plecat în armată.

            Am tot gândit la personajele cărţii. Rezervasem pentru unchiu Nicu un rol principal. Meandrele vieţii lui mi se păreau că merită să-i dau mai multă atenţie. Trecusem de mult peste faptul că mie personal mi-a făcut o nedreptate şi nu vreu încă să apreciez cât rău ne făcuse la toţi. Cămaşa lui legionară atârna în dosarele tuturor ca o piatră de moară. Am hotărât să studiez arhivele CNSAS. Dacă n-am să-l găsesc şi constat că in jurul lui a fost doar un mit, iar după ce şi-a împuşcat nevasta s-a pitit în puşcărie ca să fugă de lume, de noi? Abia atunci să vezi ceartă adevărată.

12. Fragment Gușterele. Cap Lenuţa

            Venise momentul să aflu câte ceva despre viaţa romanţată a mătuşii mele misterioase şi am lăsat fragile în iarbă, lângă celelalte şiraguri pe care le adunasem până atunci. Numai ochi şi urechi. Ascultam cu urechile şi prelucram cu ochii minţii. Ţaţa a lăsat şi ea culesul plantelor medicinale miraculoase, dezlegându-şi şorţul şi înnodându-l într-o bocceluţă. S-a aşezat lângă mine în iarbă începând povestea.

            – Erau mai multe fete de la APACA în sâmbăta aia. Ştii că tanti-ta Leana a lucrat o vreme la fabrica de confecţii.(Habar n-aveam!) Se organizase un fel de serbare câmpenească pe Stadionul Ministerului Muncii din Parcul Veseliei. Breslele lucrătorilor obişnuiau asemenea reuniuni, cu un scurt program artistic înainte şi încheiate cu dans. Musai să se aleagă Regina Balului. Învăţasem ceva la liceu despre bresle, dar în mintea mea parcă nu se potriveau anii.

            – Iniţiativa în acea sâmbătă o aveau breslele din industria textilă, pielărie şi încălţăminte, numai că se infiltraseră în comitetul de organizare comuniştii care ţineau cu tot dinadinsul să dea manifestaţiei o tentă politică. (Adunând materiale documentare pentru a scrie cartea, în anii din urmă, mi-am dat seama că ce-mi povestise ţaţa atunci, se întâmplase în 13 august 1939, un moment de referinţă în istoria de cuplu a celor doi Ceauşeşti).

            – Cei care animau cu adevărat serbarea câmpenească s-au dovedit mai ales lucrătorii din cadrul Cercului Cultural al breslei cizmarilor, printre care şi Nicolae Ceauşescu pe care Lenuţa noastră îl cunoscuse de la Gica. În jur de ora zece s-au împărţit cărţile poştale. Fata care reuşea să vândă cele mai multe cărţi poştale era declarată Regina Balului. S-a dus la Nicolae. Acesta s-a uitat lung la ea.

            – În seara asta tu n-ai să participi. Şi fără altă explicaţie nu a vrut să-i dea cărţile poştale. După ce organizatorii au anunţat câştigătoarea şi i s-a pus coroana, înciudată Lenuţa noastră a izbucnit în plâns. Declaraseră regină pe o anume Elena Petrescu, o muncitoare la fabrica Jaquard. Una tânără, dar ştearsă, nu se compara cu ea, însă nu s-a sfiit să vorbească în public de la tribună. Erau acolo să zic câteva sute de oameni. Cu o voce spartă, piţigăiată, a cerut să fie eliberaţi comuniştii din închisori.

            Lenuţa a tras-o de braţ pe Marcela, prietena ei, din mulţimea care nu bănuia atunci pe cine încoronase şi au ieşit în stradă. Pe Marcela a cunoscut-o în atelier şi s-a imprietenit repede cu ea. Aveau maşinile de cusut una în faţa celeilalte. O fată plecată de la ţară, dinspre Vâlcea, numai că se stilase. Îşi făcuse ucenicia la Crucea de Piatră. Mureau de râs fetele din atelier când Marcela povestea detaşat, cum îi dresa ea la aşternut pe bărbaţi şi îi golea de conţinut.

            N-au făcut prea mulţi paşi, în jos, pe Strada Veseliei, Marcela s-a trezit strigată. S-au întors amândouă şi Marcela l-a recunoscut pe unul dintre cei trei soldaţi care veneau din urmă. Numai că împrejurările, locul, nu se mai potriveau acum căci îl întâlnise la Crucea de Piatră. S-au făcut prezentările şi buna dispoziţie, încet dar sigur, a pătruns în inima Lenuţei. Mai ales după ce se încălziseră cu un lichior de nuci verzi la terasa Cercului Militar. După miezul nopţii au plecat împreună acasă la Gheorghe. I-a plăcut Gheorghe din prima clipă, chiar dacă acesta era cel care o strigase pe Marcela.

            În dormitorul lui Gheorghe lucrurile s-au petrecut de la sine. Găsise modalitatea să se răzbune. Parcă nu mai conta cine e prinţul, căci adevărata regină era doar una.

            Profesionistă, dincolo, Marcela i-a golit de conţinut pe ceilalţi doi.

            Sincer, m-am minunat căt de liber povestea ţaţa şi cum ştia să întoarcă frazele fără pic de vulgaritate. Avea în faţă pe nepotul ei preferat, dar parcă vorbea cu frate-su Toma, sau numai cu Joiana, mă pierduse de mult pe drum.

            – Dar Tomo, tu ar trebui să ştii, eraţi apropiaţi ca vârstă şi nu-ţi ascundea nimic. Ai fost cu ea să-l cauţi pe Gheorghe după ce s-a terminat războiul. Se auzise că a murit. Nu l-a iubit, dar rămăsese gravidă în noaptea aia şi copilul avea nevoie de tată. Îşi pierduse urma în Breaza. Se mutase cu Marcela, prietena Lenuţei, trăia cu ea. Rănit pe front, Lenuţa nu s-a dus la spital să-l vadă. Marcela s-a dus şi a rămas cu el.

            Toma l-a adus în faţa lui tăticu să-şi recunoască fiul. Când i l-a pus în braţe, în faţa figurii crunte a lui tăticu a spus că renunţă la Marcela. Nu aveau actele încheiate şi o va lua în căsătorie pe Lenuţa, dar a cerut foaie de dotă cum se făcea pe-atunci. Nu ştiu ce a fost cu ăla bătrânu’, nu era ăl sărac, nu l-am înţeles de ce s-a mâniat atât de tare. Trebuia în primul rând să se gândească la Lenuţa, la Cornel. L-a alungat din curte pricopsindu-l cu un batalion de Cristoşi.

11. Fragment Gușterele. Cap Gogu

            „– Unchi-tu Gogu a fost om umblat mamã. Era prim grefier la Curtea de Casaţie. A făcut şcoala, parte din ea la Curtea de Argeş. Fugit la Bucureşti, stătea într-o cameră cu Constantin Drăgan, ăla care a ajuns mai târziu mare. Foarte mare. (Nu-mi era clar care, cel ajuns în Comitetul Central, sau marele afacerist, istoricul? O intreb altădată)

            „–Tăticu se împãcase cu gândul. Gogu îi semãna leit, n-aveai cum să-i impui ceva. Nu-l mai puteai întoarce de pe drumul lui. Acceptase situaţia simţindu-l cã ştie ce face. Practic, financiar, i-a susţinut o vreme pe amândoi. Şi pe el şi pe Costică. Îi îmbrăca, îi încălţa. Erau mai apropiaţi ca fraţii, ăştia doi. Încã unul în plus, ce mai conta. A stat şi tãticu o vreme în Bucureşti. Nu mă întrebaţi ce învârtea pe-acolo. Nu mai erau ţânci. Cum sã-i struneşti? Cum sã-i supraveghezi? Gata-gata să dea nas în nas cu ei o dată, la Crucea de piatrã.  

            „–Rostul lui Gogu în amănunt n-am de unde să-l ştiu. Eu am stat la el după ce s-a mutat la Piteşti. Terminase de mult cu învăţătura, avea servici. În timpurile alea tulburi, la aspiraţiile lui, la cheltuielile lui... Să fi făcut politică legionară, greu de zis. Apoi a venit războiul.

            „– Nu cred sincer, văd că insişti, ca în mintea lui unchi-tu Gogu, pe lângă aventurile galante, să aibă loc şi alte însufleţiri. Ştiu unde baţi. Dacă te duci la CNSAS, la arhivă poate găseşti ceva...

            „–Poate că Nicu, sau prietenul lui Costică, avea şi el înclinaţii legionare (m-am dumirit, e vorba despre istoric!) or fi încercat să-l convingă, dar dacă nu s-a convins singur, sunt sigură că nu l-au tras. El ştia să trăiască şi să aprecieze frumuseţea şi viţelul gras. Iar Micul Paris, Slavă Domnului, oferea destul...

            „–Viaţa  i-a despărţit. A început războiul. Şapte ani a stat pe front. A avut servici bun şi pe front. Băiat deştept, şef tehnic la aviaţie. Avea un cap, fi-i-ar capu-al dracului, dar a fost un curvar.

            – Unchiu Gogu curvar?...

            „– Dac-aţi ştii voi! Nu i-a ajuns Bucureştiul, a plecat cu Sandu Leră, un prieten, fost prefect în Transnistria la Ovidiopol, undeva pe lângă Odesa. Atunci aveau bani, cu toate rusoaicele după ei. De acolo a adus „ociciornaia oci craci avea...” de ne spărgea urechile când lua un pahar în plus şi începea să ne povestească. Şi tot de acolo i-a cumpărat şi servieta aia de piele lui tăticu. Avea har la poveşti. Ţineţi minte că îl apucase şi la nunta lui de pomină.

            „– Mamă, Dănuţ, tu nu ştii, a avut o nevastă extraordinar de frumoasă. Lenuţa noastră şi cu Tanţi. Amândouã. Noi ăstelalte am fost mai urâte, dar am avut sufletul şi dacă gândeşti aşa că eşti om cu carte, nu vezi frumuseţea, dar vezi sufletul care te face mai frumos decât tot ce e pe lumea asta.

            „– Nenea Gogu ştie c-a trăit şi a iubit. Eu le-am cunoscut pe toate, mă rog, la Piteşti, cele mai multe că eram confidenta lui. Odată l-am văzut cu Puşa, nevasta unuia, era săracu în puşcărie, avocatul Ion Gheorghe. Frumoasă femeie şi asta! S-au dus la ea mai mulţi, ca să joace poker ziceau. Ce crezi că făceau acolo? M-am cocoţat pe geam sã vãd. Or fi jucat şi poker ce să zic, dar ea era în pielea goală şi ei trei îi turnau în cap şampania şi sorbeau cu buzele licoarea de pe corpul ei. Când am văzut-o, să mor! Am bătut în geam.

            – Hai, nene Gogu vin-o acasă!...

„– I-am spus eu ceva lu Tanţi? Niciodată. Cred că în felul ei mă ura. Numai pe Gogu l-a iubit. Nu şi-a iubit nici copilul. Ea l-a omorât, n-a vrut să-i dea piept ca să nu-şi deformeze bustul. Nişte chestii!... După ce a luat în Piteşti Trustul de Construcţii ca şef la aprovizionare, mergea să contracteze materiale în ţară sau în Ungaria. În tot locul unde ajungea, avea câte o iubită. Tanţei îi aducea la întoarcere ce era mai bun. 

.........

10. Fragment Gușterele. Cap Cutia cu chibrituri

Vara se terminase. În curte la Cornel străjuia o căpiţă mare de fân cât căciula lui Dumnezeu. Aveam în mână cutia cu chibrituri pe care mi-o lăsase în păstrare să nu-i sune în buzunar şi să-l audă tanti Leana care începuse să-l bănuie. Ţinea in casă câteva ţigări ascunse. Drăcoaica de Maria îl spurcase şi la tutun, iar acum îl aştepta peste gârlă cu caprele. Semnalul sonor, un ţiuit înalt şi drept, cu un singur ocol scurt ce se dorea ca un tril de pasăre mai ciudat, venise deja dinspre pădure. Cornel zăbovise mai mult înăuntru. Se pare că nu reuşise să găsească momentul prielnic să-şi strecoare ţigările.

Am aprins un chibrit în mijlocul căpiţei, după ce smulsesem o pală de fân, făcând o gaură destul de mare. Căpiţa era mai înaltă de cinci şase ori cât mine. Îmi încălzeam mâinile, flăcărui albastre, vioaie, se căţărau jucăuş. Pala de fân de la picioarele mele era gata pregătită să înăbuşe focul. L-am mai lăsat o clipă, flăcările se căţărau ca nişte şerpi luminoşi. Când am pus fânul deasupra focului, stăpân pe mine, a pornit vâlvătatia. Cornel a văzut şi a ţipat de pe sală. Treceau pe drum nişte oameni, au sărit să ajute. De peste drum, băieţii lui Menghel au adus furci. Tanti Leana a leşinat în scară. O ţigancă, nu ştiu de unde apăruse, mai veneau pe uliţă să vândă linguri de lemn, o uda cu apă.

Realizând în sfârşit dezastrul, după minute de buimăceală, am sărit peste fânul negru împrăştiat prin curte ce fumega încă. Ieşind în drum nu m-am oprit din alergătură decât pe vale. Cornel s-a ţinut o vreme după mine, dar nu m-a ajuns. Tata nu dărâmase camerele de sub pătul. Cu inima ce se zbătea să iasă din piept, am încuiat uşa.

Focul se putea întinde din casă în casă şi putea cuprinde satul întreg. Aşteptam ţipetele care să anunţe prăpădul. Norocul a fost că vântul s-a uitat adormit peste Priba, poate sub picioarele Mariei. Mă ghemuisem sub masă. Nu mă mişcasem de acolo când au ajuns împreună spre seară mama şi tata. Mama ţipa prin fereastră ca să-i deschid c-o să-mi rupă urechile. Eu le înfundasem şi le ţineam strâns în mâini.

– Lasă-l tu, cu mine are să vorbească, nu vezi cât de speriat e? Vocea tatei liniştită mi-a cerut să-i deschid, promiţându-mi că nimeni nu mă va atinge. Doar şi el, parcă în oglindă, când era ca mine, gata-gata să aprindă casa lui tata-mare. Se pare că asta vine din neam.

9. Fragment Gușterele. Cap Nilă

 ...........................................................

            Târziu, pe la optzeci de ani, Nilă şi-a pierdut din facultăţi, dar era cuminte. Nu trebuia să laşi poarta descuiată. Scăpat în drum, picioarele îl duceau singure pe Priba către casa bătrânească dărâmată demult.

            – Săru’mâna unchiule!

          – Tu eşti Tomo? Bată-te să te bată, n-ai mai trecut pe la cărciumă. Şi nici tăticu’. Mă duc să văd ce e cu el, sau o fi în luncă? La Dumitra nu e că am bătut în poartă şi n-a răspuns nimeni.

          Avea dreptate, casa Dumitrei era părăsită de ani buni. Tata-mare Tobârlan, ca şi taică-meu Toma (tata era Toma, nu eu), se mutaseră definitiv în luncă la cimitir. Şi în cârciuma lui care nu mai exista de mult, intrau doar în gând neamurile. Comuniştii i-o luaseră punând pe roate afacerea statului, MAT-ul.

            Păcatele vechi nu se uită uşor. S-au gândit ei că trebuiau păstrate. Ba se pare, cu cât sărăcea lumea după ce venise colectivul, erau cultivate intensiv. Satul bea şi mai mult şi mai prost. Se stricaseră şi femeile. N-ai fi văzut picior de femeie la Nilă în curte. Acu e adevărat că şi Aurica s-ar fi uitat strâmb.

            Comuniştii construiseră la şosea, lăngă gară, o clădire nouă de cărămidă. Jumătate din ea au făcut-o Magazin general. Acolo intra de obicei lume puţină, cam o dată la săptămână fiecare, după gaz, zahăr, ulei şi marmeladă. Cealaltă jumătate de clădire, MAT-ul, era mereu plină. Se intra zilnic la MAT. Venea ţaţa Maria Smioarţii, Dumnezeu s-o ierte, de pe Valea Pribii şi-l întreba pe Moldoveanu ăl de vindea la tejghea. Era chiar moldovean şi ca neam şi ca nume:

            – Moldovene, omul meu trecu?

            – A fost, ţaţă Mario. A plecat de cinci minute.

            – Ia spune el ce bău?

            – Păi o litră de ţuică...

           – Atunci dă-mi şi mie o jumate, hai iute să-l prind din urmă! Nu pleca până nu golea sticla toată Smioarţa şi-o punea goală în straiţă. De ce s-o lase pe masă că era plătită.

          – Tomo, să treci într-o zi pe la mine că am adus un butoi cu vin roşu de la Sâmbureşti. Unchiul Nilă îşi continua drumul pe vale. Eu cu o sacoşă încărcată de ţaţa cu de toate, mergeam către gară. Se terminase vacanţa. La fântână în dreptul lui Cioc, cu un băţ în mână, cocoşată de tot, dar vioaie, tanti Aurica se grăbea să-l prindă din urmă pe Nilă. Când ridică spre mine capul stricând unghiul perfect de nouăzeci de grade şi transformându-şi corpul într-o linie în zig zag, mă bombardă cu un potop de vorbe:

         – Ptiu, Nelule ce mare te făcuşi! Pe unchit’u Ionel l-ai văz’t?... Ce ţi-a dat acolo Miţa? Pe la mine de ce nu treci niciodată, că om avea şi noi să-ţi umplem sacoşa cu ceva. Maică-ta Aurica e bine? Ce face s-a măritat? Ea de ce nu mai vine să-i aprindă o lumânare lui Toma la biserică?

            N-am apucat să-i răspund.

            – Mă grăbesc să nu-l încaiere pe ăsta bătrânu’ vre-un câine. L-ai văzut că e dus! Şi făcu un semn învârtind mâna cum ai răsuci un bec deasupra capului. Să vi o dată şi pe la noi.

            Unghiul drept se refăcu în mişcare, pendulând alături băţul înalt ţinut de mijloc. Ajuns în dreptul lui Petrică Iliescu, singura gospodărie înstărită de pe Priba, continuam să mă minunez, cât se micşoraseră casele faţă de cum le ştiam eu copil.

8. Fragment Gușterele. Cap Gica

„– He-hei, sunt multe maică! O să scriu eu şi cartea noastră cu toată viţa în ea.

Complotasem cu frate-meu  pe care şcoala îl făcuse istoric, dar pe care eu îl simţeam cu vână de prozator, s-o prindem în zi de poveste odată pe tanti-mea Gica, „comunista”, cea care în tinereţea ei ratase (nu ştiu dacă e cuvântul potrivit) măritişul cu Ceauşescu. Şi iată că venise momentul.

Nu l-a plăcut pe ucenicul cizmar. Ea terminase croitoria de lux în Piteşti. S-au întâlnit de câteva ori, au mers la film era timid, a ţinut-o de mână dar n-a sărutat-o lipiţi în întuneric. Gica i-a povestit lui Tanţi, nevasta lui „nenea Gogu”, pe care frate-su ăl mare a dus-o ca mireasă la biserică târziu, abia la 60 de ani. A scutit o cheltuială unind ceremonia religioasă cu nunta de argint. Gica locuia în casa lor. Era ceva diferenţă de ani între ei. De fapt „nenea Gogu” a ţinut-o la şcoală.

(Despre căsătoria religioasă a lui Tanţi cu unchiu Gogu, altădată. O poveste homerică! Nu credeam, să-mi fi garantat cineva că nu vom ajunge în duminica aia la miliţie. Pe ginere, administrator la pensie în CEAIR, blocul 7, fost sef în construcţii mai nainte, şi mai înainte, prim grefier la Curtea de Casaţie în Bucureşti, cu casă mare şi bazin cu peşti la curte pe Livezilor, în buricul târgului, îl cunoştea tot oraşul. Oraşul mic, toţi aşteptau evenimentul.

Şi-a pus cortul de nuntă în faţa blocului şi întorşi de la biserică, n-am plecat de la distracţie pănă după miezul nopţii. Neamul mare. Nepoţii crescuseră. Şi copiii lor. Nunta, cu dar. Ginerele şi-a luat avânt, s-a urcat pe masă şi în entuziasmul general a intonat cu glas tunător. Cântase în corul bisericii la Curtea de Argeş, înainte să fugă de la Şcoala normală, sărind peste gard noaptea la internatul de maici unde a „zăbovit”cu novicele, ascuns de năpăstuitele alea, câteva zile. Cânta fericit şi eliberat de complexe:

– Oci ciorneia, o ci craci avea!... Iar noi nepoţii îi făcem de zor urări de casă nouă şi viitor fericit: „Şi la anul şi golanul!” Bietul de el! Singurul copil îi murise de mic. De atunci a rămas Tanţi mai neajutorată.)

„– Cum spuneam, m-am sfătuit cu Tanţi:

– Lasă golanul ăla că nu e de nasul tău! Am vorbit ieri cu Constantineasca (nevasta cizmarului în atelierul căruia lucra ca ucenic Ceauşescu). Nici pomeneală, nu vorbise. Ea n-a ieşit niciodată singură din casă. Gogu îi făcea toate cumpărăturile şi o învăţase să nu vorbească cu vecinele că e securitate cu ochii pe ei. Se temea să nu afle biata femeie despre oarece aventuri galante. Mai bine şedea toată ziua la bucătărie, îşi făcea rugăciuni şi-l aştepta pe el cuminte, cu sarailie sau plăcinte. Doamne ce sarailie dumnezeiesc!

Dan mă tot înghiontea pe sub masă şoptindu-mi să dau drumul la un reportofon ceva, să înregistrez. Tanti Gica era în formă. De unde la mine tehnică de înregistrare? Nu eram dotat. Luasem deja un pix şi încercam să notez pe sub masă într-o agendă, fragmente. Ce puteam prinde. Cu scrisul meu deformat nu eram sigur dacă voi descifra, mai târziu.

– Ia mai pune, Nelule, un pahar!(ăla eram eu. Câteodată Nelu, alteori Toma) Am pus.

– Să vă povestesc cum m-am dus la Mareşalul Antonescu. Am dat noroc cu paharele pline şi ne-am pregătit să ascultăm.

„– Ionel şi Nicu erau pe front, pontonieri. Gogu, ăl mai mare dintre fraţi, tot pe front şef tehnic la aviaţie. Toma, taică-tu, cel mai mic dintre băieţi, pe front la transmisiuni. Tăticu, (Tobârlan) luat cu boii din curte cu căruţă cu tot, căra alimentele printre gloanţele rătăcite la un kilometru în spatele frontului. Noi fetele, patru zălude, rămăsesem cu mămica acasă: ţaţă-ta Miţa, Veronica, Lenuţa si eu. Toate crude. (Mi se întâmplă şi mie câteodată furat de pix să pun rime în text.) Venit intr-o permisie şi văzându-ne neajutorate, Gogu, speriat parcă de propriul lui gând, în uniforma de ofiţer, mi-a zis:

– Eu n-am timp. Trebuie să mă întorc pe front. Tu de duci mai întâi la madama lui Antonescu, la casa aia mare din gura Trivălii, o ştii că ţi-am arătat-o. Te descurci. Nu pleci de acolo până nu dă telefon mareşalului şi auzi tu cu urechile tale: “Vezi că vine o fată la tine într-o problemă! …” Şi pleci la Bucureşti. Măcar unul din noi să se întoarcă acasă, că aşa nu se mai poate!

Şi m-am dus la Antonescu mamă. Întâi la „madama”. Au vorbit la telefon. Ţărăncuţă, curat îmbrăcată, Mareşalul m-a luat în braţe, m-a pupat, aveam cred 16 ani şi i-am povestit. În şapte zile tăticu a venit acasă la Merişani. Pe unde-o fi venit din Moldova, de la Podul Iloaiei cu caruţa cu boi, nu pot să ştiu... Nişte boi vineţi cu coarne uriaşe.

– I-am prins şi eu când eram copil. N-am mai văzut asemenea coarne, groase, mari, cât braţele unui voinic. Pe unul îl chema Priam, celălalt nu mai ştiu ...

– Vânătu. Au trăit mult mamă, i-a luat colectivul. Când l-am văzut pe tăticu intrat în curte, am izbucnit în plâns şi mândră i-am zis: “Tăticule, eu te-am adus!”… M-a luat în braţe.

– Biserica mătii!... Tu ai să ajungi bine când vei fi mare!”

7. Fragment Gușterele. Cap La buturugă

            Ultima vară la Malu Vânăt e cu altă Marie. Toată viaţa m-au urmărit Mariile, dar se pare că n-au fost întru totul adevărate.        
            Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt, să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metrii despărţea cumva în două apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea într-un ochi liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă spre locurile de unde venise.

          Nu pricepem atunci la unsprezece ani, că apele puteau fi viclene. Nici ele n-aveau de unde să-şi ştie cursul. Izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, suportând căldura, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite, îmbibate de praf, sau răcoreau potolind de sete caii înhămaţi la căruţe, înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.
          Lăsasem în spate râpa ruptă în mal pe poteca pe care coboram din grădină şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. De pe atunci din copilăria mea, la Malu Vânăt se purta frust spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra în apă ferindu-şi trupul cu vre-o cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Aveam pe mine pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture mare alb şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor.

          O luasem din coada vijoiului, de unul singur pe firul albiei aventurându-mă. Sfoara, sau apa, mă trăgeau către buturugă. Am zărit-o pe mal, întinsă la soare pe un cerşaf alb în costum de baie, ascunsă de tufişuri privirilor indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o bucureşteancă în vacanţă. Mai mare decât mine, nu cu mult. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa, mi-a strigat sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Nu era greu de priceput.
            Urcat pe dâmbul de nisip care împărţea râul, am ales apa ce părea liniştită unde se forma ochiul. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră, trăgându-mă în jos.

          Când m-am trezit pe cearşaful alb, Maria de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul mirosea a flori. Nasturele meu, sub ea, se descheiase ca din întâmplare. În următoarele zile m-a învăţat, pe spate, pluta.

6. Fragment Gușterele. Cap Miţa

       Nu a fost grea viaţa în capitală. Cea mai importantă răspunderea o avea când lustruia cizmele generalului. Tare mulţumit era el când îşi căuta dimineaţa în bombeuri mustaţa. Pleca liniştit la minister. Era la locul ei şi nici nu albise. Asta, nu? Datorită Miţei!

           Copiii au crescut repede, mergeau singuri la şcoală. Miţa făcea cumpărături pentru casă în cartier. Cumpăra mai mult de la „Prăvălia lui Nae”. Găsea acolo de toate. Vindea un flăcău chipeş înalt de două ori cât „dânsa”. Ulterior a aflat că era de fapt proprietarul prăvăliei. Nu i-a displăcut nici „dânsului” fata care-şi făcea drum la prăvălie pentru orice fleac, aproape în fiecare zi. (Nu i-am auzit niciodată pe cei doi în copilăria mea şi mai târziu, tutuindu-se. „Dânsul”, „dânsa”, „dumnealui”, „dumneaei”, aşa vorbeau unul despre celălalt.)

           – Ia spune dumneata Miţo, nu ţi-ar place să vinzi în prăvălie? I-ar fi plăcut, nimic de zis, dar era prea mică de înălţime şi abia de s-ar fi zărit de după tejghea.

            – Ia să vedem. Olteanul vânjos, a luat-o în braţe şi a trecut-o dincolo. Cam avea dreptate „dânsa”, a trebuit să recunoască. În ziua următoare, când a trimis-o generăleasa să cumpere cinci kile de crap proaspăt, adus de la Brăila, a încercat din nou. Toată noaptea olteanul meşterise un grătar de lemn în jurul tejghelei. A ridicat-o în braţe peste tejghea şi a trecut-o cu grjă dincolo. N-o mai privea de sus. Se înălţase. Cu grătarul era deja la nivelul lui. A profitat, nu mai era nimeni în prăvălie şi a sărutat-o.

            În sâmbăta din săptămâna următoare Nae a mers la general să o ceară de soţie. Generalul l-a măsurat, cam înalt. Nu l-a întrebat decât unde a făcut armata. Olteanul i-a răspuns scurt:

            – La cavalerie, să trăiţi domnule general!

            Se pare că răspunsul a fost bun şi l-a chemat la Bucureşti pe Mitică, era de grabă, începuse războiul.

            – Dom’ Mitică, dânsul şi dânsa s-au căsătorit.