Eram prieten cu
verişoara ei, căsătorită. Ne mai văzusem de câteva ori întâmplător, niciodată
singuri. Fără să împărţim cuvinte suficiente legăturii ce se putea înfiripa într-o
conversaţie. Ochii ni se întâlniseră mai des, împlinind nevoia instinctivă de
a împărţi pe categorii de percepţii obiectele sau senzaţiile scrise să se
întâmple în jurul tău. Hazardul îţi scoate în cale imagini al căror contur se
aşează altfel, te urmăresc şi te fac să revii la ele din când în când.
Atingeam cu privirea ca din întâmplare
întâi buzele, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în jos pe trup.
Traseul era perfect, stratul de zăpadă subţire verde mentă al capotului, nereuşind
să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se rotunjeau sau se alungeau
suple dedesupt. Ştiam bine că nu aveam voie sa folosesec pârtia, dar ochii ei
nu mă mustrau când o fracţiune de clipă se întâlneau întâmplător cu ai mei.
Schimbam direcţia, ocolind cu grijă contactul, de teama să nu scânteieze ceva
în câmpul electric.
Auzisem de neînţelegerile cu soţul. Prietena
mea îmi vorbise puţin şi de boala ei. Stăteam în camera simplu mobilată pe un
scaun, sorbind cafeaua dintr-o ceşcuţă subţre, galbenă. Prietena mea, cu spatele
la Aloma îşi citea email-urile pe o măsuţă unde se afla calculatorul, astfel că
o puteam privi în voie, stând pe pat cu picioarele atârnate, cu capotul acela
verde mentă şi florile albastre neglijent aruncate peste căldura ce o degaja
corpul destins. Din grabă, nu îşi încheiase toţi nasturii. O trezisem din somn,
trecuse de 11. Prietena mea aştepta un răspuns de la o firmă unde îşi depusese
CV-ul.
Aloma avea o oboseală pe faţă, o
paloare misterioasă. Îi scormoneam cu privirea avidă chipul. Se abandonase de
parcă voia să-şi continue somnul. Un sân mai obraznic, rotund, împingea să iasă
din umbră în câmp deschis. Şi dintr-o dată lucrurile au părut să se tulbure. Un
spasm puternic i-a smucit corpul prăvălit ca un arc pe spate şi parcă era
traversată de o undă de şoc. Mişcările dezarticulate se amplificau în
segmentele membrelor. După clipa de uluială, realizez pericolul de a cădea din
pat. Încerc s-o reţin, dar îmi tremură mâinile şi nu am destulă forţă în braţe.
Prietena mea speriată mă ajută şi ea cât
poate. Îi descheie capotul până jos şi îl trage de mâneci de parcă în el s-ar
fi aflat tot răul din lume. O udă cu apă. Eu lupt în continuare să stăpânesc
trupul acela stărnit de stihie. O iau în braţe, îi acopăr cu pieptul sânii, o
acopăr întreagă cu corpul meu. Îi strâng picioarele cu picioarele mele, parcă începe
să se adune, mai întâi ca o vâltoare, apoi ca o apă liniştită. Intârzii câteva
clipe scufundându-mă şi eu în ea. Totul a durat preţ de trei minute. Fără îndoială
cele mai lungi
Mă desprind greu şi o privesc liniştită
de pe celălat mal, de desupra ei. Prietena mea se uită la mine mustrătoare, citind
mai repede decât mine nefirescul situaţiei şi aducând un cearşaf să o acopere.
Mă dau jos din pat. Dărâmat mă aşez pe scaun. Prietena mea îşi căpătase stăpânirea
de sine şi a sunat la salvare. Am simţit că nu mai era nevoie de mine şi m-am
ridicat să plec. Am spus de la uşă:
– Ne vedem mâine! Nu
ne-am mai văzut niciodată