E greu sa te desprinzi de Lolite si de stolul de vrăbii

                  

                            Moto: Întotdeauna se întâmplă ceva peste puterile mele.

Virgil Diaconu

Trebuie să-i mulţumesc bunului meu prieten Virgil Diaconu pentru că mi-a făcut onoarea unei cronici aplicate şi pertinente în paginile revistei sale Cafeneaua literară. Acelaşi product, rezultat ca urmare a bunăvoinţei dumisale, a avut amabilitatea să-l pună în operă şi la Biblioteca Judeţeană cu ocazia lansării cărţii mele de poezie Bursa îngerilor, în ropotele de aplauze ale asistenţei şi sub privirea tâmpă a unei june, viitoare Lolită ce se lăsase prinsă de vraja glasului cald şi întorsătura delicată a frazei maestrului.

Limbajul analitic la obiect şi unele citate din cronică denotă întradevăr faptul că lectura cărţii a fost dusă cu stoicism până la capăt (mă simt copleşit!), însă din păcate lipsa punctuaţiei din poeziile mele(vina mi-o asum.), l-a ţinut pe drum, cred, într-o continuă alergare. I s-a luat respiraţia şi concentrat să caute  semafoarele,  n-a mai văzut peisajul. Pierdut în trafic s-a enervat profesionist ca un şofer de tir şi-a început să înjure otova: poliţiştii de la circulaţie, pe securişti, pe jandarmi şi poeţii trişti fără punctuaţie, de jure. 
       Maestre, ne ştim de 40 de ani, puteai s-o laşi dracului de Bursă deoparte, nu mă supăram! Criza asta a grecilor ne-a agitat pe toţi.

(Dar dacă în mărinimia lui ,gândesc, a vrut să producă în jurul cărţii un mic scandal şi nu ştiu eu să apreciez bunele intenţii? Sau dacă a vrut să-i facă vânzare editorului Călin Vlasie, poate că e pe mână cu el!...)

Eu îl înţeleg pe Virgil, bunul meu prieten. Trudeşte singur la o revistă (de ce-o fi singur?), de ani buni îşi elaborează Poetica singurul tom de estetică a poeticii (sale), cred, a rămas singurul luptător cu stihiile post moderniste, singurul poet social, singurul critic adevărat (dă cu Cărtărescu de pământ şi în numărul ăsta al Cafenelei, nu contează că acelaşi articol l-a mai trimis la cinci reviste). Singur împotriva tuturor.

Îmi pare rău maestre, îmi vine greu s-o spun, dar din înălţimea turnului unde bat doar cetele tale de vrăbii iartă-mă, n-ai înţeles nimic. Am să pun aici semnele de punctuaţie într-un tablou, ia-le, aşează-le unde trebuie şi citeşte cartea din nou. 

Sau mai bine nu! Hai să citim împreună din versurile tale că acelea (aici ne potrivim), ne plac la amândoi.

„Copacii din grădină se dau cu capul de pereţii casei.
Şi eu mă închid în camera mea.
Nici n-am văzut când m-am lovit de cana cu apă.
De cana cu apă, din care se vede bine că a băut cineva…”

Da să şti maestre, stai liniştit, n-am băut eu apa din cană!... Un artificiu desigur neconvingator.
În continuare cronica:

Scris de VIRGIL DIACONU

O poetică eşuată Citeşti o carte „de versuri” şi te întrebi dacă ea este în acelaşi timp şi o carte de poezie… Şi, dacă da, prin ce anume te convinge autorul de acest fapt? Cum şi-a compus el textele care te-au determinat pe tine să recunoşti că producţiile lui sunt poezie? Aceste întrebări îi pot fi puse oricărui poet şi, desigur, şi lui Ion Toma Ionescu, autorul cărţii Bursa îngerilor, apărută la Editura Paralela 45, în 2012, anul Revoltei care a schimbat vechiul Guvern PDL cu noul Guvern PDL, deci cu dobermanul de la SIE. Anul când dobermanul a fost dat jos la rândul său din fotoliu de către opoziţie. Tehnica poetică a lui Ion Toma Ionescu este relativ simplă: el decupează din real, îndeosebi din natură şi existenţă, aspecte, scene, fragmente, clipe, pe care le asamblează într-o altă ordine, într-o logică ce face ca textul său să fie marcat uneori de o anumită îndemânare combinatorie şi, de cele mai multe ori, de fragmentarism. Autorul pare că se inspiră din tehnica lui Hieronymus Bosch, care îşi compune tabloul din mai multe tablouri/secvenţe. Textele sale amintesc deopotrivă de tehnica filmului, care pune cap la cap scene distincte. Iată în acest sens Natură moartă: tuşe albastre cu iz vineţiu adumbrind pânza în lumina ştearsă iedera arămie mângâie zidul lung ca un lujer cuţitul scrijeleşte scoarţa copacului linişti răpuse zvon de culori năvălind ca un stol de sturzi pe şevalet inima (de stârv) a artistului pulsează surd Un imaginar sărac Tablourile sau colajele pe care le compune Ionescu sunt, prin viziunea lor, cuminţi, fără explozii imagistice. Un eu calm, neutru, uneori absent din lucrare, o fiinţă discretă şi mai ales devitalizată ne însoţeşte peste tot. Paşii iubitei sunt „furişaţi”, sunt „ca o adiere de pleoape” (p. 9), cuvintele-s „de mătase”, oamenii sunt smeriţi („oameni smeriţi”, p. 14), „tinereţea îngână lumină lină”, oamenii au „feţe pustii”, privirile sunt în gol, „vieţile s-au scurs”, durerile sunt ascunse sau înfrânte. Alături de această lume fără nerv, viziunea nu sare nici ea din pagină şi nu răstoarnă steaua, iar personajul compunerilor care joacă la bursa îngerilor este (nimerit spus!) „cu strigătul în lanţ”. Un imaginar sărac îl determină pe autorul Bursei… să folosească versul scurt, vers care numără în medie două cuvinte. Ionescu ne oferă şi texte ale căror versuri au un singur cuvânt, iar dacă ar face o regulă din ele, zece cuvinte scrise de autor ar echivala cu zece versuri, iar 100 de cuvinte ar însemna 100 de versuri… Un adevărat poem mamut! Oricum, cu versuri compuse din două cuvinte, autorul reuşeşte să „acopere” mai repede paginile cărţii. Când imaginaţia nu te dă afară din casă, găseşti soluţii. Ce muzică interioară mai pot avea versurile în două cuvinte, este uşor de bănuit. Limbajul cărţii este predominant literal, denotativ, aproape lipsit de imagini poetice. Lirismul potolit, teşit, aplatizat, redus la tăcere ne arată că autorul (eul poetic) este eliberat de visuri, proiecte, frământări, tensiuni, catastrofe. Eul poetic nu este impresionat de nimic şi nu impresionează cu nimic. El nu sângerează şi pare să atingă idealul vechiului înţelept chinez: acela de a fi „simplu ca un lemn nelucrat”. Nu de dureri surde este vorba în aceste texte, ci de lipsa durerilor, a tensiunii afective, ideatice sau existenţiale.   Fără punctuaţie… Nu înţeleg motivaţia pentru care autorul, spirit de factură clasică şi aflat pe calea unei modernizări care îl strânge pe la încheieturi, exclude din textele sale punctuaţia. Ionescu nu are nevoie de punct sau de virgulă, de semnul mirării ori de cel al întrebării. Să înţeleg că el nu are imperative? Sau că nu are – în textele sale – întrebări? Dar Ionescu vrea să fie hipermodern şi renunţă la semnele de orientare în limbaj. Nu cred că poetul trebuie să atragă atenţia, să ne uimească tocmai prin lipsa punctuaţiei. Prin lipsa punctuaţiei el se face mai degrabă neînţeles şi îşi alungă potenţialii cititori. Noroc că autorul Bursei… a păstrat totuşi două din vechile şi prăfuitele convenţii ale scriiturii europene, şi anume scrisul de sus în jos şi de la stânga la dreapta… Îngeri de pământ. Îngeri ţapinari şi îngeri gardieni O problemă pe care o pune placheta Bursa îngerilor este aceea a îngerilor… Este, în aceste texte, îngerul o fiinţă de-a dreapta Domnului, este el fiinţa nevăzută care ne însoţeşte şi apără, „dublul” nostru ceresc (Pleşu), postura metafizică a eului nostru? Este acesta un mijlocitor între noi şi Domnul? Îngerul Bursei… nu are nimic metafizic. Îngerul lui Ionescu apare în cele mai real-realistice contexte: îngerii lui pot fi ţapinari („îngerii ţapinari”, p. 32), pot fi asfaltatori, pentru că „îngerii toarnă asfalt” (p. 45), schiori („îngerii pe schiuri”, p. 53), ei „se bat cu perne” (p. 54), se adună într-un „norod de îngeri” (p. 17) şi, în fine, surfesc…, pentru că autorul ne vorbeşte în două rânduri despre „un lanţ de îngeri surfând” (p. 61 şi 66). Sintagma „îngeri surfând”, pe care fireşte că nu o poţi citi decât în cartea lui I.T. Ionescu, nu cred că există în limba română. Iar dacă în postura de poet pe care o încearcă autorul are „tot dreptul” să născocească „îngerii surfând”, mă întreb cât de semnificativă poetic şi cât de izbutită fonic este această secvenţă lexicală în gerunziul prin care ni se transmite.   Nu voi omite, fireşte, nici îngerul care în textele lui Ionescu apare cu funcţia de gardian – „îngeri tăcuţi gardienii” (p. 65) –, ca dovadă că postura metafizică a îngerului cu care ne-a obişnuit Cartea Sfântă, angheologia, textele sacre sau cele patristice a fost cu totul depăşită şi că revoluţionarii din Piaţa Universităţii nu au de ce să se teamă: gardienii care îi snopesc cu bastoanele de cauciuc după ce au plecat camerele de luat vederi sunt nişte îngeri. Într-adevăr, nişte îngeri! De ce titlul Bursa îngerilor şi nu altul? Dacă îngerii lui Ion ar fi avut o aură metafizică, atunci titlul Bursa îngerilor ar fi avut o semnificaţie, înţelegând că fiinţele serafice au ajuns să fie jucate la bursa oamenilor muritori... Dar cu îngerii de pământ, antiteza e spulberată şi golită de poezie. Titlul plachetei rămâne astfel doar un titlu care sună bine şi fără acoperire în carte. În afara lumii şi a poeziei de azi În cea mai mare parte a lor, versurile lui Ion Toma Ionescu nu sunt afectate de lumea în care autorul trăieşte. Este nemulţumit acesta de ceva? Protestează el pentru ceva? Trage de urechi democratura sau nomenclatura de azi? Nici vorbă! S-ar putea ca în percepţia şi înţelegerea sa totul să fie perfect, de vreme ce nu are nicio reacţie. Nimic din sufletul şi tensiunea zilei, din aşa-zisă „viaţă de azi” ori din spiritul acestor vremuri nu răzbate în discursul său. Dar trebuie să recunoaştem că autorul modern/postmodern nu are obligaţia să dea corp poetic unor teme anume şi nicidecum să redea fidel, mimetic realitatea! În acelaşi timp, este adevărat că după tematica pe care textele autorului o propun şi dezvoltă, acesta este evaluat. Pentru că una este să scrii despre natură, să „pastelezi” la nesfârşit textul, şi alta este să îţi pui problema fiinţei tale destinale sau să ai nerv social, să spunem. Fac această remarcă în contextul în care Ionescu, altădată albastrul care a dat de furcă Securităţii cu proiectele, credinţele şi visurile lui, dovedeşte acum că a uitat totul şi că fiinţa de atunci a fost redusă la tăcere. Credinţele, visurile şi tulburările lui nu se mai văd. Realitatea pe care o pune în vers Ionescu este… desprinsă de realitate, mai bine spus de spiritul realităţii. El scrie atât în afara lumii de azi, a spiritului ei, cât şi a poeziei împlinite de azi. El scrie într-o altă epocă istorică şi poetică – undeva pe la 1800. Oricum, el nici nu s-a contaminat de spiritul poeziei moderne, nici nu l-a contaminat pe acesta cu nimic, de vreme ce poezia modernă nu are nimic de câştigat din textele pe care autorul de azi le semnează. Ne referim, desigur, la versurile din prima secţiune a cărţii, pentru că cele din cea de a doua secţiune, postmodern intitulată Lumea văzută de Ion. Împărăţia PA, este, prin cele zece texte ale ei, proză curată. Mai precis, acest al doilea ciclu se constituie din mici povestiri cu tâlc, salvate în general de pe blogul său. Toate aceste proze sunt rupte „în versuri” pentru a sugera că proza pe care autorul o scrie nu este proză, ci poezie. Un artificiu desigur neconvingător.

HERCULES PONTA LA ZEI. Miturile realitatii.

În desfrâu cu o muritoare, Zeus a avut un fiu, pe Hercules. Ca să-i dea puteri, dincolo de cele omeneşti, a imaginat un plan. I-a turnat Herei, soţia sa, 10 picături de valeriană într-un pocal cu vin Lacrima lui Ovidiu şi a adormit-o. I-a descoperit apoi sânul doldora de laptele vâscos al zeilor şi a adus pruncul să sugă. Hercules, colţos de mic şi înfometat, deh durase ceva timp până când prin mângâieri dibace şi glas mieros, reuşise s-o adoarmă, abia scăpând de poftele stârnite în trupul ei cam stătut;  cum ziceam, Hercules a muşcat ţumburucul de la ţâşnitoare şi Hera tulburată s-a trezit aruncând cu oroare pruncul străin de la sân.

Grosul laptelui a spoit cerul născându-se atunci Caleea Lactee. Un strop rătăcit a căzut pe un câmp mănos şi din el a înflorit Crinul, liberal, albastru şi frumos. Când muritorii de jos s-au uitat mai bine, au văzut un firicel mititel de ştir, o buruiană subestimată, comună, încercând să se caţere şi să se conserve în umbra Crinului şi ăstuia micu i-au zis Daniel. Acu, dreptu-i că Felix, grădinarul Antenelor i-a tot turnat la rădăcină lapte de măgăriţă şi făină de oase, dar tot mic rămase.

Aici se termină legenda, dar povestea abia începe. Crescură cei trei feciori ca fraţii: în pace, bună înţelegere şi sondaje, patru ani în opoziţie cât alţii în zece şi complotiră că ar fi momentul să se împuternicească vârtos şi să-l dea jos de pe cal pe ăla care făcea serviciul, cu DEX-ul în buzunar, dându-se intelectual.

Se înţeleseseră dinainte: Crinul să fie – preşedinte (ceva mai târziu), ăla micu – cu de-ale gurii pe felie, până rămâne pustiu la ministerul agriculturii şi pentru că Hercules ponta şi la zei (subsese la sânul Herei, deh!), notară într-un registru, el să se ocupe de ahei ca prim ministru.

Zis şi făcut! Au purces urgent la comploturi şi câtă frunză verde cumpărară voturi, în parlament.

Totul a mers ca pe roate, ţara fericită s-a dat pe spate. Serbările nu mai conteniră şi, odată leul nu mai respiră!...(Europa nu se miră.)

Nu contează! Hercule e tot optimist şi mândru lansează săgeţi otrăvitoare. Doar Crinul de la un timp parcă nu mai dansează, s-a ofilit de prea mult soare, pare cel mai trist dintre geţi într-un Olimp cucerit.

Retras într-o barcă, pe mare, nu mai doarme, n-are glas n-are stare.  Fără inamic, el, ca preşedinte...n-are arme, n-are nimic!

Ca, preşedinte, poţi conta că Ponta, ţine minte?...

Uniunea la casa ei. Premiile Revistei Arges

La premiile de anul ăsta ale Revistei Argeş l-am scos în lume şi pe Nicolae Radu. El e unul din personajele mele „albastre”, poate cel mai controversat, fostă speranţă a literaturii argeşene, ajutat de organele vigilente ale securităţii să treacă prin anii 70, cu arme şi bagaje, la partidul boschetarilor, să nu creadă "lătrătorii" aia din vest că la noi libertatea individului e cumva închistată în oprelişti.

Mă gândesc, poate dacă acea fractură nu s-ar fi produs, destinul ne-ar fi putut prilejui o întâlnire după 40 de ani, tot cu ocazia premiilor revistei, dar desigur într-un alt context, cu alte personaje de onoare, dintre care nu ar fi putut lipsi printre premianţi, tocmai el, condeierul impetuos, naiv, cu toate pânzele corăbiei tinereţii sale entuziaste umflate de vântul înşelător ce fixase acul busolei, ca un pol magnetic, direct către stânci.

Nu întâmplător am amintit de boschetari, Nae propunându-mi să scriem împreună al doilea volum al „albaştrilor”, el venind cu mediul cunoscut în care îl trântise nemiloasă viaţă, cu o experienţă de limbaj frust şi un bagaj de întâmplări memorabile trăite intens printre damnaţi, sub cerul încăpător ce refuza să-i îngăduie.

Eram sub impresia a două bucăţi de proză scurtă citite de el într-o tentativă de a ne arăta, mie şi lui Iordache, la fel ca odinioară, că timpul nu fusese atât de crud încât să-i descărneze întorsătura cuvântului şi meştesugul nervos al dialogului. Reuşisem să strecor „Baticul roşu”, prin îngăduinţa domnului Augustin Doman redactorul şef, în numărul cinci al revistei Argeş, număr ce trona într-un teanc impresionant, la vedere, pe o masă alături de alt teanc de reviste Poesis, aduse de la Satu Mare prin grija lui George Vulturescu, unul dintre poeţii îndrituiţi la premii.

I-am mulţumit lui Doman, precizându-i că dacă ar fi fost însoţit şi de celalalt text pe care i-l dădusem – „Femeia care aduce ploaia” – „Baticul roşu” ar fi dat şi mai bine, reconfirmând o semnătură distinctă. Mi-a explicat că revista şi-a impus nişte norme ale ei şi nu doreşte să publice materiale ce au mai fost tipărite în alte reviste sau pe site-uri literare. Simona, cerberul vigilent al redacţiei, cu un serch a descoperit prozele pe blogul meu Pasarea ceţii şi a considerat că a călcat deja nişte principii publicând unul dintre texte, dar a făcut compromisul doar pentru faptul că fusese recomandat de mine, o persoană (decentă), pentru care are ceva afinităţi.

L-am simţit lângă mine pe Nae uşor stingherit. Puţină lume era deja venită în holul mare, nefolosit al Centrului Cultural! Patruzeci-cinzeci de scaune aşezate în segmente de câte cinci, alcătuiau un dreptunghi ce nu putea să umple imensitatea acelui spaţiu rece, impropriu desfăşurării unui eveniment care presupune schimb de idei, căldură şi cultură a comunicării. O dată pe an, la Simfonia lalelelor, spaţiul se umple cu sumedenie de flori ce mobilează cumva firesc golul dintre artă şi chich, spre încântarea tâmpă a miilor de vizitatori care conseamnează cuminte în jurnalul lor, numărul ediţiilor.

O faţă bisericească bine clădită fizic, aşezată pe latura stângă, explica celor câţiva interesaţi că a venit în numele PS Episcop Calinic să transmită revistei Arges si Filialei Uniunii Scriitorilor salutul său şi un cuvânt de mulţumire pentru premiul acordat modestei sale scriituri de memorii, apărută anul trecut. Luminăţia sa aflat în Serbia într-o ceremonie de frăţie ortodoxa, regretă sincer că nu poate onora şi binecuvânta evenimentul în sine şi bucatele de după.

Prietenul meu Aurel Sibiceanu ne întâmpină într-o ţinută elegantă. Invidios, mă face să regret că am optat să pun pe mine un plovăr obişnuit, dungat, neluînd în seamă importanţa momentului. Mă gândisem la Nae să nu-l complexez mai tare, pentru că aşa cum îl ştiam, l-ar fi strâns de gât cravata sau niscaiva haine ceremonioase. Ne-a văzut pe amândoi Sibi şi s-a luminat la propriu, recunoscându-l. A ţinut cu tot dinadinsul să ne imortalizăm în aparatul lui de fotografiat pentru posteritate, drept care primele imagini au apărut spre seară în ediţie princeps, pe facebook, provocând o avalanşă de like-uri.

Lumea bună a literaturii, cea care nu trădase, căci în paralel la Bucureşti, în aceeaşi zi, se manifestau public poeţii la Târgul de carte de poezie(s-au rostit şi câteva nume de trădători, Virgil Diaconu, Mirce Bârsila, Nicoleta Popa), după pupăturile de rigoare, s-a aşezat într-un final pe scaune şi în cadrele căutate profesional de fotografii şi operatorii televiziunilor locale.

Domnul Pendiuc, primarul, a părăsit pentru câteva minute campania alegerilor locale  şi s-a dedat şi dânsul culturii scrise, la prezidiu, pe un scaun eliberat cu pricepere şi rapiditate de gazdele ospitaliere.

Desfăşurarea în sine a evenimentului nu a avut sincope. Perechile şi-au concertat reciproc Laudaţio şi dansul. Nicolae Oprea cu Cistelecan, Augustin Doman cu George Vulturescu, Dumitru Ungureanu cu umbra lui Calinic şi Sergiu Nicolaescu cu Ileana Mălăncioiu.

S-au spus vorbe frumoase despre fiecare şi meritate, cum aprecia prietenul meu Nae. Mi-au rămas în minte consideraţiile sincere, pline de miez ale lui Sergiu Nicolaescu, ca un exeget din interior al cenzurii. Sunau atât de cunoscut în urechile mele albastre.

La un moment dat primarul a trebuit să plece, s-a ridicat, a lăudat revista Argeş şi în general pe scriitori ca fiind sarea pământului, fără de care urbea n-ar înflori şi ar rămâne stearpă. E drept că bugetul de carte n-ar avea parte de un consiliu cât să merite, dar pe mai departe rămâne în atenţie!...

Şi prinzând momentul de aur Florian Stoian Silisteanu, până atunci în concediu lânga Magda Grigore, sare ca un arc, un cosovar în asediu, direct la tezaur:

– Domn primar, da, pe când Uniunea la casa ei, că n-are sediu!?

– Florine, tu esti combatant de război, ţine aproape de noi!

*

In partea a doua lucrurile s-au mai întrepătruns s-au mai uns cu  pălincă, socializarea a corespuns, fiindcă...

Alpha TV. Dialogul poetului cu ingerul

Zen _ varianta

Am starea păroasă de crisalidă

ca o piersică dată în pârg.

Lumina dospeşte în mine

şi e gata să spargă

precum gogoaşa,

eliberând

fluturele.

Ace îmi trec prin piele

împingând mahrama

gândurilor.

Întunericul, 

se scurge din ochi,

nu mai disting 

interspaţiile.

Sinapsele duduie,

iar urechile

copleşite de sunetul telegrafului

captează ca nişte pâlnii

urzeala 

curentului

electric.

O vălmăşeală de litere,

ghemotoace de fire

spiralate, 

se rânduiesc

strălucind, 

în mătasea

cuvintelor.

Crescătorul de viermi

în uniformă oficială,

verifică poziţia corectă

a piciorului de elan

în blocstarturi,

gata să dea semnalul

începerii galei.

Dacă nu am ales

cursa care mi se potriveşte!?...

M-am antrenat haotic,

înconjurând versantul înzăpezit,

până când  oboseala, 

mireasmă de pâine

aburindă,

m-a  aruncat

în somn.

Nimic nu mă mai leagănă.

Continui să avansez.

Masticând pe culuarul meu

parcurg

în  verdele frunzei de dud

ultimii metri,

încadrat de viermi. 

O ploaie mocănească

îmi inundă creierul

crud.