Fotografii mişcate. Augustin Doman

M-a ceartat domnul Augustin Doman pe bună dreptate, că nu citesc „Săgetătorul”, suplimentul cultural săptămânal al cotidianului Argeşul (spre exemplu numărul 1045 din 28 noiembrie  în care dânsul a ieşit cu o cronică, taman la Tabletele mele în alb şi negru).

E drept pe acela nu-l citisem şi ca să mă apăr, i-am răspuns cinstit că am fost îndeajuns de oropsit în ultima vreme, poate chiar molipsit, molimă de rasă cu probleme. Mi-am făcut temele acasă scriindu-mi Tristele, sau studiind revistele „prestigioase”, cu parfum de mosc şi „critici importanţi”, analitici, la sumar, în căutare de cronici ale omisiunii mele „agreate”. Cam de un deceniu şi jumătate, inclusiv anul în curs, pe domeniile  de vânătoare ale Uniunii, unde se vânează URS, rar m-am regăsit. (Sunteţi printre excepţii, mulţumesc maestre!)

Pe parcurs mi-am dat seama cât de încurcată e ordinea aşezată a literelor(URS, nu va fi niciodată USR!).

Neavând carnet de vânător şi nici la flintă sclipici de poet minor, cu partea săgetătoare a Săgetătorului, risc să mor în picioare, atins în fluierul piciorului. Luând la ţintă toată viaţa veveriţe, guşteri şi alte animale mici, n-ai cum accesa vânatul mare, nici dacă ţi-ai procura artilerie de buzunar, 40 de zile în sărindar…

Mulţumesc pentru cronică, domnule Augustin, am s-o pun în ramă. Oriunde apar cuvintele lui Augustin Doman, chiar şi într-o pagină obscură de ziar(scuze, n-am găsit altă rimă), nu-s zbateri facile şi strădanii futile în literatură, ele dau seamă! Paharul cu vin umplut jumătate, îl beau plin!

*

Cantonul de la Merişani

timpul seamănă cu un tren (Piteşti - Curtea de Argeş spre exemplu)
poate e chiar trenul care trece peste noi…
noi traversele căii ferate
om lângă om susținem șinele
pe care lunecă locomotiva și vagoanele
o perioadă scurtă devenim pasageri
însă nu poți alege liber nici trenul
și nici segmentul de drum

poți nimeri un tren de marfă
nu e de preferat bou-vagonul
de la sindromul vacii nebune
animalele vii se transportă doar congelate
poate fi un tren militar cu răniți
se poate și un tren de mare viteză
două-trei sute de km pe oră ploaie vânt –
doar zăpada și dumnezeu poate întârzia sosirea

lumea nu se înghesuie în trenurile rapide
în vremuri de criză se grăbește doar timpul
totdeauna pasagerii se ciondănesc
pentru locurile de la geam
bătaia mare e pe trenurile fantomă
acelea sunt trenuri de lux
unde timpul cosmic își împlinește
călătoria de plăcere lent de-a lungul căii lactee  

am urcat în orient-expres era plin
de baroni conţi spioni actriţe şi balerine celebre
întreg personalul în uniformă
se uita la mine cu ochi neliniştiţi
valuri izbind o stâncă ivită în calea lor
le-am scos biletul de călătorie şi 
legitimaţia de poet era un fals
nu sunt membru al uniunii scriitorilor

m-am aşezat la o masă în restaurantul select
un chelner îmbrăcat într-un alb impecabil
s-a apropiat de mine şi am comandat
prânzul de duminică pentru trei…
la primul canton urcau părinţii mei

(Fotografii mişcate. Volum în pregătire)

Fotografii mișcate. Costel Pǎun

Râul a lucrat în inima pietrei și a șlefuit întâi el. Apoi a venit omul sǎ ridice piatra, dar când sǎ o dea la o parte din drum, a văzut că acolo în inima bolovanului, mișcă ceva ca o vietate ascunsă. A mângâiat-o prelung, i-a atins cu buricele degetelor formele rotunde și a izbit-o de altă piatră, nu prea tare, sǎ-i asculte scâncetul. Icnetul scurt i-a dovedit că nu greșise. A pus-o grea în desagă, scoţând deasupra cu grijă bucata de pâine și dura de unt. Întorcându-se din drum, în atelier a încercat cu o daltă, dar coaja pietrei nu s-a clintit, îndoind fierul.

            S-a așezat pe un butuc de lemn retezat, şi a scos pâinea şi untul să-şi potolească foamea şi să prindă puteri.   A încercat apoi cu flex-ul. L-am văzut hotărât, întinzând roiul de scântei împrejurul pietrei, cu grijă mare, sǎ-i înmoaie coaja, cum pe felia de pâine cu lama cuţitului, întinsese untul.

            Sculptorul are ceva din alcătuirea lui Dumnezeu, măcar îndrăzneala de a vedea într-o bucată de marmură, într-un lemn sau în metal, inima care bate și pe care alţii nu reușesc s-o audă, amestecând simţurile.

În expoziţia de sculptură în piatră de râu, deschisă ieri la Centrul Cultural Pitești, am stat câteva ore alături de cel care și-a pus semnătura pe aceste minunăţii, sub un nume comun. Tot atât de comun ca apa care curge în albia râului. Costel Păun, sculptor autodidact din Roșiorii de Vede. Nu a încercat sǎ se împăuneze cu munca lui, apreciind contribuţia proprie ca fiind doar  20%-30% din tot. „Pentru restul de frumuseţe a lucrat râul.”

nordul de piatră

câte se pot spune despre piatră…
atâtea straturi de rocă
prefigurate de raze
atâtea păsări cuibărite
în somn...

dar despre om câte se pot spune…
atâtea straturi de umbră
descărnate din cenușile
nordului
purtate de vânt…

scad pietrele
pe pământ zilele-s numărate
iar dumnezeu
a scăpat din control
loteria vizelor

Cronica Ceara si miere

https://www.ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=8695%3Aceara-si-miere-astazi-scriu-despre-patrie-ion-toma-ionescu-editura-grinta-2017&catid=12%3Acritica-literara&Itemid=115&fbclid=IwAR1IdoN-6QywrTRopq43hWx3AM4haL_ih4KjzZtLd2VNByWuY2jt8GvdPAw

Harry Tavitian. Noe al sunetelor.

Fotografii mişcate
 

În care autorul trădează literatura şi pictura mergând la filarmonică

*

Se întâmplă rar să te părăsească sufletul captiv şi să hoinărească fără de lanţurile zilelor obişnuite de care ţi-este legat trupul bicisnic. Excursul acela e îngăduit doar prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu. E atât de aproape Crăciunul!... şi la Piteşti s-a urcat pe scena filarmonicii, Harry Tavitian.

Cât de simplu şi frumos ni l-a prezentat în câteva cuvinte aseară, în preambulul unui spectacol cameral de excepţie, Varujan Pambuccian, botezându-l pe Harry, Noe al sunetelor! Am simţit că voi fi martorul unui miracol.

Când Harry Tavitian şi-a luat în stăpânire pianul, imens cât o corabie, am ştiut că după ce s-au retras aplauzele, corabia lui a rămas proptită pe stănci undeva pe un vârf de munte. După retragerea apelor, soarele arzător a înviat vegetaţia pe grohotişuri şi a eliberat păsările şi animalele sălbatice ce şi-au învins mute spaima.

Doar atunci după ce s-a închinat, a deschis zăvorul în cala navei, unde erau încuiate sunetele.

A tras aer în piept, le-a legat la gât şiraguri de clopoţei de alamă şi tălăngi, să le audă de departe şi le-a dat drumul să se rostogolească la vale pe firul unei poteci doar de el ştiute.

Armonizând un amalgam de teme vechi armeneşti, balcanice şi româneşti, cu ingrediente negro-spirituals afro-americane, izbucnind apoi în final, dramatic, în bucuria colindelor, Harry Tavitian ne-a deschis sufletul mohorât de vremi, oferindu-ne clipe luminoase de sărbătoare şi artă.

Mulţumim Jean Dumitraşcu, director al Filarmonicii, că ne dăruieşti!

*

dans cu negresa

ritmul pune stăpânire pe braţe
pe coapsele care se unduiesc
mătasea neagră a ochilor mei
lunecă înfrigurată
descoperind sub piele luciul de abanos

sfâşietor dansul unei femei singure
clapele pianului se sparg
ca razele soarelui roşu
când se ating de valuri
şi intră dedesubt

am trecut prin viaţă
asemeni lui
fără să dansez cu negresa
în consecinţă
fără să înţeleg nimic

CăpriorII casei

S-au scurs cinci ani de când în decembrie 2014 mi-a apărut şi a fost lansat la Piteşti unul dintre cele mai dragi volume de poezie ale mele, Norduri. Când am avut prima oară cartea în mână şi am citit-o de control, pagină cu pagină, am descoperit că lipseşte un poem. Am verificat email-ul trimis lui Vlasie la Paralela 45 şi am constatat că greşeala îmi aparţine exclusiv. Rătăcisem poemul pe undeva şi fără „nordul” acela… era ca şi cum din structura acoperişului casei, ar fi lipsit un căprior. Ce era să fac, n-aveam ce! Construcţia se terminase…

Şi totuşi o idee tot am avut. Mi-am adus aminte că în unele părţi, la o casă nouă, pentru a fi apărată de spiritele rele şi de primejdii, pe coama acoperişului, spre nord, se montează un cocoş de tablă. Zis şi făcut! M-am apucat să scriu de mână pe coperta din interior a cărţii, poemul uitat. Până ce am obosit şi scrisul a devenit dezlânat.

Măcar ştiu sigur că tuturor Nordurilor din ziua lansării le-a fluturat pe acoperiş un cocoş de tablă, scris de mână în loc de autograf.

Am avut grijă să repar cumva şi în Antologia Argintarium poemul uitat a reintrat în drepturile lui la pagina 148.

poem uitat

dinspre nord vin cuvintele

soldaţi în refacere

obosiţi sub pielea lor transparentă…

în sângele gros coclit

în loc de steaguri

bandajele albe abia mai fluturǎ

pâlcuri pâlcuri

în propria umbră

se așează pieziș

potrivindu-și timpul

după mușchiul copacilor

și sunetul cornului după clopotul mut

soarele însemnat de suliţi

se zbate la capătul zilei

doar nordul nu minte…

literele ies în lumina

lăptoasă ca râmele

calea lactee e un câmp arat

în urmă păsări de noapte

răscolesc brazdele