In revista Portile Nordului

http://centruldepromovareaculturiibaia-mare.hopernicus.falezedepiatra.net/2015/06/05/portile-nordului-nr-1-2-3-anul-ii-2015/

Îndoiala. Lumea vazuta de ITI

           Omul avea un braţ de scrumbii. Le ţinea strâns ca să nu-i alunece, traversând deşertul. Un copac desfrunzit în mers ce zgâria arşiţa cu crengile lui uscate! Îşi pierduse de mult cuvintele. Nu mai avea în ce să-şi îmbrace gândurile. Şi gândurile îi înţepeniseră flori de gheaţă în ochi. O pojghiţă subţire.

            Când şi când din crengile amorţite cădea o scrumbie ca un fruct prea copt. Se apleca s-o ridice, dar alta îi lua locul. Un timp, le-a perpelit în sarea nisipului fierbinte. Le împingea în faţă lui cu piciorul şi urmându-le, făcea din nou câţiva paşi. Îşi pierdu răbdarea curând. Obosise. Nu se mai putea apleca.

            S-a trezit, buimac, la ultima scrumbie. Sfârâia în mâna de parcă s-ar fi aflat pe jar. Şi-a şters cu dosul palmei, apăsat, gheaţa din ochi.
            – Doamne şi acum ce mă fac!?... Își regăsise cuvintele şi gândea. Dacă merg înapoi iau urma scrumbiilor. Dacă merg înainte…

Ceară şi miere

La Cheile Zǎnoagei

          În ziua de Rusalii am fost la Cheile Zǎnoagei. Undeva în dreapta, urcǎ un drum deasupra  Sinaiei cu serpentine periculoase, cu porţiuni de șosea strâmtǎ și fǎrǎ parapeţi, cu vǎi care se cascǎ neverosimil drept în faţa ta, pentru ca volanul mașinii printr-o mișcare sigurǎ a celui care conduce, sǎ le deplaseze în lateral și sǎ le lase înapoi. Dacǎ nu ţi s-a stârnit amocul aventurii, comfortul izolǎrii de lumea trepidantǎ a Bucureștiului pe care tocmai ai lǎsat-o în urmǎ, concentrat sǎ urmǎrești firul împletit al șoselei, riști sǎ pierzi peisajul sǎlbatic, te-ai putea lǎsa pradǎ gândului cǎ taman atunci ursul iritat de mormǎitul motorului mașinii tale, în liniștea aceea atotstǎpânitoare, se va proţǎpi în mijlocul drumului, cu silueta masivǎ de animal fioros și te-ar putea lǎsa pentru o clipǎ sǎ-i citești nedumerirea întrebǎtoare din ochi: “Voi de ce dracu nu aţi rǎmas acolo jos!?”  

            Parcǎ totuși nu se mai terminǎ drumul în splendida sǎlbǎticie a momentului, dar ne pǎstrǎm moralul cǎci din faţǎ, din când în când, mai apare câte o mașinǎ rǎtǎcitǎ sau vre-un motociclist în costum de piele cu casca uriașǎ care îi acoperǎ faţa. Eram a doua oarǎ în zonǎ, dar nu aveam siguranţa cǎ suntem pe drumul cel bun. Descoperisem cu mulţi ani în urmǎ o poeniţǎ superbǎ pe malul unui râuleţ între brazi, dupǎ coada lacului Bolboci, acolo voiam sǎ ajungem în raiul acela semǎnând cu visul copilǎriei. A trebuit sǎ facem o alegere, GPS nu mai avea cum sǎ ne ajute. La stânga, sau la dreapta? Încotro!? Am cotit cǎtre stânga și s-a dovedit ca în istorie, stânga o alegere greșitǎ. Aveam sǎ ne dǎm seama la întoarcere, celǎlalt drum ducând în același loc, ar fi fost mult mai scurt și aproape întreg asfaltat. Am hurducǎit preţ de încǎ o orǎ trecând prin Cheile Tǎtarului. În sfârșit am ajuns.

            Recunoscând valea aceea cu râuleţul de munte, ne-am oprit la locul nostru știut. O singurǎ altǎ mașinǎ se încumetase în zonǎ. Mai curajoși decât noi, își instalaserǎ și cortul. Bucuria cǎ am ajuns cu bine acolo unde am dorit s-a transformat într-o foame teribilǎ și constatând cǎ nu aveam cu noi cuptorul cu microunde, cu avânt prin ordin de front am pornit grǎtarul.

            Când lucrurile pǎreau sǎ se așeze, berea și sucul se rǎceau în marginea râuleţului între pietre, cârnǎciorii și micii sfârâiau de zor pe grǎtar, copiii își luaserǎ porţia de libertate alergând fǎrǎ grijǎ pe pajiște, un pârlit de nor ameninţa sǎ ne strice buna dispoziţie. Și nu i-au fost deajuns doar ameninţǎrile!

            Am strâns iute lucrurile pe care le împrǎștiasem și le-am urcat în mașinǎ trǎgând nǎdejde ca rǎpǎiala sǎ fie scurtǎ. Noi bǎrbaţii am rǎmas eroi curajoși la grǎtar sǎ apǎrǎm focul și sǎ terminǎm ce începuserǎm. Nu ne-au speriat nici mǎcar cele câteva pietricele venite de sus. Cu sacii de dormit deasupra capului și fumul în ochi am izbândit pânǎ la ultima fleicǎ.

            A stat și ploaia. Am mâncat, am bǎut berea și spre searǎ am pornit mulţumiţi cǎtre București. De data asta pe drumul cel bun.

Rusalii. Lumea vazuta de ITI

          O bunǎ prietenǎ a scris azi pe blogul ei La petunii un text despre amintirile noastre cu bunici în zi de Rusalii, un fel de trandafiri cǎţǎrǎtori în cerul copilǎriei. Ce frumoasǎ rǎsturnare a pogorârii Duhului Sfânt sub chipul unor limbi de foc umplând cu daruri pe Sfinţii Apostoli și aceștia primind puterea de a grai în limbi strǎine necunoscute de ei pânǎ atunci. Cei doisprezece apostoli au pornit sǎ rǎspândeascǎ învǎţǎtura Mântuitorului. Deschiderea bisericii cǎtre inima oamenilor.

          Și cât de firesc și simplu s-a potrivit anul acesta alǎturarea cu Moșii de varǎ când se împart cǎni de pǎmânt umplute cu poame și chite de cireșe din care sǎ poţi bea apǎ. 

Lumea vazuta de ITI. Maria

          Mã târãsc sã aprind lumina. Mã liniştesc puţin şi scriu precipitat pe un colţ de paginã visul. Poate reuşesc sã-nnod firele. Din spatele meu, ieşind din aşternuturi, un personaj feminin, cu ascendent în vis, mǎ scutește sǎ-i susţin privirea. Parcǎ n-aș fi acolo. Silueta ei de femeie tânãrã, mult mai înaltã în vălu-i negru transparent, care nu reușește șǎ-i umbreascǎ sânii albi, pulpele pendulând fosforescent, se scurge afarã pe uşã. Un timp s-a oprit la portiţa din spatele grǎdinii, ascultând freamãtul pãdurii. Apoi  Maria a dispǎrut.