Pădurea scufundată

În locuinţa mea sub-lacustră,

branhiile sunt arondate fluient

la tastatură,

ca să pot înota pe spate,

în camera aceea obscură.

Un fel de gură de metrou

în delir permanent.

în strânsă legătură cu lumea de-afară

cât să respir indecent gură la gură,

ca nou, într-o vară fierbinte.

În loc de mobilă şi lustră,

port cu mine scufundat în ocean, ca-ntr-un halou,

tot oraşul, cu grădina publică,

cu străzile pavate cu piatră cubică,

cu pădurea Trivale

şi claxonul salvărilor blocate

în holul cinematografului Lumina,

în însângerata iarnă când ne-a crescut gras,

adrenalina şi la Spitalul judeţean

s-a tras, într-un cetăţean.

Eu, sub masă la etajul patru,

îmi feream oasele de glonţul

ce mă putea atinge prin geam,

cu clonţul.

           

Altădată, în tinereţea în van

m-am războit cu o caracatiţă

jucându-mă cu focul.

Braţele-i întinse prin tavan şi pereţii de zid

au rupt vălul albastru.

Aveam prieteni, fete, băieţi,

împleteam cuvinte,

nu eram un sihastru insipid!  

Delimitând locul cu sârmă ghimpată,

caracatiţa ne-a împroşcat cu cerneală.

Am văzut atunci Pădurea Katinului scufundată

într-un câmp de scaieţi.

Zgură albastră

                   Unde ne sunt defilările?

            S-a întors lumea cu fundul în sus! Nu tu o famfară, nu steag, nu un mititel lângă patru beri în Trivale, la Cornu Vânătorului cu colegii după defilare. Măi oameni buni, azi e sărbătoare, 23 August, râde viaţa de noi! Râde numai ea.

            Nu mai râde nimeni pe străzi, nu mai scandează nimeni numele conducătorului iubit, ăştia de-acuma doar ne numără dac-am murit.

            Unde ne sunt costumele naţionale şi căluşarii fixănd băţul cu panglici colorate din mâna Mutului? Trecând prin poarta sărutului şi jucând steagul în bătătura cea mare.

            Parcă a trecut peste noi viitura si a înfrăţit în loc de iarbă, zgura.

            Măcar de-ar fi zgură albastră, nobilă, inventată de ŢIRIAC, să fim siguri că e a noastră. Dar e tot roşie şi mai bine tac!

Ultimele minute ale preşedintelui

                  Nu mai suntem un popor! Am ajuns nişte categorii de cifre. Şapte milioane jumătate pentru unii, unsprezece milioane pentru ceilalţi, dacă ne raportăm la comfruntarea care încă arde pe uliţele ţărişoarei, copleşită de secetă şi înspăimântată de haitele procurorilor.

            Primul ministru Ponta a optat pentru cei şapte milioane jumătate votanţi activi şi s-a pus în fruntea lor, luându-l alături pe Colonelul Dogaru, celebrul strateg specialist al luptelor de stradă, ca să-i apere de Băsescu. (Aici aş putea consemna un paradox, dar nu comentez, sunt un observator neutru, nu mă implic.) În spatele lui Băsescu, după spusele preşedintelui interimar Crin Antonescu, nu mai e nimeni! Ǎia unşpe milioane stau acasă, sunt morţi! A rămas doar fantoma marinarului care încă mai bântuie DNA-ul, Curtea Constituţională şi Serviciile. Numai că diavolul şi-a păstrat legăturile secrete.

            Bietul Crin! Nu e simplu să te lupţi cu fantomele la Cotroceni, cu Merkel, cu Barroso, cu trupele NATO! Somnul de frumuseţe al dimineţii a devenit un coşmar. Agitaţia zilei se completează cu agitaţia nopţii. Filmează, e nervos, trage duble, filmează din nou. Numără şi iar numără, rar, se închină ca un bun creştin, combină, taie, combină şi nu iese cvorumul.

            Ultimele minute ale preşedintelui s-au dus! O mie de minute măcar în plus să fi fost şi era preşedinte deplin, nu interimar clandestin, fără rost!...

Sportul rămâne alb

            Da, se pare că în meci, Curtea Constituţională a consemnat setul decisiv cu scorul de 6-3 pentru Traian Băsescu. S-a jucat după regulile inventate de USL la Referendum, cu Ponta şi Crin în echipa de dublu şi, preşedintele zbătându-se singur de partea cealaltă a fileului. L-au tăvălit pe Băsescu, a înghiţit umilinţă şi mult praf roşu iscat de zgură.

          Poate chiar şi-a meritat soarta! Prea des sub tricoul strâmt de preşedinte şi-a etalat muşchii de marinar. Este tot atât de adevărat că n-ar fi fost corect să i se ia titlul în huiduielile tribunei, înţesate de acoliţii Antenelor şi armata nemulţumiţilor lui Dogaru.

          Mulţimea tăcută a privit la televizor îngrozită că s-ar fi putut dărâma tribunele.

          E bine că arbitrii nu s-au lăsat copleşiţi de emoţii şi au judecat respectând regulile jocului.

Pe spinarea Bucegilor

             Ieri ne-am plimbat pe spinarea Bucegilor. La intrarea în Sinaia, spre Moroieni, am urcat în volute cu maşina lui Laurenţiu, pe fâşia strâmtă de asfalt, spre Cuibul Dorului şi mai sus către Piatra Arsă. Aerul tare la aproape 2000 de metri altitudine ne-a oferit prilejul să-i mulţumim Cristinei că ne-a pus în bagaje ceva îmbrăcăminte să ne protejeze de respiraţia rece a muntelui. 

          Un nor negru se agăţase de crucea Caraimanului şi îşi despletea umbra de ceaţă pe povârniş către noi, opriţi undeva pe Şaua Dichiului. M-am uitat mai bine la mişcarea imperceptibilă din partea mai luminoasă a umbrei şi mi-am dat seamă că de-acolo din nori cobora o turmă de oi. Se rostogolea alene venind dinspre Babele să ajungă către seară la stâna ce se profila mai la vale.     

          În gându-mi sinapsele parcă se cutremurau făcând legătură cu veşnicia. Afară, pe platoul deschis, se întretăiau marcajele roşii vizibile ale unor trasee montane. Căte două trei mogâldeţe în grupuri, turiştii, în diferite direcţii, se pierdeau cu rucsacii în spate. 

          Urcasem în coloană cinci-şase maşini, alene, să dăm prilej Nikon-ului din dotare să se manifeste profesional în mâna Cristinei. Şi coloana s-a oprit ca la o comandă. Se terminase brusc asfaltul şi drumul continua cu hopuri doar pentru temerarii care nu aveau scutul atât de jos să îndoaie tabla în vre-o piatră. Am continuat o vreme zguduindu-ne către complexul sportiv de la Piatra Arsă până am descoperit un indicator pe care scria acces interzis. 

          N-am insistat, măsurându-ne timpul şi socotind că masa spre ora 16 ne-o planificasem la iarbă verde după Bolboci şi dincolo de Cheile Tătarului, în susurul Ialomiţei şi în mirosul de brad. 

          Am întors şi ne-am luat porţia consistentă de zgâlţâială şi în plus câteva replici. Personal am strâmbat de câteva ori caroseria maşinii lui Laurenţiu, spre bucuria nedisimulată a lui Ioni care m-a taxat zicându-mi că un cucui îţi arată din când în când că în viaţă nu eşti de capul tău.

          Ocolind Bolboci-ul, nu se mai termina, am trecut Cheile Tătarului  şi am campat pe malul verde al Ialomiţei ce-şi despletea cleştarul printre pietrele de diferite forme şi culori. Din lada frigorifică minunăţiile pe care ni le pregătise Ioni s-au topit pe rând. Ne-am scufundat apoi picioarele  în apă şi ne-am clătit pe faţă.

          Laurenţiu, meşterind ceva în maşină, din senin a dat drumul la Radio. Se vorbea tot de Crin, de referendum, de procurori şi am redevenit muritori...