duminică, 24 iunie 2012
sâmbătă, 23 iunie 2012
Strămoşi marini
Am parasit Piteştiul dimineaţă, ca să nu
traversez valul de căldură pe drum şi, undeva după amiază, să pot întâmpina
fericit stropii de apă sărată şi să-mi eliberez
starea, contopind-o în absolut. Realitatea e că nimic nu mă încarcă îndeajuns
pozitiv, decât izbitura în piept,
frontală, a valurilor.
Pe faţă, nu ascuns ca încrâncenările vieţii!
Ar
fi fost şi mai bine să plec înainte de ora opt, dar o notă de subsol de pe
blog m-a întârziat o vreme. Se pare că elaborez mai greu răutăţile. Recunosc,
am răspuns în nota vremurilor la o mizerie cu aceeaşi unitate de măsură. Mi-a
părut tare rău, în fond eu am pierdut!
Evaluând
realist, se pare că am pierdut doar “părerea” unui prieten. Trebuie să mă
explic, nu părerea ca opinie, ci prietenia ca o părere. Şi în fond socotesc ,
dacă era doar o părere, nu am pierdut prea mult.
Ştiam omul!
însă îmi pare rău de poet!
Până la urmă
tot el are de câştigat. Va trebui să-i cumpăr de-acum cărţile, nu mi le va mai
oferii pe degeaba. Şi încă ceva. Ar trebui să-mi demonstrez, mai ales mie, că
am avut dreptate, scriind o carte şi mai bună decât Bursa îngerilor.
Deocamdată
tac. Paginile albe mustesc de versuri tot albe, nu îmbracă cerneala sufletului.
La întoarcere
am să umplu un pet cu apă de mare.
*
Îmbarcaţi
de-a valma în maşina Cristinei după ce trecem primul pod peste Dunăre, mă voi întrece
cu Alexandru. Cam de pe-acolo el începe să freamăte ca o pădure când simte
briza. Cu siguranţă eu şi el şi,mai
nou Toma, pe linie genetică ne-am
descoperit strămoşi marini.
Comunicat în notă de subsol
Notă de subsol
(în nota vremurilor)
Am auzit prin urbe că virgilius vrabie (folosesc
litera mică pentru a nu se face confuzie cu marele Virgilius, sau celălalt,
Virgilius Capră, inventatorul cu rucsacul zburător...Eu vorbesc de diaconul liber
cugetător ce păstoreşte Lolitele) s-a supărat pe mine că i-am atacat
familia în dreptul meu la replică pe care nu l-a publicat în cafenele din
prietenie, preventiv, să stingă focul înainte de a se aprinde, ca un bun
pompier activ. Adică, labagind auster s-a folosit de prezervativ.
De fapt ce vreau să spun aici e o simplă
comunicare.
Stai liniştit maestre! Familia ta de vrăbii e în bună stare!
Stai liniştit maestre! Familia ta de vrăbii e în bună stare!
Şi mai atent te rog când citeşti la respiraţie! Ştii că
am uneori păcatul cu semnele de punctuaţie. Citeşte de două ori comunicatul,
poate înţelegi ceva.
Subiect închis.
De tot rahatul!
PS. Mai bine un duşman decat un "prieten"!
vineri, 22 iunie 2012
Morăriţa. Publicat revista Argeş. Iunie 2012
Lumea văzută de Ion I
Morăriţa. Frgment. Tobârlanii.
Ion Toma IONESCU
– Eu, sunt două cu amândouă
maică! Priveam nedumerit încercând să traduc (în mintea mea) expresia care
probabil voia să spună: „Nu aveţi habar cât de a dracului am putut să fiu! Aşa
mică de stat cum mă ştiţi voi, nu m-a luat ameţeala, la înălţimi!” Vârsta,
probabil lucrase pe dedesubt precum cari la statuia mătuşei mele şi, de la
„comunista”, cum o strigau prietenii în tinereţe când lua în piept dealul,
devenise „morăriţa”din ultima parte a drumului, când o iei la vale. Dar şi
atunci era vizitată de activişti de partid sau înalţi funcţionari din minister,
trimişi de Doncea, veniţi în Argeş în vre-o inspecţie.
Pe
lângă moară, slujea Bambina, o ţigancă bătrână. N-am mai văzut o femeie atât de
cinstită, curată şi cumsecade! O primise democraţia populară la pachet cu neamţ
cu tot, de la boierul ce deţinuse înainte moara. Neamţul avea grijă de motorul
morii pe care îl mângâia cu lavetele din bumbac, tot timpul. Strălucea motorul
mare cât o locomotivă. Picătură de ulei nu era pe jos. Bambina avea în grijă
câţiva porci şi un cârd amestecat de curcani şi gâşte ce se hrăneau cu de-ale
morii. În plus învârtea treburile casei. O casă cu trei camere, bucătărie şi
birou, în partea de curte unde nu aveau voie căruţele şi maşinile ce descărcau
saci cu porumb şi grâu, adunaţi din zece sate din jur. Când veneau musafiri
importanţi la morăriţă, Bambina putea să stea la bucătărie legate trei zile şi,
gătea feluri de bucate de se topeau în gură. Nu se arăta la faţă,
petrecăreţilor.
Noi,
nepoţii, partea asta o apucasem în vacanţele petrecute la Stolnici, ţinându-i
de urât verişoarei Melania când ea nu se afla în vre-o tabără, sau la Râmnidcu
Vâlcea la rudele tatălui său – ofiţerul acela înalt bine făcut pe care îl văzusem o singură dată la
moartea tatei (aveam opt ani), stând stingher în drumul tuturor în curtea aia
vie, plină de oameni trişti care veniseră să-l petreacă.
– Ionele, ai venit şi tu la Toma?
Îl întrebă ţaţa, cea mai mare dintre cele patru surori ale tatei ce încremenise
trist şi mirat în coşciug, nemaiputând cuprinde atâta puhoi de lume.
Nimeni
nu m-a lămurit niciodată, dar am înţeles că erau divorţaţi, dacă pe verişoara
Melania o chema Popescu, iar pe tanti Gica la fel ca pe tata. Cu numele astea
din neam am încă o problemă nerezolvată şi, nu mai e nimeni dintre cei bătrâni
să mă ajute. Cei trei fraţi mai mari, Nicu, Ionel şi Gogu purtau numele de Sima,
cum probabil s-a numit până la un anumit moment şi tatamare Tobârlan, dar el
şi-a schimbat numele. Nu ştiu de ce! N-a putut şi porecla. Astfel că surorile
cele patru şi tata, au primit numele de Ionescu.
Tobârlan,
tatamare a avut opt copii.
Dar
să revin. Dualismul personajului „tanti Gica” încă neclar, stătea pe scaun la
mine acasă. Eram cu frati-meu Dan în
jurul unei mese, unde contau mai mulţi cu paharele pline, dar doar noi trei
acaparasem discuţia. Ceilalţi ascultau curioşi.
Ştiam că spusele-i nu erau doar fanfaronadă.
– He-hei, sunt multe! O să scriu
eu şi cartea noastră cu toată viţa în ea.
Complotasem
cu frati-miu Dan pe care şcoala îl făcuse istoric, dar pe care eu îl simţeam cu
vână de prozator, s-o prindem în zi de poveste odată pe tanti Gica,
„comunista”, cea care în tinereţea ei ratase măritişul cu Ceauşescu. Şi iată că
venise momentul.
Nu
l-a plăcut pe ucenicul cizmar. Terminase croitoria de lux în Piteşti. S-au
întâlnit de câteva ori, au mers la film, era timid, a ţinut-o de mână dar n-a
sărutat-o lipiţi în întuneric. I-a povestit lui Tanţi, pe care fratisu ăl mare,
„nenea Gogu” n-a dus-o ca mireasă la biserică decât la 70 de ani. A scutit o
cheltuială unind ceremonia religioasă a căsătoriei cu nunta de argint. Gica
locuia în casa lor. De fapt „nenea Gogu” a ţinut-o la şcoală.
Despre
căsătoria religioasă a lui Tanţi cu „nenea Gogu”, amănunţesc altădată. O
poveste homerică! Nu credeam, să-mi fi garantat cineva că n-avem să ajungem în
duminica aia la miliţie! Ginerele, administrator în CEAIR, Blocul7, la pensie,
fost sef în construcţii cu casă mare şi bazin cu peşti la curte, pe Livezilor
în buricul târgului, pânâ când blocurie muncitoreşti ale susnumitului cartier s-au
apropiat, dărâmându-l şi pe el. În calitate de şef în construcţii, a asistat
când escavatorul ca un balaur a muşcat în zid. Dinţii au scrâşnit, zidul a
rezistat, dar el nu. Obidit şi-a luat găleţile cu peşti şi, din poartă-n poartă
pe strada în pantă către centru a bătut la casele rămase încă în picioare, să
împartă peştele de care el nu s-a putut atinge.
Îl
cunoştea tot oraşul. Oraşul mic, toţi aşteptau evenimentul nunţii.
Şi-a
pus cort uriaş în faţa blocului până-n gardul de trandafiri şi întorşi de la
biserică n-am plecat de la distracţie mult după miezul nopţii. Neamul mare.
Nepoţii crescuseră. Şi copii lor au mişunat un timp printre scaune ca să-şi
aducă aminte de poveste. Nunta, cu dar. Ginerele şi-a luat avânt, s-a urcat pe
masă şi în entuziasmul general a intonat cu glas tunător. Cântase în corul
bisericii la Curtea de Argeş, înainte să fugă de la Şcoala normală sărind peste
gard la internatul de maici, tânăr, frumos, costeliv, l-au păstrat tinerele novice
un şir de nopţi. Fericit şi eliberat de complexe în definitiv nu mai avea nimic
de ascuns s-a dezlănţuit:
– Oci ciorneia, o ce craci avea!...,iar
noi nepoţii răspundeam în cor cu urări tradiţionale pentru viitor, de casă nouă:
„Şi la anul şi golanul!” Bietul de el! Singurul copil îi murise de mic. De
atunci a rămas Tanţi mai neajutorată.
Cum
spuneam, Tanţi a sfătuit-o pe Gica:
– Lasă golanul ăla că nu e de
nasul tău! Am vorbit ieri cu Constantineasca, soţia proprietarului cismăriei
de-l ţine de calfă. Nici pomeneală, nu vorbise! Ea n-a ieşit niciodată singură
din casă. Gogu îi făcea toate cumpărăturile şi o sfătuise să nu vorbească nici
cu vecinele, se temea să nu afle biata femeie despre oarece aventuri galante.
Mai bine să stea toată ziua la bucătărie cu rugăciunile ei şi să-l aştepte
cuminte, cu Sarailie sau plăcinte. Doamne ce Sarailie dumnezeiesc!
Dan
mă tot înghiontea pe sub masă şoptindu-mi să dau drumul la un reportofon sau
magnetofon, să înregistrez. Tanti Gica era în formă. De unde tehnică de
înregistrare, n-aveam în casă. Mi-am luat un pix şi am încercat să notez pe sub
masă într-o agendă, fragmente, ce puteam prinde. Cu scrisul meu deformat nu
eram sigur că voi înţelege ceva mai târziu.
– Ia mai pune Nelule un pahar! Am
pus. Să vă povestesc cum m-am dus la Mareşalul Antonescu. Am dat noroc cu
paharele pline şi ne-am pregătit să ascultăm.
– Ionel şi Nicu erau pe front,
pontonieri. Gogu ăl mai mare dintre fraţi, tot pe front, şef tehnic la aviaţie.
Toma, taică-tu, cel mai mic dintre băieţi pe front la transmisiuni. Tăticu
(Tobârlan), luat cu boii din curte cu căruţă cu tot căra alimentele printre
gloanţele rătăcite în spatele frontului. Noi fetele, patru zălude, rămăsesem cu
mămica acasă: ţaţă-ta Miţa, Veronica, Lenuţa si eu. Toate crude! (Mi se mai întâmplă
şi mie să pun rime câteodată în text, ca să fac o subliniere.)
Venit
intr-o permisie şi văzându-ne neajutorate, Gogu în uniforma de ofiţer, speriat
parcă de propriul lui gând, mi-a zis:
– Eu n-am timp! Trebuie să mă
întorc pe front. Tu de duci mai întâi la madama lui Antonescu, la casa aia mare
din gura Trivălii, o şti că ţi-am arătat-o. Te descurci cum ştii! Nu pleci de
acolo până nu dă telefon mareşalului şi auzi tu cu urechile tale: “Vezi că vine
o fată la tine într-o problemă!…” şi pleci la Bucureşti! Măcar unul din noi să
se întoarcă acasă, că aşa nu se mai poate!
Şi
m-am dus la Antonescu mamă! Întâi la „madama” în gura Trivălii. Am urcat în
tren curajoasă. Ţărăncuţă, curat îmbrăcată am întrebat în stânga şi-n dreapta
până am ajuns. Mareşalul m-a luat în braţe, m-a pupat, aveam cred 16 ani şi
i-am povestit. În şapte zile tăticu a venit acasă la Merişani. Pe unde-o fi
venit din Moldova, de la Podul Iloaiei cu caruţa cu boi?... Nişte boi mari,
vineţi cu coarne uriaşe.
– Îi ştiu, i-am prins şi eu copil
fiind. N-am mai văzut asemenea coarne! Pe unul î-l chema Priam, celălalt nu mai
ştiu ...
– Vânătu. Au trăit mult mamă, i-a
luat colectivul.
Când
l-am vazut pe tăticu intrat în curte, falnic, cu mustăţile lui mari, în iţari
de dimie am izbucnit în plans şi mândră i-am zis: “Tăticule eu te-am adus!”… M-a
luat în braţe.
– Biserica mătii! Tu ai să ajungi
bine când vei fi mare!”
joi, 21 iunie 2012
Bileţelul de adio
Puteam jura aseară că spiritul tutelar al lui Nenea
Iancu îşi va roti mustăţile de la înălţimea centenarului său ceresc, introducând
coada cometei în desfăşurarea
telenovelei ce umflase de lacrimi debitul Dâmboviţei, revărsându-l pe străzi.
S-a pierdut bileţelul!
Testamentul roşu? Sau biletul de adio? Nu s-a precizat
încă la radio. E în studiu.
Năstase, în bibliotecă, înainte să armeze cocoşul, la
preludiu şi-a desăvârşit capodopera politică. După care în stare critică şi-a
pus singur eşarfa Burberry la gât că nu curgea sângele şi dădea urât. Transportat
la salvare pe targă au preluat televiziunile circul în lumea largă.
Apoi pe rând, au venit ciracii la spital în frunte cu
Ponta să stabilească matricea.
Săracii chirurgi, greutatea la ei, trebuiau să-i facă
cicatricea! Şi s-a declanşat carnavalul:
–E de vină Băsescu, el e criminalul!
*
Ne cred bolnavi pe toţi, idioţi? Dacă a furat
premierul, noi să fim hoţi?... O fi de bine şi eu nu ştiu! Aud că România e un stat viu...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)